„Este un film care sondează existența unei minorități ancestrale” – interviu cu regizoarea Alexandra GULEA –
Înainte de a fi inclus în selecția Festivalului Astra de la Sibiu, cel mai recent documentar semnat de Alexandra Gulea, Ńeale azbuirătoare sau Oi zburătoare, a fost deja premiat la competiția internațională de la Oberhausen. Artist plastic ca formație, ea a regizat documentare, scurtmetraje, instalații video și un lungmetraj de ficțiune, completîndu-și portofoliul ca editor la mai multe filme. Oi zburătoare (scurtmetraj, Germania-România) sondează în trecutul familiei Alexandrei Gulea și în memoria aromânilor, mereu nomazi prin istoria Europei. Parte dintr-un proiect mai amplu, filmul este dedicat memoriei povestitorului, bunicului Papu, și urmează drumul lui prin peisajul din nordul Greciei. În afara imaginilor poetice care transpun senzații și amintiri, muzica compusă de Stephan Dunkelman și Vlaicu Golcea sintetizează perspectiva regizorală foarte personală. Am vorbit cu Alexandra Gulea despre acest puternic eseu vizual despre aromâni.
În documentarele Matei copil miner și Valea Jiului – Note ați abordat relația dumneavoastră specială cu trecutul și ați construit filmele ca pe niște povești de ficțiune. Tot o sondare a trecutului apare și în Oi zburătoare, însă de data aceasta urmăriți exilul aromânilor, iar perspectiva regizorală devine profund personală. Cum v-ați raportați la acest subiect?
Matei copil miner este o ficțiune cu un puternic caracter documentar, de altfel, scurtmetrajul care îi urmează, Valea Jiului – Note are un caracter și mai apropiat de documentar. Acesta din urmă are la bază, aproape exclusiv, imagini filmate de Nicu Ilfoveanu în Valea Jiului. Fiind un portret al unui copil, am sondat, evident, în propria copilărie socialistă.
Un pas mai departe am făcut cu Ńeale azbuirătoare, care sondează existența unei minorități ancestrale care este pentru mine legată de un dialect vorbit în mica copilărie, o lume pe care o percep ca fiind profund mitologică, hrănită de poveștile otomane povestite de bunicul meu înainte de culcare. Papu făcuse comerț în Balcani și se putea înțelege cu negustorii în greacă, bulgară, puțină turcă și chiar franceză. Făcuse, înainte de exodul aromânilor din Grecia natală, liceul comercial la Salonic. Aromânii aveau o cultură esențialmente orală în lumea lor din vîrful munților. Nu se știa exact cînd erau bătrînii născuți, aflîndu-se departe de registre. Se spunea: „Mama s-a născut în anul în care a căzut zăpada cea mare”. Cu formarea mea inițială de artist plastic, nu mă puteam referi la această lume decît creînd un vizual născut din percepțiile mele proprii, o apropiere care interpretează senzațiile și fantasmele personale născute din cercetarea acelei lumi. Dacă în Matei… bunicul plin de tandrețe joacă un rol de stîlp pentru copil, în Ńeale… bunicul transportă o lume ficțională de povestitor fantastic al unei zone șoptite și colorate care mi-a format direct percepția de plastician.
Oi zburătoare este un eseu vizual unde trosnetul crengilor uriașe, uscate și imaginile cu păsările prădătoare sau cu apele imense se suprapun peste fotografii sepia și imagini de arhivă. În ce fel ați gîndit scenariul și de la ce personaje ați pornit?
Ńeale… face parte dintr-un proiect mai amplu despre strămoșii mei aromâni. Dacă lungmetrajul o are în centru pe bunica mea (Maia) și epopeea vieții ei în cadrul comunității, scurtmetrajul, care este conceput ca un preambul la povestea lungă, este dedicat memoriei bunicului meu, Papu, iar copacii bătrîni din Edessa sînt martori ai prezenței lui în aceste locuri. După o documentare istorică, am fost pe urmele bunicilor mei și m-am lăsat impregnată de locurile prin care au trecut. Am filmat în nordul Greciei iarna, la minus 25 de grade, și am proiectat fotografii de familie lărgită (aromânii trăiau în fălcări, un fel de clanuri formate din familii lărgite conduse de un celnic, un om învățat care lua deciziile privind comunitatea lui, în cazul alor noștri bunicul lui Ion Caramitru, Gheorghe Celea, care are și un cîntec în film pe lîngă poemul rostit de Caramitru) în peisajele înghețate și aduceam la viață stafii în spațiul din care fuseseră izgonite. M-am plimbat niște ani cu costumele bunicilor prin Balcani. Am filmat ce a rămas în urma lor: ziduri de piatră, păsări, munți pe care i-au bătut cu piciorul, ape pe care le-au traversat. În scenariul de la Ńeale… m-am concentrat pe exodul aromânilor, pe ceea ce ei numesc „casă pe cal”, lucru pe care îl tematizează Irina Nicolau în cartea ei Haide bre!, carte la rîndul ei foarte subiectivă care mi-a fost de mare inspirație. Este un road movie care dă seamă de dislocările succesive pe care istoria le-a impus.
Există în documentar cîteva repere de timp și spațiu: anul 1927, la Salonic, 1928, Marea Egee, 1940, Marea Neagră și apoi Dobrogea. De ce le-ați ales tocmai pe acestea pentru a reda o parte din epopeea aromânilor?
Aromânii au fost dintotdeauna seminomazi. Fîrșeroții, ramura din care mă trag, veneau din munții Albaniei, trecînd cu oile înspre Epir si Tesalia, călătoreau cu tendele (corturi) în întreaga Macedonie în vremea Imperiului Otoman. Au creat așezări în munții din nordul Greciei pe care îi închiriau. Odată cu destrămarea imperiului, ei nu mai au posibilitatea păstoritului și ca urmare a conflictelor interetnice se văd obligați să plece spre România. Pleacă în grupuri mari începînd cu anul 1925. Anul 1927 este momentul în care familia bunicului meu pornește spre România lăsînd o întreagă avere și cultură în urmă. Călătoria durează, sînt luni de așteptare în stații intermediare, iar vaporul pleacă de la Salonic, în iarna lui 1928, pe mare pînă la Constanța. Devin refugiați odată cu cedarea Cadrilaterului, unde refac comerț, negustorie, averi, pe care le lasă din nou în urmă în 1940. Ajung apoi în Dobrogea Veche de unde, de fapt, călătoria continuă. Viața de peste munți a luat de mult sfîrșit. Războaiele de țesut au stat în loc și, odată cu instaurarea regimului comunist, oile au fost confiscate. Datele respective reprezintă momente istorice ale multiplelor izgoniri și dislocări.
Am avut bucuria de a descoperi o suită de aromâni din generația mea
Ce reprezintă oile zburătoare în economia poetică a filmului?
Imaginîndu-i fără încetare cu oile pe drumuri și știind că au traversat mări și țări, mi-am imaginat că oile lor trebuie să fi zburat peste asemeni întinderi de apă. De aceea am desenat oi pe zmeie și am filmat o călătorie a „oilor zmeie” din Grecia pînă pe malul mării în România. Dimensiunea efemeră și ludică a dispozitivului mi-a părut justă. Lentoarea oii și așezarea aromânului în contrast cu rapiditatea zborului în bătaia vîntului și a timpurilor este imaginea care „mi s-a arătat”.
Unde v-ați documentat și cum ați găsit negativele foto și mai ales cîntecele vechi care amplifică atmosfera de singurătate și prăpăd care prevalează?
În munca de documentare am avut bucuria de a descoperi o suită de aromâni din generația mea, pasionați și preocupați de cercetarea, păstrarea și popularizarea arhivelor. Mai întîi am descoperit postările Zoicăi Manolescu, care mă bucura cu imagini de arhivă fabuloase. Sigur că am colecționat multe imagini și din fondurile familiei lărgite. Un foarte bun sfătuitor a fost unchiul meu Mihai Cușa. Eruditul Nicolae Șerban Tanașoca, pe atunci încă în viață, m-a ghidat cu zeci de povești de mică și mare istorie aromână. L-am cunoscut apoi pe Tiberiu Răsădeanu, mare colecționar și cunoscător al arhivelor fotografice și muzicale, care încă mă hrănește și ghidează în căutările mele de muzică de film. Frații Bracea, cărora Tiberiu le ține Iholul, joacă în filmul mare și au o piesă în filmul mic. Nu în ultimul rînd, prietena mea Iulia Wisoșenschi, cercetătoare pe tematica aromână, în întreaga ei carieră la Institutul de Folclor mi-a livrat piese rare din folclorul fîrșerotesc. Prin generozitatea domnului Thede Kahl am putut folosi multe piese înregistrate de domnia-sa la aromânii din Andon Poci, Albania, care povestesc și cîntă într-un sublim dialect.
De ce a fost nevoie și de o scenografie pentru a transpune firul epic din film? Mă refer la imaginile cu acele costume atîrnate de crengi sau la chipul fetei cu voal negru.
Costumele atîrnate sînt bărbații din familia străbunicului meu uciși de antarții greci prin spînzurare pentru delictul de a milita pentru păstrarea limbii lor în școli și biserici. Cum în acest proiect reprezint o lume care nu mai există de mult, soluția pe care am găsit-o a fost cea de a recurge la instalații video și la performance. Lucru care mi-a permis să fiu cu mîinile în materie și să găsesc soluții vizuale vii într-o lume a morților. Mireasa neagră, fetița de pe epavă, este o imagine a bunicii mele sau a femeii aromânce care își pierde cultura odată cu coborîrea definitivă din munți.
Cum ați gîndit imaginea și de ce apar pe generic Nicu Ilfoveanu, dar și George Chiper-Lillemark?
Este un film de imagine. Cu George Chiper-Lillemark am lucrat într-un mod mai clasic: discutînd secvențele, estetica filmului, decupaj, soluții cinematografice. George este o persoană care îmbrățișează propunerile din scenariu și vine cu soluții vizuale pe care le gîndește și le transpune prin cadraje foarte precis compuse și o apropiere profundă, organică, de subiect. Cu Nicu Ilfoveanu lucrez de la Matei… încoace. Filmînd pe peliculă, la filmul ăsta în Super 8 mm, cu un Beaulieu lejer și cu costuri de laborator usturătoare, Nicu (Ilfoveanu, nota red.) este într-o poziție pe cît de frustrantă din punct de vedere economic, pe atît de privilegiată din punct de vedere artistic. Avem un pact nespus: el are dreptul să filmeze interpretarea lui legată de propunerile mele. Se învîrte în jurul nostru, în locurile în care filmăm, dar are punctul lui de vedere. Sigur, pornind de la scenariu, mizanscenă și personaje. Nicu este obligat să filmeze puțin, să meargă la esență, să asigure în acest caz arhive contemporane. Ideea în acest proiect locuit de arhive este și de a inventa noi arhive. De a arăta multiplele fațete ale memoriei.
Muzica de film apare tot mai des cînd vine vorba de documentare. Cum ați lucrat cu compozitorul Vlaicu Golcea?
Cum se întîmplă într-un proiect de lungă durată, sînt colaboratori apropiați care dispar… Stephan Dunkelman, mare compozitor belgian de muzică electroacustică ce a compus o parte importantă din muzica filmului, ne-a părăsit. Printr-o colaborare cu Vava Ștefănescu, care joacă în filmul lung, l-am întîlnit pe Vlaicu Golcea. Vlaicu mi-a dat să ascult compozițiile lui pornind de la cîntece aromânești pentru care are o mare pasiune. Sigur că și pe mine m-a pasionat munca lui și mi-am dorit-o în film. El a văzut nenumărate versiuni de montaj la care a reacționat în stilul lui: genial, profund, surprinzător, rafinat. Este o imensă bucurie să comunic cu Vlaicu Golcea pe marginea filmului, este de o sinceritate dezarmantă.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
