„Cred că nu aș fi scris dacă nu aș fi ajuns în Franța” – interviu cu regizoarea Alexandra BADEA –
Alexandra Badea este dramaturg și regizoare. Locuiește la Paris și piesa sa Exil a avut premiera în această toamnă la Teatrul Național din București, unde încă o puteți vedea. Un spectacol puternic, care vorbește despre relația complicată cu țara din care pleci și cu cea în care ajungi, cu distanțele, cu poveștile de familie cu care trăiești oriunde te-ai duce, cu cine ești și cine ești nevoit să devii într-un alt spațiu. Am vorbit cu Alexandra Badea despre parcursul ei artistic, despre cum se raportează la cele două lumi în care trăiește și face teatru.
Cum vă imaginați lumea teatrului din Franța cînd ați plecat din România la studii și ce ați găsit „pe teren”? Mai ales că erați la început de drum.
Am plecat în Franța din nevoia de a descoperi alte forme teatrale, de a înțelege ce caut eu ca artistă. Știam că Parisul este un spațiu cultural în care vin spectacole, filme, expoziții de peste tot. Acest dialog cu artiști foarte diferiți, care explorează zone estetice și tematice foarte îndepărtate de ale mele, a fost și este esențial. De asta nu am fost dezamăgită niciodată.
Însă nu am crezut că va fi atît de greu pînă voi putea trăi din teatru. La început nu venisem cu intenția de a mă stabili definitiv aici, dar am întîlnit un grup de artiști cu care am vrut să construim lucruri împreună. Am făcut cîteva spectacole, cu foarte puțini bani, nu trăiam din asta, ci din cursuri de teatru, din emisiuni de radio. Probabil că dacă, în perioada primilor ani, un teatru din România mi-ar fi dat posibilitatea să dezvolt un proiect artistic, m-aș fi întors, pentru că cel mai mult îmi doream să fac teatru, nu conta unde îl făceam. Dar mi-am dat seama că și în România tot atît de greu mi-ar fi fost. Nici acolo nu aș fi putut trăi în primii ani din teatru și atunci lucrurile au făcut să rămîn la Paris, unde am simțit că pot trăi alte experiențe.
Acum, uitîndu-vă înapoi, care credeți că sînt oportunitățile pe care le-ați avut trăind și lucrînd acolo? Cît v-au ajutat pentru ce faceți acum?
Acei ani în care mi-a fost foarte greu au fost, de fapt, cei mai importanți. M-au ajutat în primul rînd să înțeleg societatea în care trăiam, să îmi definesc propria identitate și căutările mele, ce tip de teatru vreau să fac. În 2006, la trei ani după ce ajunsesem în Franța, toate aceste întrebări, neliniști, frustrări s-au cristalizat într-un text pe care l-am scris mai mult ca pe un proces terapeutic. Cînd l-am început nu mi-am spus: „Voi scrie o piesă de teatru”. Mi-am spus că scriu pentru a scoate din mine ceea ce nu înțeleg și simt că îmi face rău. Și asta a dat pînă la urmă un text, pe care l-am trimis Editurii Arche, care mi-a răspuns după un an că vor să îl publice. De aici s-a schimbat totul. Oportunitățile pe care le-am avut ca dramaturg nu le-aș fi avut în România, unde statutul de autor de teatru este practic inexistent. Bursele pe care le-am avut în Franța mi-au permis să scriu din ce în ce mai mult. Pot spune că am început să trăiesc din teatru în momentul în care am început să scriu. Și cred că nu aș fi scris dacă nu aș fi ajuns acolo, pentru că eu, în România, nu m-am gîndit niciodată că aș fi capabilă să o fac. Mi s-a spus mereu că nu am talent pentru scris.
Ce înseamnă pentru dvs. scrisul în altă limbă, textul fiind foarte important, cum spuneați?
Acest text (Mode d’emploi) a venit în franceză și în română, e textul cel mai autobiografic, care vorbește despre imposibilitatea de a te adapta la regulile și clișeele unei societăți, oricare ar fi ea. De fiecare dată cînd ajungeam să scriu în limba română mă blocam, parcă eram evaluată de cineva, nu mi se părea bine ceea ce fac, așa că am trecut la franceză, unde totul venea mult mai fluid. Poate asta are legătură și cu faptul că eram în psihanaliză atunci și că raportul cu limba franceză devenea din ce în ce mai organic. Eu m-am simțit mereu constrînsă în limba română. Probabil datorită sistemului de învățămînt din anii ’90, care ne obliga să învățăm pe de rost comentarii la română și să le redăm mecanic. De fiecare dată cînd mă abăteam de la manual eram taxată. Și asta cred că mi-a dat o neîncredere, mi-a creat un complex față de limba română. În franceză mă simt mult mai liberă, simt că mi se dă voie sau că îmi dau voie să reinventez propriul meu limbaj așa cum simt.
„Exilul” pentru un artist e diferit de alte forme de exil?
Eu nu consider că am trăit un exil. Exilul implică obligația de a pleca din țara ta și interdicția de a te reîntoarce. Eu am plecat din dorința de a descoperi altceva și am fost mereu liberă să revin. Am trăit poate un sentiment de exil interior, cred că foarte mulți artiști îl cunosc, e un motor foarte puternic în procesul creativ. Cred că de asta scriu, pentru că undeva nu mă simt adaptată nicăieri.
Ați scris și ați documentat subiecte care au legătură cu o istorie recentă, cu partea ei socială, politică. Cum vă alegeți temele/poveștile?
Cred că subiectele vin într-un fel la mine, se impun singure. Nu pot să scriu decît atunci cînd un subiect mă rănește puternic, mă obsedează. Cîteodată petrec ani cu un subiect în cap, nespunîndu-mi că voi face odată un spectacol despre el. Pur și simplu am nevoie să știu mai multe și la un moment dat încep să se articuleze personaje, povești. De exemplu, eu am aflat despre pogromul de la Iași în 2004, cînd am ajuns la Paris. O jurnalistă al cărei tată a fost victimă a pogromului făcea o emisiune de radio, a dat de mine și mi-a propus să o însoțesc la interviuri, să traduc pentru ea. A fost un moment foarte puternic emoțional. Peste mai mult de zece ani, cînd Teatrul Național de la Sibiu m-a invitat să fac un spectacol, subiectul acesta a revenit puternic. Nu pot să îmi explic de ce a revenit în acel moment, poate că abia atunci aveam maturitatea și soliditatea emoțională de a scrie despre el. Luni de zile m-am documentat și, încet, povestea s-a articulat de la sine. Eu vorbesc despre trecut pentru a vorbi despre prezent. În Franța mi-am dat seama că rănile provocate de istorie se transmit peste generații și afectează într-un mod puternic societatea actuală. Cu cît încercăm să le ascundem, cu atît mai puternic ele vor să iasă la suprafață într-un mod violent.
Ce înseamnă în istoria personală spectacolul de la Teatrul Național din București din această toamnă? Să lucrați aici, să vorbiți în română despre tema exilului, trauma transgenerațională? Cum ați ajuns la formula asta de story?
Exil este cel mai personal spectacol pe care l-am făcut, un spectacol care m-a ajutat să mă reconciliez cu România, cu trecutul meu. Trauma transgenerațională este un subiect care mă interesează de mult. E interesant de analizat cum se transmit lucruri de la o generație la alta. E primul bagaj cu care venim în lume și pe care îl purtăm cu noi orice am face. Încercăm să mai dăm jos din el lucruri care ne împiedică să avansăm, și de fiecare dată cînd credem că am scăpat de greutate mai găsim ceva ascuns undeva. Tot citind despre asta, mi-am dat seama că dincolo de subiect poate fi un mod de a articula o structură narativă. Cred că exilul este ascuns undeva în fiecare familie de români. Multă lume visa să plece în anii ’70-’80, cred că toți avem o poveste legată de exil, fie prin cei care au plecat, fie prin cei care s-au sacrificat și au rămas pentru a nu perturba viața celor care rămîneau. Chiar cred că fiecare român și-a pus măcar o dată problema plecării. Și ce e paradoxal este că modul în care cei mai mulți români trăiesc azi procesul migrator este apropiat modului în care s-a trăit exilul anilor ’70-’80 chiar dacă acum ei sînt liberi să se întoarcă. Raportul nostru cu România este foarte ambivalent și dureros.
Ce a fost greu și ce a fost ușor la acest spectacol?
Cel mai greu a fost să scriu textul. Structura era foarte clară, de cîțiva ani mă tot gîndeam la ea. În general, mie îmi ia mult timp partea de documentare și de construcție dramaturgică, lucrez un pic cam ca la un film, construiesc personajele, un secvențiar, evoluția acțiunii, partea în care încep să scriu este cea mai fluidă, cea mai simplă pentru mine. Cu Exil a fost invers. Am construit rapid textul, dar mi-a fost greu să îl scriu. Cuvintele veneau foarte natural, dar în momentul în care citeam ce-am scris mă blocam și simțeam nevoia să o iau de la capăt. Am ajuns aproape într-un punct de blocaj și am reușit să ies din el cînd mi-am asumat deplin să mă arăt așa cum sînt, fără să încerc să scriu ceea ce cred că se așteaptă de la mine. Ușor a fost lucrul cu actorii și cu colaboratorii, am simțit că toată lumea este implicată într-un mod personal și că undeva trăim împreună o transformare interioară.
S-a scris despre spectacol, despre necesitatea lui, mai ales că emigrarea rămîne una dintre temele actuale ale lumii, indiferent de vremuri. Ați găsit o formulă personală și documentară de a face acest spectacol, de a urmări firul roșu și, implicit, drama unei familii din care cineva pleacă. Cît de important e să știm, să înțelegem și să recuperăm poveștile de familie?
Cred că este primul pas pentru a ne elibera de ceva ce ne sufocă fără să știm. E o replică la un moment dat: „De unde crezi că vine tristețea asta pe care o purtăm în noi?”. De multe ori trecem prin viață fără să înțelegem de unde ne vin anumite emoții și stări. Cred că doar aflînd adevărul despre ce au trăit generațiile dinaintea noastră ne putem, în sfîrșit, poziționa altfel și ne putem asuma dorințele cele mai autentice pe care le avem.
Cum vă raportați la distanțele culturale?
Ca pe o provocare de a mă confrunta cu lucruri necunoscute, care îmi vor permite la un moment dat să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc și complexitatea relațiilor dintre oameni.
interviu realizat de Ana Maria SANDU
