Deltă, mare și filme

© Sabina Costinel

Am venit prima dată la Festivalul de Film Anonimul în urmă cu 15 ani. Mă legau deja de Sfîntu Gheorghe cîteva amintiri din copilărie și din adolescență, dar am redescoperit locul altfel atunci. De fapt, pentru mine părea de ne-re-cunoscut. Combinația  de săl-băticie a naturii, pe care o știam bine, peste care venise stratul de civilizație al unui complex nou, luxos, în care exista inclusiv o cochetă și confortabilă sală de cinema, mi s-a părut de-a dreptul suprarealistă. Un loc pierdut de lume și în același timp branșat la ce se întîmpla în cinema-ul momentului. Cristian Mungiu luase  de curînd Palme -d’Or-ul, era un moment istoric, numai bun de celebrat în Delta Dunării.

15 ani mai tîrziu 

Festivalul Internațional de Film Independent Anonimul a împlinit anul acesta 20 de ani. A folosit perfect atuurile locului acestuia legat de lume prin Dunăre. Și chiar dacă drumul nu mai durează ore bune pe apă, ca atunci cînd eram mică, și se poate face într-o oră cu o barcă rapidă, satul și-a păstrat aerul insular, izolat, departe de ritmul vieții obișnuite. A crescut în jurul lui o comunitate de cinefili care vin deopotrivă pentru spiritul locului și pentru atmosfera din camping și de la proiecții. Se uită la filme și merg la plajă. Timp de aproape o săptămînă e o forfotă în satul acesta, cîndva doar prăfos și amețit de căldură, care pare că i-a dat o nouă viață. Nu sînt doar tineri cei pe care îi poți vedea pe strada principală, a doua sau a treia, ci oameni de toate vîrstele care, odată ce au descoperit locul, s-au întors an de an. Aerul de vacanță îți intră pe sub piele ca nisipul și, după ce l-ai simțit, îți dorești să-l retrăiești. Marea de la Sfîntu Gheorghe, amestecată cu apa Dunării, are o textură grea și culoarea pămîntului, există o asprime a ei, care se regăsește și în trăsăturile localnicilor. Există o forță a Deltei, care nu seamănă cu nimic altceva, oricît de mult ai fi călătorit în lumea asta. Pe drumul spre plajă, unde erau zile în care nu te întîlneai cu nimeni, trec acum mașini care transportă turiști, inclusiv niște vehicule electrice, e un permanent du-te-vino estival. Satul acesta de pescari a devenit o destinație de vacanță, în care te și bronzezi, te și culturalizezi. 

Atmosfera 

Scoicile în vin sfîrîie pe o plită imensă în camping. Rapanele cu orez la fel. Mă așez la coadă, dar îmi dau repede seama că am nevoie de jetoane, pe care trebuie să le cumperi de la căsuța de la intrare. Cînd începe să se întunece, băncile de lemn se umplu și miile de ochi se lipesc de ecranul cel mare. Scurtmetraje și lungmetraje românești și internaționale, publicul se dovedește la fel de curios. Aplaudă cînd pe scenă urcă cîte un invitat sau cînd le-a plăcut ce-a rulat. Cerul senin de deasupra capetelor noastre e plin de stele, așa cam cum sînt prunii de fructe. La micul dejun prind frînturi de conversații despre titlurile din ziua trecută. Oamenii au venit din toată țara și conversațiile se leagă ușor cînd ai pasiuni comune. Seara toți mirosim a spray de țînțari, dar și asta face parte din regula jocului. Timpul curge la fel de încet aici ca atunci cînd eram copil. Din curțile oamenilor se aud găini și gîște care sîsîie cînd treci prin dreptul lor, pe gardurile caselor vezi adesea anunțuri cu „plimbări cu barca“,  se mănîncă bine la doamna Rodica, iar la Valurile Dunării icrele și plachia de crap sînt delicioase. Invitata specială a ediției de anul acesta, regizoarea Naomi Kawase, povestește cum a călătorit din Japonia 30 de ore ca să ajungă aici și n-a oprit-o nici măcar taifunul care a dat totul peste cap, nu doar transportul. Pe zi am văzut-o cum s-a întins zece minute la soare, într-un șezlong. Și-a acoperit pielea cu un prosop alb. E o prezență aproape ireală, care pare desprinsă ea însăși din filmele sale. În ultima seară, cînd a primit trofeul festivalului, a vorbit despre alegerile pe care le facem în fiecare clipă a vieții noastre. Și despre o scenă pe care a văzut-o după proiecția filmului ei, True Mothers, la Sfîntu Gheorghe: o mamă care și-a îmbrățișat strîns fiul. Poate că asta e marea răsplată a artei, să bați un drum atît de lung ca să vezi cu ochii tăi cel mai natural gest, cea mai omenească reacție, pe care le-ai provocat la celălalt capăt al lumii. 

Oameni

Sînt și în loc, și în oameni un calm și o relaxare care îți fac bine și ție, ca invitat. Nucleul de bază al echipei e același de mulți ani. Miruna Berescu, directoarea festivalului, mă face să mă gîndesc la Sfîntu Gheorghe și cînd ne vedem în București. Ludmila Cvikova, selecționera competiției de lungmetraje străine, are un umor sănătos, balcanic, și un drum cu ea spre cină, prin satul pescăresc peste care se lăsa întunericul, a fost o plăcere. Ionuț Mareș alege filmele secțiunii de scurtmetraje și e mereu dispus să converseze despre ce ai văzut, e tonic și mereu prietenos. Festivalului i s-a adăugat pe parcurs o echipă mare de colaboratori tineri și entuziaști. Dan Lupu se ocupă de comunicare și m-am bucurat să-l revăd, mai ales că lui i se datorează în primul rînd reîntoarcerea mea la festival. 

În prima zi în care am ajuns, m-am gîndit mult la Alex. Leo Șerban, care a făcut parte din echipa de început a festivalului, la anul acela în care se simțea ca peștele în apă în mediul de la Sfîntu Gheorghe. Cînd am ajuns pe plajă, inițial nu știam în care parte s-o iau, ca să depășesc puțin partea turistică cu șezlonguri și umbreluțe, și mi-am amintit imediat unde am stat cu el, iar decizia a devenit simplă. Există locuri în care te reîntorci, poate, și ca să-ți amintești de cei care nu mai sînt, cine știe?

Cu Mihaela Ivan, traducătoarea lui Naomi Kawase, am fost colegă de cameră. A studiat japoneza și a locuit și în Nara, ora-șul în care trăiește și regizoarea. Îmi vor-bește despre patriarhatul puternic din societatea japoneză și despre forța acestei femei artiste, care a reușit să-și facă filmele multipremiate. Mă gîndesc la imaginile din filmul ei, Tokyo (2020), despre jocurile olimpice, în care o sportivă își alăptează copilul. În spatele ei e o luptă nevăzută de a primi acordul de a fi lăsată măcar în tribună, să-și vadă visul cu ochii.

Cu Ada și Alecu Solomon am depănat amintiri pînă noaptea tîrziu și am improvizat niște papanași, după ce am cerut un bol cu dulceață de smochine, delicioasă și ea, pe lîngă gogoșile gustoase ale gazdei. Cu Claudiu Mitcu, pe care l-am cunoscut exact în urmă cu 15 ani în același loc, și cu Alina Tarbă, m-am simțit acasă. Ne-am amintit de acea ediție, de cum eram atunci și ce ne doream să facem. Între timp el a regizat multe filme și a produs și mai multe, iar cu ultimele două documentare, De ce mă cheamă Nora cînd cerul meu e senin? (regia Carla Teaha) și Toate rîurile se varsă în mare și marea nu se umple niciodată, pe care l-a făcut în timpul pandemiei chiar în sat, au venit acum la Anonimul. 

Filme

Am văzut cîteva scurtmetraje ro-mâ-nești. La distanță al Danei Rogoz, despre care îmi spusese că vrea să-l facă, în toamna trecută, cînd ne-am întîlnit întîmplător în cartier. Ce li se poate întîmpla unor prietene care caută o casă în Transilvania și se cazează într-o noapte în casa unei doamne binevoitoare? În rolurile principale, actrițele Andreea Vasile și Mădălina Craiu. Să păstrăm distanța al Ceciliei Ștefănescu, în care joacă Rodica Lazăr, pornește de la o situație de viață și de moarte, care poate deveni absurdă și apăsătoare. O urnă cu cenușă e nu doar ce rămîne în urma unui om, ci și a unei povești de căsnicie. Berliner Kindl, al Luciei Chicoș, e un love story ficțional și actual, plasat în pandemie, în care personajul principal, jucat de actrița Anca Munteanu, e curier Glovo și se îndrăgostește de un client căruia îi face cumpărăturile. 

De la Autobiografia lui Nicolae Ceau-șescu (regia Andrei Ujică, 2010), nu știu dacă am mai văzut un film românesc, făcut din imagini de arhivă, care să mă fi emoționat ca Între revoluții al lui Vlad Petri. Cum poți ficționaliza realitatea unor imagini, a unei istorii? Cum se scriu propriile povești în mijlocul ideologiilor? Maria și Zahra sînt două personaje, nu două persoane care să fi existat, două feluri de a traduce imaginile a două epoci și regimuri politice, din România și Iranul anilor ’70‑’80. Revoluțiile seamănă între ele, dărîmă o lume și visează să o reconstruiască din temelii. Două voci suprapuse într-o poveste despre dorința de a schimba ceva, de a trăi liber, de a fi cine vrei să fii. Scriitoarea Lavinia Braniște este autoarea scrisorilor reconstruite și ficționalizate, plecînd de la documente existente în arhivele CNSAS, versurile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad filtrează poetic aerul timpurilor.  

Lungmetrajul iranian Terrestrial Verses / Ayeh haye zamini, scris şi regizat de Ali Asgari şi Alireza Khatami, prezent în acest an în secțiunea Un Certain Regard de la Cannes, a fost desemnat de către publicul de la Sfîntu Gheorghe marele cîștigător. Căci numele festivalului, Anonimul, de asta se leagă: de puterea pe care i-o acordă spectatorului pasionat, care vede filmele și la final își votează favoriții. Filmul ar putea funcționa și ca un dicționar ilustrat al cenzurii. O serie de povești care radiografiază în cîte feluri poate fi un om constrîns de un sistem, de o putere care își arogă drepturi absurde asupra lui. Fie că vorbim despre văl, despre prenumele pe care îl alegi pentru copilul tău, despre tatuaje, despre a-ți proba intensitatea credinței. Nu e nimic încrîncenat în filmul iranian, dar dramatismul vine din umanitatea situațiilor. Și pentru că „viața bate filmul“, așa cum scrie pe tricoul pe care l-am primit, Alireza Khatami n-a putut veni la Sfîntu Gheorghe, pentru că autoritățile iraniene i-au confiscat pentru moment pașaportul. Cel care a ridicat premiul a fost Ali Asgari. Filmul meu de la Anonimul se termină cu o călătorie cu microbuzul, auzindu-l pe Ali vorbind la telefon în iraniană, sporovăind cu vecina mea de scaun, Noemi Meliman, și citind ultimele pagini din Un roman natural al lui Gospodinov.