„Cred în puterea poveștilor și a literaturii” – interviu cu Raluca NAGY –

Raluca Nagy (n. 1979) este scriitoare, doctor în științe sociale și antropolog. A debutat în 2018 cu romanul Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira) pentru care a obținut Premiul pentru Debut în Proză în cadrul Galei „Sofia Nădejde”. În 2021 a publicat romanul Teo de la 16 la 18 (Editura Nemira), nominalizat la mai multe premii. Locuiește în Japonia, unde predă în cadrul Hokkaido University şi Hokkaido International School.

Nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL), urmată de rezidența Cărturești de la Țibănești și, către finalul anului, pregătirea platformei Laconic – e clar că ai avut un 2022 mai mult decît fertil. Cum ai trăit succesiunea aceasta de evenimente? 

Îmi place cum mi-ai punctat anul literar 2022, da, fertil e probabil un cuvînt bun. Poate o să sune a falsă modestie dacă spun că mă așteptam ca în 2022 să fie liniște. Teo de la 16 la 18 fusese nominalizată la Premiile „Sofia Nădejde” în toamna lui 2021, eu tocmai mă mutasem din Vietnam în Japonia, am fost foarte onorată și bucuroasă și nu m-am gîndit că va mai urma ceva. Treaba cu EUPL a venit total pe neașteptate, nici nu știam de aceste premii. Iar primăvara a continuat cu alte nominalizări (Gala Premiilor Observator cultural, Premiul Național de Proză Ziarul de Iași), de care m-am bucurat la fel de mult. Dar, locuind atît de departe, toate lucrurile astea au o doză de irealitate. 

Și cred că așa aș rezuma întreaga experiență EUPL, puțin ireală. Finaliștii au fost anunțați la puțin timp după începerea războiului în Ucraina, așa că bucuria a fost dulce-amară. Apoi, 2022 a fost primul an în care premiile nu s-au oprit la cîștigătorii fiecărei țări participante. Din cărțile finaliste au fost traduse fragmente consistente în franceză și engleză, extrase pe care le-a citit un juriu internațional, le-a dezbătut, apoi a avut loc și o sesiune de susținere a cărților respective cu reprezentanți din juriile naționale, și a fost ales un cîștigător (și cîteva mențiuni). Am avut impresia că procesul s-a construit de data aceasta din mers, împreună cu noi, totul a fost nou, pentru toți cei implicați. Au derivat atît de multe lucruri din această nominalizare, încît acum, la un an după, aproape le-am pierdut șirul: de la evenimente și întîlniri la proiecte, podcast-uri și traduceri.

Deși esti fizic pe un alt continent, reușești să fii prezentă pe scena literară românească. Ce e bine și ce e rău în faptul că locuiești departe?

Aș minți dacă aș spune că mi-e ușor să fiu prezentă pe scena literară românească, de care am fost, din start (am debutat în 2018), departe geografic. E mai complicat să faci parte dintr-o breaslă, solidară sau nu, de la mii de kilometri distanță. Sigur că sîntem conectați online, la o adică se și călătorește mai ușor (mă rog, cu excepția sincopei pandemice); dar tot mă aflu oarecum în afara a ceea ce se întîmplă în România, academic, literar. Încerc să țin pasul și să urmăresc, în special să citesc literatură română (foarte contemporană), ca să fiu cît se poate de la curent cu ceea ce fac colegii mei. Mi se pare un lucru de bază, în orice profesie. Avantajul distanței este, poate, că nu mă influențează neapărat dinamica găștilor, care există ca oriunde altundeva.

Te-ai simțit susținută de România la evenimentele la care ai participat?

M-am simțit mereu foarte susținută în România, aproape incredibil, cu toată distanța asta de care vorbeam. Recent, am descoperit o autoare română care locuiește în Statele Unite, Maia Levantini, ale cărei două cărți mi se par foarte bune și nu cred că au avut parte de atenția pe care o merită. Asta mă face să mă simt cu atît mai susținută; în primul rînd in-house, adică de echipa Nemira, în special de Eli Bădică, coordonatoarea Colecției „n’autor”, în care au apărut ambele cărți pe care le-am scris (editate tot de ea), și continuînd cu restul instituțiilor culturale sau literare cu care am avut de-a face. Singurul moment unde am simțit asta mai puțin a fost, culmea, chiar cu ocazia EUPL (uite că tot în jurul lui ne învîrtim): au existat niște sincope, sau chiar oportunități ratate pe parcursul lui 2022 și nu-mi dau seama de ce.

Cum ar fi arătat EUPL pentru tine dacă ai fi avut parte constant de această susținere?

Pe scurt, aș fi participat la mai multe evenimente și festivaluri. Îmi dau seama că locuitul în Japonia nu ajută, dar mi-am petrecut două luni din vară în Europa, posibilități ar fi fost și, la o adică, m-aș fi putut întoarce, pentru că orice participare a mea ar fi fost acoperită financiar de EUPL, pe tot parcursul anului. În sensul ăsta spun că au fost oportunități nevalorificate. Din fericire, însă, susținerea EUPL continuă și sper ca lucrurile să se îmbunătățească pe viitor, dacă nu în cazul meu, măcar pentru finalistul/-a din 2025, cînd România va putea participa din nou la acest premiu.

Ai călătorit în decembrie la Bruxelles, pentru evenimentul de închidere/premiere al EUPL 2022. Cum a fost experiența de a te întîlni cu toți ceilalți scriitori nominalizați? 

Evenimentul în sine a fost extrem de interesant și bine organizat, realmente tot ce am făcut/văzut la Bruxelles în cele trei zile a fost util, de la întîlniri cu agenți și editori la timpul efectiv petrecut cu ceilalți nominalizați/finaliști/cîștigători din alți ani. Cred că mi-am dat seama, din nou, sau și mai mult, ce înseamnă să poți vorbi pe viu, nu doar online, cu alți oameni care fac același lucru ca tine; nu am în proximitate, în viața de zi cu zi, decît un singur alt scriitor. Comparînd, însă, anul meu 2022 cu al celorlalți finaliști, n-am putut să nu constat exact ce spuneam la întrebarea precedentă, că fuseseră incluși în mult mai multe proiecte, festivaluri, evenimente etc. la nivel național decît mine. La fel în ceea ce privește traducerile, majoritatea celorlalți vorbeau de cinci-șapte traduceri deja în discuții, ceea ce nu este/era atunci cazul cărții cu care am participat eu.

Crezi că elementul de susținere la nivel instituțional este ceea îi lipsește literaturii române ca să se impună pe piața europeană?

Dacă ar fi să mă iau după experiența mea punctuală cu EUPL, da, aș putea spune asta. Pe de altă parte, e un caz mult prea particular ca să pot generaliza, nu cunosc lucrurile într-atît de bine. Ce-am mai observat în timpul evenimentelor de la Bruxelles este un fel de evidență: țările „mari”, mai bine zis cu piețe de carte mari, cu resurse financiare pe măsură și limbi de circulație (Spania, Germania, chiar și Irlanda), făcuseră să se întîmple lucruri la un alt nivel pentru finaliștii lor (sau cîștigători din alți ani) față de cele mai mici.

Spuneai într-un interviu că poți să procesezi lumea doar scriind-o, iar antropologia te-a ajutat cu metoda ei. Cum ai descrie dintr-o perspectivă antropologică peisajul literar românesc? 

Excelentă întrebare. M-am gîndit de multe ori la lumea literară din România ca la un potențial „teren” antropologic. În proiectul nou de flash fiction din care fac parte, Laconic, uneori glumesc că mare parte din munca mea e să nu șifonez ego-uri și tensiuni preexistente, să mă strecor printre ele. În teorie, doar valoarea unui text ar trebui sa conteze, dar în practică știm cu toții că lucrurile sînt mult mai complicate de atît. Lăsînd (pseudo-)gluma la o parte, cred că mi-ar fi greu sau imposibil să mă uit „obiectiv” (deși oricum nu cred în asta, dar e o discuție prea lungă să o rezumăm aici) sau etnografic la peisajul literar românesc, din simplul motiv că sînt geografic departe de el. Iar din acest punct de vedere eu sînt de școală veche, cred preponderent în „teren”, „pe viu” și mai puțin în cercetare virtuală/online etc.

Despre ignorarea suferinței femeilor

Apropo de cercetare, știu că pentru Teo... te-ai documentat tot „pe viu” și ai lucrat patru ani în cercetare aplicată pe tema pacienților cu diferite forme de cancer. Ideea cărții s-a conturat în urma acestei experiențe sau ai vrut această experiență și pentru că îți doreai să aprofundezi tema în viitoarea ta carte?

Cred că procesul de scriere a lui Teo... a fost exact așa cum a ales ea: a trebuit să o ascult foarte atent și să încerc să redau ce încerca, la rîndul ei, să-mi spună, iar pentru asta m-am folosit de toate armele și bagajele pe care le-am avut la dispoziție – experiența mea legată de cancer a fost doar una dintre ele. L-am ales, însă, pe cel de col uterin pentru că ceea se întîmplă în cazul acestui tip de cancer mi se pare la un alt nivel de absurd și de revoltător față de altele.

Cancerul de col uterin este singura formă de cancer care, conform unui studiu publicat în British Medical Journal, ar putea fi eradicată în treizeci de ani ca urmare a vaccinului împotriva HPV. Cu toate acestea, rata vaccinării în România este extrem de redusă comparativ cu alte țări. Crezi că e în puterea poveștilor, a literaturii să schimbe ceva aici? 

Cred în puterea poveștilor și a literaturii și mi-am dorit ca Teo... să facă și asta, un fel de raising awareness despre HPV și boala asta pe care o poate provoca, inadmisibil de invizibilă; însă raționamentul face parte dintr-unul mult mai extins, anume ignorarea suferinței femeilor. Iar aici sînt destul de realistă – enorm de multe trebuie să se schimbe pentru ca treaba asta să înceteze; „rezolvarea” acestei boli, cu un vaccin sau altfel, este o parte minusculă. Sper și eu într-o schimbare mai radicală de paradigmă. 

Iar dacă tot vorbim despre puterea poveștilor, cum ți-a venit ideea de a lansa Laconic și care crezi că este plusvaloarea pe care o aduce peisajului literar românesc?

Ideea nu-mi aparține, este a cofondatorilor Vlad Beu și Marius Deacu, ei m-au invitat să o dezvoltăm împreună. Mi se pare un gest de mare generozitate din partea lor să investească, financiar, dar și timp și energie, în promovarea literaturii române contemporane și mă bucur să-i pot ajuta, atît cît pot. Pariul este ca, printr-un format scurt, să atragem interesul pentru scriitorii români, sperînd că, dacă cineva dă peste un text de-ale lor care le place, să-i caute și în alte locuri (librării, reviste, alte platforme). Ne alăturăm altor proiecte similare deja existente (Cod de poveste, Literomania), the more, the merrier.

Ai planuri pe termen lung pentru Laconic? Ai luat în considerare și transpunerea proiectului într-o antologie de proză (foarte) scurtă?

Planurile pe termen lung sînt în primul rînd de „ieșire din bulă”, atragerea altor tipuri de public pe lîngă cel deja interesat de literatură, care știm că ne urmărește și căruia îi mulțumim pentru asta. Luăm în calcul și varianta unei serii de antologii, dar deocamdată vom extinde conținutul online – de exemplu, am vrea ca textele să fie disponibile și în format audio, sau să propunem traduceri din alte limbi ale unor flash fiction-uri, celebre sau inedite.

Apropo de cititori, îmi povesteai, la Țibănești (ajungem imediat și acolo) despre cum se raportează cititorii germani la scriitorii contemporani germani și cum aceștia sînt aproape întotdeauna preferați traducerilor. La noi raportul pare să fie fix invers. De ce crezi că literatura română contemporană are o plajă restrînsă de cititori?

Cred că am enumerat Germania printre alte țări (Franța, cu siguranță, poate și Marea Britanie – deși cred că e mai greu de trasat, intervine de fapt diferențierea între literatura scrisă direct în limba engleză/franceză sau nu, care este o discuție separată), unde se citește mai multă literatură produsă local decît traduceri. Despre Germania este ceea ce am înțeles de la colegi scriitori care trăiesc și muncesc acolo, nu am încercat să verific treaba asta pe cifre. Acestea sînt și țări unde, de exemplu, o lectură publică este plătită, face parte din circuitul de evenimente culturale „cu bilet”. Mă uimește, am mai spus-o, ușurința, aproape plăcerea, cu care mulți români desconsideră produsele românești, inclusiv cărțile. Iar mamutul de traduceri contribuie, cred, la faptul că tot ce poate visa un autor/o autoare de literatură română contemporană e ca o carte de-ale lui/ei să ajungă la două-trei mii de oameni.

Așadar, avem de-a face cu o neîncredere a publicului în produsul românesc, dar, pe de altă parte, avem exemplul filmului, ce pare a fi o excepție. Crezi că mai există și un alt factor care contribuie la scepticismul cititorilor cu privire la literatura română contemporană? Crezi că, spre exemplu, cîteva modificări aduse programei școlare ar putea schimba ceva?

Păi, nici filmul nu este o excepție, sălile de cinema din România sînt (aproape) goale la proiecțiile filmelor românești cîștigătoare de varii premii internaționale. Am înțeles că recent s-au mai umplut cu o generație nouă de filme românești de divertisment (Teambuilding, Mirciulică, Taximetriștii etc.), poate asta ar fi soluția și cu literatura: reatragerea publicului printr-o literatură mai comercială. Chiar nu îmi dau seama ce se întîmplă, inclusiv cu platforma Laconic, de exemplu, efectiv nu prea trecem deocamdată mai departe de „bula” cititorilor pasionați de literatură română contemporană, nici măcar cu un format atît de scurt. Probabil că are de-a face și cu programa care înțeleg că se oprește la anii ’80, sau cu educația în general.

Că tot am adus vorba despre Țibănești mai devreme, aici îmi e mai greu să vin cu întrebări pe care nu ți le-am pus direct acolo. Dar, privind în retrospectivă, care au fost Top 3 experiențe?

Chiar de curînd citeam pe blog-ul Cărturești un interviu cu Andrei Dósa, cîștigător al aceleiași rezidențe cu un an înaintea noastră, unde spune că cel mai mare cîștig a fost și rămîne prietenia cu colega de rezidență de la Vila Golescu Cîmpulung, Ștefania Mihalache. M-am bucurat să văd că s-a întîmplat și în alți ani sau în alte locuri, exact așa simt și eu despre tine și Țibănești, deci locul 1 e luat din start. Locul 2: diversele întîlniri cu copiii, chiar dacă unele se puteau sfîrși foarte tragic (vezi răsturnarea unei căruțe cînd calul a luat un viraj aiurea); mi-au plăcut absolut toate, în cerc restrîns sau la evenimentul nostru din sat, cu lecturi și discuții. Bronzul merge la unele momente cu noi trei (n.a. – al treilea bursier a fost Un Cristian), dimineața pe terasa casei sau seara pe platforma suspendată într-unul dintre copacii livezii, în liniștea naturii și cu un lichid alături (cafea, vin etc.), atît de aproape de perfecțiune, încît și acum îmi par ireale.

Eu aș adăuga acolo și Sînzienele, dar e petrecerea ta, cum s-ar spune. Ca să încheiem rotund, cum ți-ai rezuma tu anul 2022? Și, desigur, la ce să ne așteptăm din partea ta în 2023? 

Sînzienele, da! Ca ele a fost 2022 literar, ireal de frumos; dar și bitter-sweet, cum spuneam, din cauza lucrurilor care se întîmplă în lume. Se pare că situația nici nu se va schimba prea curînd, dar pînă și în această semidistopie se poate ca acea carte la care am scris, cot la cot cu tine, în iunie 2022 la Țibănești (și, pe alocuri, de atunci încoace), are să iasă undeva la toamnă. Deși o vreme am crezut că e un experiment literar de comparare a trăitului în comunism la distanță de 30 de ani, în România și Vietnam – și este, într-adevăr, și despre asta –, constat, la fel ca în cazul celor două surate ale ei mai mari, că și această carte a hotărît singură despre ce este, de fapt: despre memorie.

interviu realizat de Ruxandra BURCESCU