Descoaserea societății și a instituțiilor ei

● Byung-Chul Han, Societatea paliativă. Durerea astăzi & Topologia violenței, traducere de Mirela Iacob, Editura Contrasens, 2022.

● Luc Boltanski, Despre critică. Breviar de sociologie a emancipării, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Contrasens, 2022.

„Te doare-n fund?” e sloganul cu care Tami Clinic își prezintă produsul – „Adevăratele dureri în fund nu te pot lăsa indiferent. Tratează-le la Tami Clinic! Fără operație. Fără internare”. E, în mod cert, un mesaj care se vrea comic (dacă accentuăm, desigur, cuvîntul adevăratele), dar în același timp serios. Imaginea, o piersică deasupra unui obiect metalic ascuțit, e țipătoare și la fel de charismatică. Să rămînem, totuși, la obiectul central al spotului, durerea. Posibilul succes pe care l-ar putea avea această imagine se datorează tocmai contextului social, integrării sale într-o societate paliativă, o societate care se ferește de durere. „Relația noastră cu durerea dezvăluie ce fel de societate sîntem”, spune filozoful sud-coreean Byung-Chul Han în Societatea paliativă. Durerea astăzi.

Societatea paliativă prezintă felurile în care se manifestă durerea, devenind chiar cuantificabilă odată cu izbucnirea pandemiei: „Trăim într-o societate a pozitivității, care încearcă să se debaraseze de orice formă de negativitate. Durerea e negativitate per se. Societatea paliativă este o societate a lui Îmi place. Totul este șlefuit pînă declanșează plăcere”. O căutăm peste tot, căutarea fericirii devine o artă, un mod de viață, în ciuda paradoxului stîrnit de „arta de a fi fericit” (în contextul în care arta și durerea sînt indispensabile). Ne dorim și nu ne dorim durere, asta e societatea pe care o descrie Han, o societate algofobă, care suferă de o frică generalizată de durere. „Te doare-n fund?”, deci, îndeamnă la o soluție, atît pentru o problemă biologică, cît și pentru una etică, nepăsarea. Dacă am risca o suprainterpretare am putea ajunge și la o soluție politică (deși nu cred că e cazul aici). 

Putem vorbi, oricum, de un exces al pozitivității în media. De la spoturile Coca-Cola care promovează incluziunea și legătura strînsă cu un Celălalt, pînă la mesajele pozitive pe care le găsim peste tot în social media (binecunoscutele „Bună dimineața! Să aveți o zi excelentă!” sau „Un week-end fericit alături de cei dragi”), toate încurajează și trag acele sfori care ne liniștesc, ne fac să ne simțim confortabil și ne înduioșează. Arta ar putea avea și ea de suferit într-o astfel de societate a complezenței, produsele culturale fiind „supuse tot mai mult constrîngerii consumului. Ele trebuie să ia o formă prin care să devină consumabile, deci atrăgătoare”. 

Amalgamul de mesaje pozitive pe care le primim ne extenuează, trăim totul la superlativ și ne place. Consecințele s-au văzut, totuși, în timpul pandemiei, atunci cînd durerea a devenit un număr. Cînd am văzut „cît de tare ne doare” și toată durerea asta s-a concretizat, am reacționat instinctiv; eul a preluat controlul și ne-am supus unei „normalități” care, în final, s-a transformat într-o societate a autoreferențierii, în care relația cu Celălalt pare a deveni mai mult simbolică decît palpabilă. 

Cartea lui Han face dovada unei personalități flexibile care poate jongla cu diferite zone ale culturii. De la existențialism la psihanaliză, pînă la pop culture, argumentația își păstrează coerența tocmai prin felul în care sînt ordonate capitolele: întîi se expune problema, „frica generalizată de durere”; mai apoi e integrată în contextul social: constrîngerea la fericire, supraviețuirea. Mai apoi analiza sa detaliază fiecare latură a fenomenului. În final, capitolul „Ultimul om” pune capăt analizei, fără a da un verdict, ci mai mult o sinteză a întregii cărți: „Viața nedureroasă care include fericirea permanentă nu va fi viață umană. Viața care își urmărește și își alungă negaivitatea se autoanulează. Moartea și durerea își aparțin reciproc. Moartea este anticipată în durere. Cine vrea să îndepărteze întreaga durere va trebui să elimine și moartea. Dar viața fără moarte și durere nu este o viață umană, ci o viață nemoartă. Omul se autodesființează pentru a supraviețui. El poate atinge nemurirea, dar cu prețul vieții”. Durerea nu trebuie înlăturată, ci trebuie să o înțelegem și să găsim modalități de a coabita cu ea.

Cel mai clar, însă, am putut observa influențele și diversitatea discursivă ale lui Byung-Chul Han în Topologia violenței. Dacă Societatea paliativă are o analiză mai aplicată, unde autorul își concentrează zona pe interes pe un aici și acum concret, aplicînd pe alocuri concepte întîlnite la Ernst Jünger, David B. Morris, Theodor W. Adorno, Astrig Mania, Marcus Woeller, pînă la Friedrich Nietzsche, în Topologie avem parte de o construcție mai mult teoretică, o expunere la rece a ceea ce înseamnă violența astăzi. 

Cum bine spune o piesă a celor de la The Clash, „We all live in supermarket”; chiar dacă nu vorbim aici de o societate consumeristă, ci mai degrabă o lume a burnout-ului, a superlativului în care sîntem extenuați de amalgamul de informație de care avem parte. La fel cum reclamele dintr-un supermarket ne inundă cu oferte și sloganuri, media în sine pare să fie un fenomen care rulează în fundal și, fără să ne dăm seama, ne supunem unor acte de violență. Socialul, politicul și personalul se întîlnesc în cartea lui Han. De la tendințele imperialiste ale violenței pînă la efectele de dominație pe care le poate avea, eseurile din Topologie aduc o nouă viziune asupra conceptului. 

Boala în sine nu mai e un fenoment biologic, ci mai degrabă psihologic: „Prea-mult-ul din Același provoacă și vărsături, dar nu este o apărare imunologică, ci o purgație digestiv-psihică”. În societatea descrisă de Han, violența nu are valențe neapărat negative, ci mai degrabă excesul devine violență în sine: „Epuizarea negativității creează exces de pozitivitate, promiscuitate generală, exces de mobilitate, consum, comunicare, informare și producție” pînă cînd „informația nu mai este informativă, producția nu mai este productivă, comunicarea nu mai este comunicativă”.

Se poate observa și aici o diversitate conceptuală, autorul reușește să creeze un dialog între filosofie, istorie, psihologie, construindu-și argumentația pe concepte preluate de la René Girard, Martin Heidegger, Jean Baudrillard și Carl Schmitt. Expunerea e, la fel ca în Societatea paliativă, definitivă. Han nu oferă soluții, ci mai degrabă prezintă realitatea în întregul ei, o realitate sacră a cărei nouă zeiță e sănătatea: „Sănătatea este noua zeiță. Prin urmare, viața ca atare este sacră. Homines sacri ai meritocrației diferă de cei ai societății suverane prin faptul că sînt absolut indestructibili. Viața lor este ca a unui strigoi. Ei sînt prea vii pentru a putea muri și prea morți pentru a putea trăi”.

Probe

Cele două cărți se completează reciproc, fiind mai degrabă o analiză sociologică amplă care descoase societatea de azi și o expune așa cum este. O a treia carte care merită menționată, apărută în aceeași colecție, este studiul lui Luc Boltanski, Despre critică. Breviar de sociologie a emancipării. Breviarul propus de Boltanski scoate în evidență puterea pe care o au instituțiile în a descrie și desemna ceea ce este. În a clarifica ce e realitate și regulile pe care le presupune definirea acesteia. Totodată expune rolul criticii în relevarea instrumentelor de recunoaștere a stărilor de fapt. Analiza trece dintr-un registru pragmatic, metapragmatic, spre unul hermeneutic în care interpretarea și filtrele personale pot schimba percepția asupra realității.

Un rol important în constituirea acesti realități îl au, în mare măsură, instituțiile, „instanțele de confirmare înzestrate cu o funcție semantică”, acelea care prin autoritatea lor simbolică reușesc să stabilească norme ce modelează societatea. Lumea socială, spune Boltanski, e supusă la trei tipuri de probe, probe ale adevărului, „realizate de instanțele de confirmare”, al căror „principal operator este tautologia”, ele nu fac decît să confirme și să evidențieze un limbaj normativ. Probele realității, pe de altă parte, concretizează, verifică și valorizează ceea ce este. Ele „se deosebesc, prin însăși construcția lor, de probele adevărului mai cu seamă prin faptul că disociază două genuri de operații. Adică, pe de o parte, operațiile de defășurare a ceea ce are valoare și, pe de altă parte, operațiile care urmăresc să recunoască această valoare concretizată sau nu în textura însăși a realității, atestînd-o prin probe cu pretenții și validitate generală”.

Pe lîngă acestea intervin și probele existențiale care filtrează realitatea printr-o viziune subiectivă ce nu depinde de un proces de instituționalizare, „astfel încît își păstrează un caracter individual – sau, cum se spune, «trăit» – chiar și atunci cînd afectează un mare număr de persoane, pe fiecare însă în mod izolat”. Realitatea e, deci, fie dominată de instituții, aceste „ființe fără corp”, fie de perspectiva individuală a fiecăruia. Aceste probe fac obiectul unor conflice și paradoxuri pe care le întîlnim astăzi și care ne ghidează existența. Boltanski încearcă să identifice rolul criticii în acest tip de sistem meritocratic și capitalist, luînd în considerare atît efectele sociale, cît și cele politice pe care le poate avea. 

Contextul pandemic, spre exemplu, n-a făcut decît să exemplifice și să confirme teza din Despre critică. Încrederea pe care am acordat-o instituțiilor a sporit într-o oarecare măsură unitatea țesutului social. Probele adevărului, cît și probele realității au conceput un set de reguli care să modereze o criză comună, generalizată, în ciuda „efectului de dominație” pe care îl poate exercita. Instituțiile, așa cum spune Boltanski, au „un efect de constituire a unui adevăr oficial” și, în același timp, „exercită, în felul acesta, o mare influență asupra a ceea ce am numit constituirea realității, contribuind, corelativ, foarte intens la a asigura excluderea posibilităților laterale, adică la ținerea la distanță a lumii”.

Colecția „Novus” a Editurii Contrasens, coordonată de Alex Condrache, își propune să aducă pe piața intelectuală astfel de cărți, poate mai puțin cunoscute de publicul larg, dar care sînt sigur că vor avea un impact semnificativ.

Alexandru Higyed este poet și librar. A debutat cu volumul de poezie Nimic personal, Casa de pariuri literare, 2021.