„De la George Littera și Dumitru Carabăț am învățat foarte multe lucruri” – interviu cu Laura GEORGESCU BARON
Am cunoscut-o întîmplător ca profesoară de practica montajului într-o perioadă în care îmi scriam lucrarea de masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Apoi am descoperit ca e producătoarea și editoarea scurtmetrajului Zimnicea, debutul în regie al omului de publicitate Bogdan Naumovici. Mereu plină de energie, Laura Georgescu Baron mi-a propus să vizionez o animație regizată de ea și a cărei coloană sonoră e semnată de Cristian Lolea. Walk a While in My Shoes este o meditație optimistă asupra ideii de alteritate pe un scenariu care se potrivește impecabil perioadei prin care trecem. Am invitat-o să povestească despre meserii și rigori de tot felul.
Ați studiat editare de film la Academia de Teatru și Film, actuala Universitate de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”. Ce profesori v-au îndrumat și cum se monta un film cînd nu exista digitalizare?
În 1993 s-a înființat de către inginerul de sunet Horea Murgu secția Montaj-sunet la ATF, iar eu eram deja angajată în școală și montam filme pentru studenți. La admitere erau doar șase locuri și nu îmi era clar dacă trebuia să dau sau nu examen întrucît deja făceam montaj pe peliculă de 16 și 35 mm. Pe suport video se monta atunci în sistem S-VHS. Pînă la examenul de admitere mai erau cîteva luni, prea puțin ca să mă pot pregăti pentru toate probele care nu erau deloc ușoare, cum nu sînt nici acum. M-am hotărît să dau examen cînd o colegă mi-a spus: „Tu nu dai examen pentru că ți-e frică”. M-am înscris cu gîndul clar: „Dacă intru, bine, dacă nu, măcar merită să încerc”. Am intrat și nu mi-a părut rău pentru că am avut ocazia să urmez cursuri cu profesori ca George Littera și Dumitru Carabăț de la care am învățat foarte multe lucruri.
Cum erau profesorii George Littera și Dumitru Carabăț?
Inițial am vrut să dau la imagine de film și pentru că citisem viețile pictorilor din colecția „Meridiane”. Apoi am cumpărat multe albume de pictură, eram atentă la fiecare detaliu, îmi făcusem un obicei în a face fișe pentru fiecare pictor, pînă cînd un profesor de la catedra de imagine mi-a spus: „Laura, ai 45 de kilograme, te vezi cu aparatul de filmat în spinare?”. Așa că m-am înscris la o secție unde teoria se îmbina cu practica. Domnul Littera cred că a fost unul dintre cei mai îndrăgiți profesori din școala acelei generații și îmi amintesc și acum că la un examen mi-a picat un subiect despre neorealismul italian la care nu eram foarte pregătită. M-a „plimbat” prin toată materia, iar eu nu înțelegeam de ce. În final mi-a dat nota 10. Cum să nu îl respecți? Chiar dacă avea o sensibilitate pentru un student, nota o dădea pe bune. George Littera era o enciclopedie a istoriei universale a filmului. Tot de atunci visez la ideea că dacă aș avea bani aș cumpăra un tablou de Salvador Dalí. Domnul Carabăț mi-a deschis apetitul pentru scrierea unui scenariu. Observam tot felul de situații pe stradă, în piață, la petreceri, și acasă mă puneam pe scris deși acest lucru nu făcea parte din programă. Aș mai adăuga numele a doi profesori, doamna Manuela Cernat și domnul Florin Mihăilescu care la examenul din anul I au apreciat filmulețul meu (cadru secvență). A însemnat foarte mult pentru mine asta și din acel moment am început să fac filme scurte de toate genurile.
Cum a fost să treceți „de partea cealaltă a baricadei”, în calitate de preparator, apoi de conferențiar universitar la UNATC?
Nu m-am gîndit niciodată că voi îmbrățișa cariera de profesor. Acest lucru s-a întîmplat în momentul în care, studentă fiind în anul IV, mi s-a propus de la catedră să fiu preparator. Aveam un curs despre montaj cu studenții de la regie, imagine și scenaristică. Interesul studenților și comunicarea cu ei m-au determinat să merg mai departe. Stăteam ore întregi cu ei de vorbă chiar dacă în programă aveam doar două ore. Era fascinant să îi asculți și să reușești să fii pe aceeași lungime de undă cu ei. Pe scurt, să comunici.
Ca director de producție la agenția de publicitate Leo Burnett v-ați implicat activ, timp de zece ani, în toate etapele realizării unui spot audio sau video. Ce a însemnat această experiență?
Am fost chemată la un interviu și m-am dus foarte mîndră cu diploma mea de licență (luasem 10). Nici nu s-au uitat la ea și am fost dezamăgită. Am luat interviul și am intrat în pîine la o agenție multinațională. Îmi amintesc că prima întîlnire cu clientul Procter & Gamble a fost un coșmar pentru că trebuia să susțin un buget la PPM (Pre-Production Meeting) în limba engleză, iar eu habar nu aveam nimic despre bugete și nici nu eram un vorbitor excelent în limba engleză, dar m-au ajutat foarte mult cunoștințele în domeniul cinematografic. Mi-am propus să stau șase luni și am stat zece ani, după care am lucrat în domeniul privat. Am învățat foarte multe lucruri în publicitate, lucruri care m-au ajutat să înțeleg ce înseamnă munca în domeniul privat unde noțiunile de „nu am timp” sau „lasă că merge și așa” nu există. În acea perioadă, Leo Burnett București a ieșit cinci ani la rînd agenția anului; și acum sînt pe val, dar sub o altă denumire. Profit de întrebarea dumneavoastră ca să le mulțumesc lui Ștefan și Ioanei Iordache pentru încrederea acordată.
Ați avut studenți care au renunțat la facultate pentru a se lansa în meseriile din publicitate?
Nu, dar foarte mulți lucrează în publicitate acum și la firma mea am angajat studenți.
Credeți că umorul se poate „învăța” de la profesori sau e o trăsătură naturală?
Pentru mine, încă din anul II, studenții erau colegii mei. E o meserie grea, necesită multă răbdare, creativitate și rigoare. Dar toate acestea nu exclud umorul. Nu știu dacă umorul se poate învăța de la profesor. Dincolo de diferența de vîrstă dintre mine și ei, întîlnirile noastre au avut parte de replici haioase care stîrneau mereu buna dispoziție. În general, în comunicarea mea cu tinerii există libertatea de exprimare care elimină acea încorsetare în relația student-profesor.
În ultimii ani ați lucrat ca editor și producător de film cu regizori foarte diferiți – de la Ovidiu Georgescu sau Dumitru Grosei la Adina Pintilie și Gheorghe Preda. Cum v-ați adaptat cerințelor fiecăruia în parte ?
La filmul Touch me not al Adinei Pintilie am fost producător asociat. Adina a fost studenta mea în anul paralel cu cel de regie condus de domnul Radu Gabrea, la o serie foarte bună. Montajul filmului l-a făcut chiar ea împreună cu sora ei Ruxandra Pintilie care a fost studenta mea la montaj. Referitor la colaborarea mea cu regizorii în calitate de producător și monteur nu pot spune că a fost foarte ușor... Ca producător, cred că trebuie să fii înțelept, iar ca monteur trebuie să ai răbdare și să încerci pe cît posibil să mulțumești regizorul.
A apărut în ultimul deceniu un număr impresionant de festivaluri de film ca și cum ar trebui să umple golul lăsat de puținele cinematografe existente. Prin ce se deosebește Film4Fun de celelalte?
Pe lîngă cursurile predate la UNATC, SAE Institute din București, Școala de Televiziune „Tudor Vornicu” și Școala de Jurnalism, am lucrat foarte mult în domeniul privat. Îmi părea rău cînd vedeam că filmele românești nu se pot vedea în orașe care nu au cinematografe. Așa mi-a venit ideea de a face un festival de film de comedie la Sinaia la care am adăugat și alte activități culturale. A fost și este foarte greu, dar am reușit să ajung la cea de a XIII-a ediție. Primele șapte le-am făcut la Cazinoul din Sinaia, dar acum există și cinematograf. Mă bucur cînd mulți oameni își programează vacanța în perioada în care se desfășoară festivalul, iar scopul principal al acestui eveniment a fost și este să aduc un număr cît mai mare de spectatori în sala de cinema. Spun „un eveniment” pentru că m-am întors de curînd de la TIFF, unde am fost prezentă încă de la prima ediție, și îmi dau seama de efortul făcut de organizatori pentru modul impecabil în care se desfășoară.
Prin Fundația Cine Remember ați organizat, în primăvară, cursuri de cinematografie și tehnici online de editare pentru cei interesați să învețe ce nu se predă în școli. Cum l-ați convins pe regizorul Cristi Puiu să vi se alăture?
Tot timpul încerc să găsesc soluții prin care să atrag tinerii (în special elevii) spre această zonă artistică. Cred că filmul este un element esențial atît din punct de vedere cultural, cît și educațional. Sinceră să fiu, m-am gîndit că mă poate refuza, eu participasem de multe ori la master class-uri și conferințe susținute de el. Am văzut toate filmele lui chiar și de trei ori, mă fascinează Cristi Puiu. I-am explicat ce îmi doresc cu aceste cursuri și îi mulțumesc că a acceptat să îți adapteze discursul la nivelul auditoriului.
Anul acesta ați semnat regia și scenariul unui scurtmetraj de animație intitulat Walk a While in My Shoes / Pune-te o vreme în locul meu. Cum s-a întîmplat schimbarea de la producție la regie de film de animație?
O să rîdeți, am avut în minte acest concept de cînd eram studentă, dar nu am reușit să îl pun în practică. Dar și în acea perioadă am făcut film de animație de un minut și jumătate, filmat pe peliculă de 16 mm. Animația mă atrage foarte tare pentru că îți permite ruperea de convenții. Am revenit după ani de zile asupra ideii și am scris scenariul, iar regia am semnat-o datorită unei conjuncturi. Bogdan Mihăilescu, colegul meu de facultate, este coregizor la Walk a While in My Shoes.
Cum se face că a compus Cristian Lolea muzica filmului?
Am avut curajul să îl sun pe Cristi Lolea să îl întreb dacă vrea să facă muzica pentru un film de scurtmetraj de animație. Nu mai vorbiserăm de zece ani, cînd colaboraserăm la un proiect unde eu făcusem montajul și Cristi muzica. I-am trimis animatix-ul și i-am spus: „Dacă nu îți place, te rog să îmi spui, știi că Berbecii rezistă la lovituri”. A acceptat și totul s-a desfășurat online: eu în România, el în Polonia. A fost o colaborare extraordinară.
Unde îl vom putea vedea?
Cel mai sigur, va lua drumul festivalurilor, nu știu dacă poate fi distribuit la o televiziune.
Tinerii țin pasul fără efort la evoluția atît de rapidă a tehnologiei. Ce credeți că am avea noi, ceilalți, de învățat de la noua generație?
Cred că avem foarte multe de învățat de la ei. Mă bucur cînd întîlnesc tineri talentați care folosesc tehnologia în slujba creativității. Și asta este un lucru extraordinar. Mai cred că noi sîntem cei care trebuie să ne adaptăm noilor cerințe și să îi respectăm pentru ceea ce fac.
a consemnat Roxana CĂLINESCU
