Delictul de bibliocid

Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
Delictul de bibliocid jpeg

Copiii şi poeţii rebeli

Revoluţionarii şi anarhiştii lumii sînt adesea tentaţi să-şi înceapă „rebeliunea” prin incendierea bibliotecilor. Cărţile sînt arse pur şi simplu, nu pentru a fi înlocuite cu altele sau cu o carte unică, de la Coran la „Cărticica lui Mao”.

Rebeli prin excelenţă sînt copiii. Folclorul infantil atestă această tentaţie. Din nou, de la arderea manualelor şcolare pînă la moartea autorilor, a profesorilor (şi pînă la distrugerea instituţiilor care impun cartea) nu este decît un singur pas: „A venit vacanţa / Cu trenul din Franţa, / Hai, copii, la joc, / Cărţile pe foc, / Moarte profesorilor, / Dărîmarea şcolilor...”

Fiecare carte nouă este percepută ca fiind „doar o altă cărămidă în zid”.

*

„N-avem nevoie de educaţie, / N-avem nevoie de control al gîndirii, / Fără sarcasme întunecate în clasă! / Hei, profesore, lasă-ne pe noi, copiii, în pace!” (Pink Floyd, „Zidul”, 1979).

*

Orice revoluţie începe apocaliptic, cu cufundarea Cosmosului în Haos. Lumea trebuie recreată de la zero. Dar asta după ce totul a fost pîrjolit şi dărîmat. Proletarul răzvrătit din imaginarul lui Eminescu clamează sfărîmarea palatelor şi a templelor, arderea pînzelor cu picturi lascive şi azvîrlirea statuilor în foc. Evident, incinerarea bibliotecilor este presupusă (Împărat şi proletar, 1874). Revolta estetică a scriitorilor avangardişti nu poate evita acest clişeu mental. Urmuz apelează la o variantă soft. Şi în paginile sale bizare cărţile sînt „arse”, dar nu de foc, ci de sucul gastric. Grummer înghite şi digeră „tot ce rămăsese bun în literatură”. Algazy îl obligă să vomite „literatura înghiţită”, dar înţelege că „este prea puţin şi învechit”. Între timp, însă, în pîntecul acestuia din urmă începuseră să se trezească „fiorii literaturii viitorului” („Algazy & Grummer“, ante 1923).

Literatura manifestelor avangardei istorice abundă de acţiuni bibliocidare. Poetul Ion Vinea, de exemplu, clamează „moartea romanului-epopee şi a romanului psihologic” („Manifest activist către tinerime“, 1924). Iar Saşa Pană exultă ca un piroman: „úraaaa úraaaaaa úraaaaaaaa / arde maculatura bibliotecilor” („Manifestul revistei unu“, 1928).

Semnalul distrugerii bibliotecilor, a muzeelor şi a teatrelor „drăguţilor de burghezi” fusese dat deja de dadaistul român Tristan Tzara: „Pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea” (Manifest Dada, Zürich, 1918).

Într-un interviu acordat lui Ilarie Voronca, Tzara vorbeşte cu imens dispreţ despre Academie, mereu asociată cu Biblioteca: o Academie „pe care ‒ precizează Tzara ‒ n-am încetat niciodată să mă cac” (Integral, 1927).

Asistăm la distrugerea simbolică a Academiei şi a Bibliotecii prin exprimarea dezgustului. La fel procedează şi poetul suprarealist Gellu Naum, cu acelaşi modus operandi: „Voi şti să-mi scot ventuzele de pe creier / să se scurgă zeama puturoasă a versului dulceag / voi şti mamă în ceasurile mele de glorie / să-mi flutur ciorapii împuţiţi lîngă porţile Academiei Române” (Drumeţul incendiar, 1936).

Cam acesta era spiritul epocii în Europa interbelică. În orice caz, acesta era spiritul mişcărilor de avangardă, mai ales al celor radicale. 

Trebuie ars Kafka? Dar Eliade?

Încerc să refac traseul parcurs de această stranie formulă interogativă. Cu alte cuvinte, aş vrea să aflu cînd şi cum s-a născut ambigua sintagmă. De ce destin, de ce viaţă (nu încă şi moarte) a avut ea parte. Această formulă-clişeu a supravieţuit peste un secol, prin parafrazare, acceptînd să i se completeze mereu alt nume pe linia punctată a întrebării „Faut-il brûler...?”.

Cred că prima întrebare de acest fel, „Faut-il brûler le Louvre?”, a fost pusă în cadrul unei anchete organizate de celebra revistă L’Esprit Nouveau (nr. 2, noiembrie 1920). Aflată la începuturile ei, revista era condusă atunci de cei doi lideri ai Mişcării „puriste”, pictorul francez Amédée Ozenfant şi arhitectul elveţian Charles-Édouard Jeanneret-Gris, aka Le Corbusier.

S-au primit la redacţie circa patruzeci de răspunsuri de la cititori (pictori, galerişti, scriitori), toate fiind publicate în două numere ale revistei L’Esprit Nouveau (nr. 6, martie 1921 şi nr. 8, mai 1921). Era evident o confruntare-înfruntare între spiritul academist, manierist, canonic şi vetust al Luvrului (reprezentînd simbolic toate marile muzee, academii şi biblioteci ale lumii) şi „spiritul nou” al mişcărilor de avangardă care îşi arătau colţii în epocă. Dar şi între imperialismul cultural şi anarhismul cultural.

La 3 iunie 1924, la vîrsta de patruzeci de ani, s-a stins din viaţă Franz Kafka, după ani de suferinţă atroce. Nu reuşise să-şi convingă prietenul, scriitorul Max Brod (tot evreu germanofon din Praga), să-i ardă după moarte toate manuscrisele. Dar Kafka i-a trimis, dintr-o clinică de lîngă Viena, o epistolă testamentară, scrisă pe patul de moarte:

„Dragul meu Max,

Ultima mea dorință: tot ceea ce las în urma mea (adică în biblioteci, în comode, pe masa de scris, atît acasă, cît şi la serviciu, sau oriunde e posibil să fi ajuns ceva) sub formă de carnete de însemnări [= jurnale], manuscrise scrisori, ciorne ş.a.m.d, totul să fie ars, fără să fie citit nimic [...]”.

Dar Max Brod i-a (re)citit manuscrisele şi a realizat ce valoare uriaşă conţin. Romanele Procesul, Castelul şi America ‒ este drept, neterminate ‒ se aflau printre ele, împreună cu alte mii de pagini literare, jurnale şi scrisori, toate de o valoare inestimabilă.

Brod s-a aflat în faţa unei dileme imposibil de rezolvat. El a înţeles că oricum va proceda va greşi. Fie, nearzînd manuscrisele, şi-ar trăda prietenul, neducînd la îndeplinire rugămintea-i testamentară. Fie, arzîndu-le, ar văduvi lumea de o operă fabuloasă care va schimba profund şi definitiv canonul literaturii mondiale. În plus, dîndu-le foc, el s-ar fi identificat fără voie cu piromanii de extremă dreapta care incendiau în pieţe publice cărţi „evreieşti”, „degenerate” şi „decadente” (inclusiv pe cele ale lui Kafka).

Spre onoarea lui, Max Brod a luat asupra sa păcatul trădării. A fost vorba de un „testament trădat”, cum l-a definit Milan Kundera. Toată viaţa sa, Brod a editat şi a redactat manuscrisele neterminate ale lui Franz Kafka, publicîndu-le şi promovîndu-le. Romanele au apărut imediat: Procesul (în 1925), Castelul (1926) şi America (1927).

În acest context dilematic, întrebarea aparent absurdă, aparent kafkiană, „Trebuie ars Kafka?”, devine cumva legitimă. De fapt, interogaţia „Faut-il brûler Kafka?” a fost pusă mai multor intelectuali de către redacţia săptămînalului parizian Action (nr. 97, iulie 1946). Au răspuns la provocare René Char, Gaëtan Picon, Roger Caillois, Maurice Merleau-Ponty şi mulţi alţii. Răspunsurile la anchetă au fost publicate în numerele următoare ale revistei.

Un ecou în România al anchetei a fost publicarea în limba română a răspunsului dat de scriitorul-propagandist sovietic Ilya Ehrenburg, în revista Veac Nou (12 octombrie 1946). Ehrenburg nu a putut evita limba (şi gîndirea) de lemn specifică bolşevismului (apologia colectivismului, legătura scriitorului cu masele): „Nu-mi place prea mult Kafka ‒ scria Ehrenburg ‒ [...]. E prea egocentric, universul lui nu are destulă comuniune cu acela al cititorilor, cu acela al maselor...”.

Paul Celan, care îl adora pe Kafka (i-a şi tradus din germană în română mai multe nuvele în perioada sa bucureşteană, 1945-1947), nu i-a iertat lui Ehrenburg această declaraţie la vizita scriitorului sovietic la Bucureşti, în octombrie 1946.

Schimbînd ceea ce e de schimbat, Vladimir Nabokov a trecut printr-un episod similar cu cel al lui Franz Kafka. În 1977, scriitorul ruso-american i-a cerut insistent soţiei sale ca, la moartea lui, romanul său neterminat, The Original of Laura, să fie ars. După mulţi ani de frică să-şi asume vreo soluţie, dilema „a publica” manuscrisul sau „a-l arde” a trecut de pe umerii soţiei pe cei ai fiului, Dmitri. În anul 2008, revista americană Slate a cerut opiniile cititorilor în această privinţă. În spiritul ei, ancheta a fost de tipul cunoscut: „Trebuie ars Nabokov?”, chiar dacă, în litera ei, nu a fost numită astfel. Pînă la urmă, după 32 de ani de dileme, timp în care manuscrisul a stat închis în seiful unei bănci elveţiene, cartea a fost publicată în 2009.

Ideile culturale circulă repede, iar istoria consemnează supravieţuirea lor. La sfîrşitul anilor ’40, filozoful fenomenolog Maurice Merleau-Ponty (care participase în 1946 la ancheta „Trebuie ars Kafka?”), existenţialistul Jean-Paul Sartre şi feminista Simone de Beauvoir au preluat conducerea cunoscutei reviste Les Temps modernes. Aici a publicat Simone de Beauvoir eseul său „Trebuie ars Sade?“ (1951), parafrazînd formula anterioară, aplicată lui Kafka de către săptămînalul Action. Ea a avut îndrăzneala să pună în discuţie raportul complicat dintre etica feministă şi sexualitatea perversă a marchizului de Sade.

Lui Martin Heidegger i s-a reproşat, pe bună dreptate, apropierea de ideologia nazistă. Atunci cînd s-a abuzat în această direcţie, punîndu-se în discuţie şi cartea sa capitală Sein und Zeit (1927), Thomas Sheehan (cunoscut heideggerolog american) a publicat în 2016 un eseu intitulat ‒ nu întîmplător ‒ „Faut-il brûler Heidegger?“. Un articol publicat în engleză, dar cu un titlu în franceză, unul care trimitea (nolens volens) la originea centenară a interogaţiei-clişeu.

La rîndul său, cunoscutul universitar francez Didier Éribon a încercat să facă puţină ordine în acuzaţiile de derapaj spre extrema dreapta în opera lui Georges Dumézil (mai ales în cărţile sale privind mitologia germană şi mitologiile „tripartite” indo-europene). El şi-a intitulat cartea Faut-il brûler Dumézil? Mythologie, science et politique (Flammarion, 1992).

De curînd, istoricul Florin Ţurcanu l-a parafrazat pe Éribon, începîndu-şi astfel monografia din 2003 referitoare la viaţa şi opera lui Mircea Eliade: „«Trebuie ars Eliade?» Didier Éribon a pus cel dintîi întrebarea, referindu-se însă la Georges Dumézil în cartea pe care i-a consacrat-o. Aceeaşi întrebare se pune, cu insistenţă, în ultimul timp, cînd e vorba de istoricul român al religiilor. Cu un soi de ciclicitate alimentată de noi revelaţii despre trecutul său politic [legionar], dezbaterea din jurul lui Mircea Eliade şi a moştenirii sale intelectuale cîştigă în consistenţă, dar şi în asprime. Pasiunile care însoţesc evocarea figurii sale, nu doar în România, ci şi în Franţa ori SUA, se sting greu...”.

În varianta de aici a textului s-a renunțat la notele de subsol.

(fragment în avanpremieră din cartea lui Andrei Oișteanu, Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor, în curs de apariție la Editura Polirom)

981 15 Cazacu1 jpg
Leonard Cohen în Biserica Neagră
Un alt motiv pentru care îl prefer pe Dylan este gama tematică: subiectelor lui Cohen, în principal dragoste, moarte, religie, depresie, acoperite și de Dylan, le lipsesc temele sociale/politice suplimentare ale acestuia.
index jpeg 5 webp
„Cum să nu fii aşa fragil cînd frontierele ţărilor tale au fost mereu vulnerabile?” – interviu cu scriitoarea Adriana BABEŢI –
Dicţionarul e felul meu personal de a depune mărturie despre cum oameni care azi nu mai sînt au trecut prin această lume atît de ciudată, atît de ambiguă, paradis şi infern deopotrivă
977 15 ioana parvulescu JPG foto Sidonia Calin JPG
„Povestea e cea care dă coerență lumii” – interviu cu scriitoarea Ioana PÂRVULESCU –
Viața însăși. E singura scriitoare cu adevărat importantă. N-o sun niciodată, să n-o deranjez. Însă îi dedic toate romanele mele.
976 15 Societatea paliativa png
Descoaserea societății și a instituțiilor ei
Colecția „Novus” a Editurii Contrasens, coordonată de Alex Condrache, își propune să aducă pe piața intelectuală astfel de cărți, poate mai puțin cunoscute de publicul larg, dar care sînt sigur că vor avea un impact semnificativ.
p 15 Ai Da WC jpg
Ai-Da, jucărie pentru oameni mari – mic eseu pro(c)ustian despre păpuși –
Pygmalion-Meller a lăudat-o pe Ai-Da inclusiv pentru capacitățile sale de profeție și... iluminare.
Infinitul intr o trestie jpg
Irene Vallejo - Infinitul într-o trestie
Să nu uităm că dintotdeauna cartea a fost aliatul nostru, de multe secole, într-un război care nu figurează în manualele de istorie.
974 15 Foto Richard Schroeder jpg
11850107 big jpg
„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”
Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt.
971 15 WC jpg
Moartea morţii
Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte.
971 22 Cinty Ionescu jpeg
970 15 foto I  Rusu jpg
„Sîntem preocupați de chestiunea morală” – interviu cu regizorul Luc DARDENNE –
Sigur, dimensiunea societății e o permanență, toate personajele noastre evoluează în situații existențiale sau sociale aparte.
Arnaud Desplechin jpg
Cinemaul poate provoca amintirile - interviu cu regizorul Arnaud Desplechin -
Viața ne obligă să traversăm sentimente negative de care trebuie să scăpăm, să le rezolvăm singuri.
968 15 coperta jpeg
Saramago și romanul istoric
Așa cum subliniază Saramago în „História e ficção”, nu este vorba însă de o fugă de realitate, de o simplă dorință de evadare într-un trecut reimaginat
p 1 ovidiu verdes jpg
In memoriam Ovidiu Verdeş
De altfel, Mircea Cărtărescu spunea, la apariție, că „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit, cartea sa fiind cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească citită de mine de zece ani încoace
Alessandro Grande jpg
„Nu mă grăbesc” interviu cu regizorul Alessandro Grande
Cînd scriu o poveste pornesc mereu de la personaje și de la problemele lor, de la caracterul și personalitatea lor și de la felul cum viața îi pune la grea încercare.
966 15 Alexandra Gulea portet jpg
„Este un film care sondează existența unei minorități ancestrale” – interviu cu regizoarea Alexandra GULEA –
Matei copil miner este o ficțiune cu un puternic caracter documentar, de altfel, scurtmetrajul care îi urmează, Valea Jiului – Note are un caracter și mai apropiat de documentar.
p 15 jpg
Rock’n’freedom – despre acceptarea artiștilor ruși în festivalurile europene din 2022 –
Free to Rock nu e o lecție de cinema, dar e cu siguranță una de istorie și una de muzică rock.
p 15 Clara Uson,jpg jpg
„Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar se întrepătrund” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN –
Am citit mult despre bătălia de la Kosovo Polje, despre modul în care acel moment a fost preluat în cultura din zona respectivă. Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar ele se întrepătrund.
962  15 Einstein 1920 Wikimedia Commons jpg
Dumnezeu după Einstein
Dacă examinăm panteismul astăzi în lumina unui univers ireversibil în timp, avem impresia unui caz extrem de nerăbdare religioasă.
 961 15 Coperta Avanpremiera Omul muzical jpg
Omul muzical
Lumea muzicală e un buchet zumzăitor de sunete. Muzica de pe iPhone poate avea diferite armonii, game și ritmuri, de la orchestrele din Bali la cîntecele pădurii tropicale braziliene.
961 16 coperta jpg
Cutii de rezonanță
Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec.
960 16 foto Cato Lein jpg
„Un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decît viaţa în sine” – interviu cu Salman RUSHDIE
„Am fost un cititor pasionat încă de mic copil şi citeam orice, inclusiv reviste de benzi desenate americane. Nimeni din familie nu m-a îndrumat, apropierea de literatură s-a produs natural.”
959 15 interviu Ana jpg
„M-a interesat ce l-a făcut pe Ceaușescu să devină acel Ceaușescu pe care îl știm cu toții” – interviu cu regizorul Sebastian MIHĂILESCU
Coșmarul continuă cînd prietena lui dispare. Camil pornește în căutarea ei și va ajunge într-un loc interzis bărbaților, o comunitate secretă dedicată fertilității, undeva lîngă un lac din mijlocul munților, dar acolo va descoperi ceva mult mai tulburător.
959 16sus coperta Uson jpg
„Sînt îngrozită de nebunie” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN
Mulți ani mi-a fost rușine de acest trecut al meu. Încă mă tem și acesta e motivul pentru care la un moment dat am renunțat la toate medicamentele. Sînt îngrozită de nebunie. Am trăit-o și este oribilă.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.