Delictul de bibliocid

Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
Delictul de bibliocid jpeg

Copiii şi poeţii rebeli

Revoluţionarii şi anarhiştii lumii sînt adesea tentaţi să-şi înceapă „rebeliunea” prin incendierea bibliotecilor. Cărţile sînt arse pur şi simplu, nu pentru a fi înlocuite cu altele sau cu o carte unică, de la Coran la „Cărticica lui Mao”.

Rebeli prin excelenţă sînt copiii. Folclorul infantil atestă această tentaţie. Din nou, de la arderea manualelor şcolare pînă la moartea autorilor, a profesorilor (şi pînă la distrugerea instituţiilor care impun cartea) nu este decît un singur pas: „A venit vacanţa / Cu trenul din Franţa, / Hai, copii, la joc, / Cărţile pe foc, / Moarte profesorilor, / Dărîmarea şcolilor...”

Fiecare carte nouă este percepută ca fiind „doar o altă cărămidă în zid”.

*

„N-avem nevoie de educaţie, / N-avem nevoie de control al gîndirii, / Fără sarcasme întunecate în clasă! / Hei, profesore, lasă-ne pe noi, copiii, în pace!” (Pink Floyd, „Zidul”, 1979).

*

Orice revoluţie începe apocaliptic, cu cufundarea Cosmosului în Haos. Lumea trebuie recreată de la zero. Dar asta după ce totul a fost pîrjolit şi dărîmat. Proletarul răzvrătit din imaginarul lui Eminescu clamează sfărîmarea palatelor şi a templelor, arderea pînzelor cu picturi lascive şi azvîrlirea statuilor în foc. Evident, incinerarea bibliotecilor este presupusă (Împărat şi proletar, 1874). Revolta estetică a scriitorilor avangardişti nu poate evita acest clişeu mental. Urmuz apelează la o variantă soft. Şi în paginile sale bizare cărţile sînt „arse”, dar nu de foc, ci de sucul gastric. Grummer înghite şi digeră „tot ce rămăsese bun în literatură”. Algazy îl obligă să vomite „literatura înghiţită”, dar înţelege că „este prea puţin şi învechit”. Între timp, însă, în pîntecul acestuia din urmă începuseră să se trezească „fiorii literaturii viitorului” („Algazy & Grummer“, ante 1923).

Literatura manifestelor avangardei istorice abundă de acţiuni bibliocidare. Poetul Ion Vinea, de exemplu, clamează „moartea romanului-epopee şi a romanului psihologic” („Manifest activist către tinerime“, 1924). Iar Saşa Pană exultă ca un piroman: „úraaaa úraaaaaa úraaaaaaaa / arde maculatura bibliotecilor” („Manifestul revistei unu“, 1928).

Semnalul distrugerii bibliotecilor, a muzeelor şi a teatrelor „drăguţilor de burghezi” fusese dat deja de dadaistul român Tristan Tzara: „Pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea” (Manifest Dada, Zürich, 1918).

Într-un interviu acordat lui Ilarie Voronca, Tzara vorbeşte cu imens dispreţ despre Academie, mereu asociată cu Biblioteca: o Academie „pe care ‒ precizează Tzara ‒ n-am încetat niciodată să mă cac” (Integral, 1927).

Asistăm la distrugerea simbolică a Academiei şi a Bibliotecii prin exprimarea dezgustului. La fel procedează şi poetul suprarealist Gellu Naum, cu acelaşi modus operandi: „Voi şti să-mi scot ventuzele de pe creier / să se scurgă zeama puturoasă a versului dulceag / voi şti mamă în ceasurile mele de glorie / să-mi flutur ciorapii împuţiţi lîngă porţile Academiei Române” (Drumeţul incendiar, 1936).

Cam acesta era spiritul epocii în Europa interbelică. În orice caz, acesta era spiritul mişcărilor de avangardă, mai ales al celor radicale. 

Trebuie ars Kafka? Dar Eliade?

Încerc să refac traseul parcurs de această stranie formulă interogativă. Cu alte cuvinte, aş vrea să aflu cînd şi cum s-a născut ambigua sintagmă. De ce destin, de ce viaţă (nu încă şi moarte) a avut ea parte. Această formulă-clişeu a supravieţuit peste un secol, prin parafrazare, acceptînd să i se completeze mereu alt nume pe linia punctată a întrebării „Faut-il brûler...?”.

Cred că prima întrebare de acest fel, „Faut-il brûler le Louvre?”, a fost pusă în cadrul unei anchete organizate de celebra revistă L’Esprit Nouveau (nr. 2, noiembrie 1920). Aflată la începuturile ei, revista era condusă atunci de cei doi lideri ai Mişcării „puriste”, pictorul francez Amédée Ozenfant şi arhitectul elveţian Charles-Édouard Jeanneret-Gris, aka Le Corbusier.

S-au primit la redacţie circa patruzeci de răspunsuri de la cititori (pictori, galerişti, scriitori), toate fiind publicate în două numere ale revistei L’Esprit Nouveau (nr. 6, martie 1921 şi nr. 8, mai 1921). Era evident o confruntare-înfruntare între spiritul academist, manierist, canonic şi vetust al Luvrului (reprezentînd simbolic toate marile muzee, academii şi biblioteci ale lumii) şi „spiritul nou” al mişcărilor de avangardă care îşi arătau colţii în epocă. Dar şi între imperialismul cultural şi anarhismul cultural.

La 3 iunie 1924, la vîrsta de patruzeci de ani, s-a stins din viaţă Franz Kafka, după ani de suferinţă atroce. Nu reuşise să-şi convingă prietenul, scriitorul Max Brod (tot evreu germanofon din Praga), să-i ardă după moarte toate manuscrisele. Dar Kafka i-a trimis, dintr-o clinică de lîngă Viena, o epistolă testamentară, scrisă pe patul de moarte:

„Dragul meu Max,

Ultima mea dorință: tot ceea ce las în urma mea (adică în biblioteci, în comode, pe masa de scris, atît acasă, cît şi la serviciu, sau oriunde e posibil să fi ajuns ceva) sub formă de carnete de însemnări [= jurnale], manuscrise scrisori, ciorne ş.a.m.d, totul să fie ars, fără să fie citit nimic [...]”.

Dar Max Brod i-a (re)citit manuscrisele şi a realizat ce valoare uriaşă conţin. Romanele Procesul, Castelul şi America ‒ este drept, neterminate ‒ se aflau printre ele, împreună cu alte mii de pagini literare, jurnale şi scrisori, toate de o valoare inestimabilă.

Brod s-a aflat în faţa unei dileme imposibil de rezolvat. El a înţeles că oricum va proceda va greşi. Fie, nearzînd manuscrisele, şi-ar trăda prietenul, neducînd la îndeplinire rugămintea-i testamentară. Fie, arzîndu-le, ar văduvi lumea de o operă fabuloasă care va schimba profund şi definitiv canonul literaturii mondiale. În plus, dîndu-le foc, el s-ar fi identificat fără voie cu piromanii de extremă dreapta care incendiau în pieţe publice cărţi „evreieşti”, „degenerate” şi „decadente” (inclusiv pe cele ale lui Kafka).

Spre onoarea lui, Max Brod a luat asupra sa păcatul trădării. A fost vorba de un „testament trădat”, cum l-a definit Milan Kundera. Toată viaţa sa, Brod a editat şi a redactat manuscrisele neterminate ale lui Franz Kafka, publicîndu-le şi promovîndu-le. Romanele au apărut imediat: Procesul (în 1925), Castelul (1926) şi America (1927).

În acest context dilematic, întrebarea aparent absurdă, aparent kafkiană, „Trebuie ars Kafka?”, devine cumva legitimă. De fapt, interogaţia „Faut-il brûler Kafka?” a fost pusă mai multor intelectuali de către redacţia săptămînalului parizian Action (nr. 97, iulie 1946). Au răspuns la provocare René Char, Gaëtan Picon, Roger Caillois, Maurice Merleau-Ponty şi mulţi alţii. Răspunsurile la anchetă au fost publicate în numerele următoare ale revistei.

Un ecou în România al anchetei a fost publicarea în limba română a răspunsului dat de scriitorul-propagandist sovietic Ilya Ehrenburg, în revista Veac Nou (12 octombrie 1946). Ehrenburg nu a putut evita limba (şi gîndirea) de lemn specifică bolşevismului (apologia colectivismului, legătura scriitorului cu masele): „Nu-mi place prea mult Kafka ‒ scria Ehrenburg ‒ [...]. E prea egocentric, universul lui nu are destulă comuniune cu acela al cititorilor, cu acela al maselor...”.

Paul Celan, care îl adora pe Kafka (i-a şi tradus din germană în română mai multe nuvele în perioada sa bucureşteană, 1945-1947), nu i-a iertat lui Ehrenburg această declaraţie la vizita scriitorului sovietic la Bucureşti, în octombrie 1946.

Schimbînd ceea ce e de schimbat, Vladimir Nabokov a trecut printr-un episod similar cu cel al lui Franz Kafka. În 1977, scriitorul ruso-american i-a cerut insistent soţiei sale ca, la moartea lui, romanul său neterminat, The Original of Laura, să fie ars. După mulţi ani de frică să-şi asume vreo soluţie, dilema „a publica” manuscrisul sau „a-l arde” a trecut de pe umerii soţiei pe cei ai fiului, Dmitri. În anul 2008, revista americană Slate a cerut opiniile cititorilor în această privinţă. În spiritul ei, ancheta a fost de tipul cunoscut: „Trebuie ars Nabokov?”, chiar dacă, în litera ei, nu a fost numită astfel. Pînă la urmă, după 32 de ani de dileme, timp în care manuscrisul a stat închis în seiful unei bănci elveţiene, cartea a fost publicată în 2009.

Ideile culturale circulă repede, iar istoria consemnează supravieţuirea lor. La sfîrşitul anilor ’40, filozoful fenomenolog Maurice Merleau-Ponty (care participase în 1946 la ancheta „Trebuie ars Kafka?”), existenţialistul Jean-Paul Sartre şi feminista Simone de Beauvoir au preluat conducerea cunoscutei reviste Les Temps modernes. Aici a publicat Simone de Beauvoir eseul său „Trebuie ars Sade?“ (1951), parafrazînd formula anterioară, aplicată lui Kafka de către săptămînalul Action. Ea a avut îndrăzneala să pună în discuţie raportul complicat dintre etica feministă şi sexualitatea perversă a marchizului de Sade.

Lui Martin Heidegger i s-a reproşat, pe bună dreptate, apropierea de ideologia nazistă. Atunci cînd s-a abuzat în această direcţie, punîndu-se în discuţie şi cartea sa capitală Sein und Zeit (1927), Thomas Sheehan (cunoscut heideggerolog american) a publicat în 2016 un eseu intitulat ‒ nu întîmplător ‒ „Faut-il brûler Heidegger?“. Un articol publicat în engleză, dar cu un titlu în franceză, unul care trimitea (nolens volens) la originea centenară a interogaţiei-clişeu.

La rîndul său, cunoscutul universitar francez Didier Éribon a încercat să facă puţină ordine în acuzaţiile de derapaj spre extrema dreapta în opera lui Georges Dumézil (mai ales în cărţile sale privind mitologia germană şi mitologiile „tripartite” indo-europene). El şi-a intitulat cartea Faut-il brûler Dumézil? Mythologie, science et politique (Flammarion, 1992).

De curînd, istoricul Florin Ţurcanu l-a parafrazat pe Éribon, începîndu-şi astfel monografia din 2003 referitoare la viaţa şi opera lui Mircea Eliade: „«Trebuie ars Eliade?» Didier Éribon a pus cel dintîi întrebarea, referindu-se însă la Georges Dumézil în cartea pe care i-a consacrat-o. Aceeaşi întrebare se pune, cu insistenţă, în ultimul timp, cînd e vorba de istoricul român al religiilor. Cu un soi de ciclicitate alimentată de noi revelaţii despre trecutul său politic [legionar], dezbaterea din jurul lui Mircea Eliade şi a moştenirii sale intelectuale cîştigă în consistenţă, dar şi în asprime. Pasiunile care însoţesc evocarea figurii sale, nu doar în România, ci şi în Franţa ori SUA, se sting greu...”.

În varianta de aici a textului s-a renunțat la notele de subsol.

(fragment în avanpremieră din cartea lui Andrei Oișteanu, Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor, în curs de apariție la Editura Polirom)

p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.

Adevarul.ro

image
Românii au votat Destinaţia Turistică a anului 2022. Oraşul care a câştigat marele titlu
Capitala Moldovei a câştigat premiul publicului, românii fiind cei care au votat online, pe www.destinatiaanului.ro. Premiul Juriului a fost acordat Braşovului.
image
O tânără şi-a dorit o noapte de vis în compania unui „Don Juan”. Idila s-a transformat în coşmar
O tânără care credea că va trăi o noapte de vis alături de un aşa-zis „Don Juan” s-a trezit a doua zi ca dintr-un coşmar. Bărbatul a fost condamnat pentru faptele sale.
image
Imagini din patiseria Paul din mall Promenada închisă de ANPC din cauza mizeriei şi a alimentelor expirate VIDEO
O echipa din Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor din Municipiul Bucureşti a constatat un mod defectuos în desfăşurarea activităţii Patiseriei/cofetăriei Paul, care oferea spre consum produse care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.