„Comunismul e un orgasm intelectual” – interviu cu Thierry WOLTON
Există comunism generic? Există o definiție generală a acestui regim? Thierry Wolton este autorul trilogiei O istorie mondială a comunismului și al volumului Negaționismul de stînga, ambele publicate la Editura Humanitas. „Dacă luăm toate țările care au fost comuniste, adică cele 26 de state comuniste din secolul XX, și urmărim ce s-a întîmplat acolo vom constata că sistemul a fost întotdeauna același”, explică istoricul francez. „Regimul s-a comportat la fel. A urmat aceeași politică. Și a avut aceleași rezultate, adică zero în plan uman, ecologie, politică socială etc. În acest sens, putem vorbi într-adevăr despre un comunism generic. În plus, este destul de simplu să înțelegem că toate partidele comuniste care au luat puterea au urmat aceeași doctrină, marxism-leninism. Ele au aplicat rețeta lui Lenin, sistemul inventat de el. Ceea ce definește comunismul și astăzi este binomul partid unic – ideologie unică. Astăzi mai există doar șase țări din lume care îndeplinesc acest criteriu: Coreea de Nord, Vietnam, Laos, China, Cuba și Eritreea.”
Mulți oameni de stînga de astăzi spun că forța dictaturii este un derapaj, că regimul totalitar nu e o marcă a programului comunist…
Acest lucru este total neadevărat. Acești negaționiști încearcă într-adevăr să acrediteze ideea că nu a existat niciodată un comunism adevărat și că totul trebuie luat de la capăt pentru a aduce la putere un regim comunist autentic. De fapt, dacă te uiți la originea comunismului, vei vedea că totul a fost deja spus. Nu se poate face o distincție între teoria și practica comunismului. Ce ne învață marxism-leninismul? Că trebuie creat un partid revoluționar „profesionist” care să facă revoluția în locul proletariatului, care să instaureze dictatura proletariatului în numele proletariatului. Este un viciu de formă, dacă vreți: un partid unic care va institui o dictatură în numele unei clase sociale. Dictatura este intrinsecă comunismului dintr-un motiv simplu. Gîndiți-vă: un partid creat de intelectuali în general mic-burghezi decide să facă revoluția în numele proletariatului. Creează o ideologie. Apoi adaptează realitatea acestei ideologii. Acesta e și motivul pentru care pierderile și suferințele au fost atît de mari.
Cum se explică orbirea unei bune părți a intelectualității occidentale cu privire la ceea ce se petrecea în Europa de Est, sub regimurile comuniste?
Puțin spus, orbire… Pe mulți i-aș numi complici. Iar această orbire, cum o numiți, e boală veche. Între 1918 și 1927 apăruseră deja cărți și articole care relatau ce se petrecea în Rusia bolșevică. Se vorbea deja de lagăre. Se vorbea de execuțiile sumare. Inocența nu e o scuză. În cazul ororilor comunismului aveam de a face cu o orbire voluntară. Acestea fiind spuse, cred că partidele comuniste sînt mai scuzabile decît elitele intelectuale. Pentru că partidele comuniste au fost create ex nihilo. Începînd cu 1921, Moscova decide să construiască Internaționala a III-a. Și o face forțînd sciziuni în interiorul partidelor socialiste (partidele socialiste fiind, deci, primele victime ale comuniștilor). Așadar, mai toate partidele comuniste din lume erau subordonate Moscovei. Ba chiar, unele dintre ele, erau susținute, financiar, de Moscova. În ultima parte a trilogiei O istorie mondială a comunismului, intitulată Complicii, explic, printre altele, cum circulau acești bani. E ca și cum aceste partide ar fi străine. În cazul acestora, nu putem vorbi de orbire: e vorba de supunere. Și – nu putem s-o negăm – de credința că sistemul nu avea cum să fie greșit. Conducătorii chiar credeau că partidele comuniste reprezintă Rațiunea și că vor îndrepta omenirea spre fericire. Oricare ar fi pagubele! Scopul scuză mijloacele.
În schimb, orbirea intelectualilor este mai greu de explicat. Unii au fost comuniști din convingere și, da, nu vedeau, pentru că nu voiau să vadă ororile din Est. Dar ei sînt mai vinovați decît membrii de partid, din mai multe motive. În primul rînd, pentru că te aștepți să fie mai cultivați, mai informați decît restul lumii; că au mijloacele să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc; că nu cad în capcanele întinse de propagandă. Dincolo de Cortina de Fier încă pot înțelege compromisurile făcute cu regimul comunist de mulți intelectuali: acolo, dacă ieșeai din rînd, riscai să fii marginalizat – sau chiar mai rău. Însă aici, în Occident, în libertate, să alegi din proprie inițiativă să fii de partea totalitarismului… O explicație ar putea fi chiar originea intelectuală a comunismului. Căci comunismul, așa cum a fost gîndit de Marx, de Lenin, e o „afacere” a intelectualilor. Să ne amintim doar de faptul că Marx n-a prestat niciodată muncă fizică. El a fost susținut, întreținut de Engels. Lenin a trăit de pe urma moștenirilor și din gangsterism – Stalin a spart bănci pentru a finanța partidul. Mao, fără să muncească, a devenit un revoluționar „profesionist”. Cînd devii revoluționar de profesie nu mai poți face nimic altceva decît revoluție. Ei bine, mulți intelectuali s-au regăsit în acest model. Care e visul intelectualului, de la Platon încoace? Pentru că sînt savanți, pentru că sînt cultivați, rolul intelectualilor e să ghideze omenirea ignorantă pe căi mai bune. Pentru prima dată, un partid de intelectuali mic-burghezi va arăta calea de urmat pentru fericirea omenirii. Comunismul e un orgasm intelectual.
În Franța au existat și cîțiva intelectuali care au depășit această orbire…
Da, unii au deschis ochii. André Gide, care este un bun exemplu. André Gide, poate cel mai cunoscut scriitor francez în anii 1930 a fost invitat în Uniunea Sovietică. Comuniștii francezi îl știau drept un simpatizant al regimului, se gîndeau că se va întoarce de la Moscova și că va scrie cu entuziasm despre această călătorie – ceea ce ar fi însemnat un cîștig enorm pentru propagandă. Doar că s-a întîmplat exact pe dos. Deși autoritățile i-au întins covorul roșu, deși a fost primit ca un oaspete de seamă, Gide a fost vigilent și a văzut tot felul de neajunsuri. Revenit în Franța, a publicat volumul Întoarcere din URSS, o carte foarte critică despre cele descoperite acolo.
În schimb, Romain Rolland a rămas cu orbirea. L-a întîlnit pe Stalin, în persoană, exact cînd în URSS fusese adoptată o nouă lege potrivit căreia inclusiv persoane de 12 ani puteau fi condamnate la moarte și executate. La întîlnirea cu Stalin, umanistul Romain Rolland i-a reproșat că o asemenea lege va atrage atenția lumii întregi că regimul de la Moscova e inuman. Conducătorul i-a dat atunci asigurări că legea nu va fi aplicată niciodată – iar scriitorul, întors în Franța, s-a grăbit să transmită acest mesaj în mod evident mincinos.
Ce este, de fapt, negaționismul de stînga și care e amploarea fenomenului?
Negaționismul este negarea realității istorice. Atenție, nu vorbesc despre interpretarea faptelor – aici, oricine are dreptul la opinie, în numele libertății de exprimare. Negaționismul se referă la negarea faptelor dovedite. Negaționism înseamnă negarea realității. O formă de negaționism e să spui, de pildă, că regimurile comuniste nu sînt comuniste; și că comunismul nu a fost niciodată implementat cu adevărat. Asta e ceea ce aș numi super-negaționism. Haideți să luăm un exemplu. L-aș numi „marea gaură neagră în memoria secolului XX”. Foametea din țările comuniste. Mă refer la foametea din timpul Marelui Salt Înainte din China, de Holodomor din Ucraina sovietică, de foametea din timpul khmerilor roșii în Cambodgia. Foametea din țările comuniste a făcut tot atîtea victime cîte au făcut, cumulat, cele două războaie mondiale. Asta e o gaură neagră a memoriei. Pe fondul acestei găuri negre au apărut negaționiști care profită pentru a nega această realitate.
Un alt tip de negaționism e să găsești scuze crimelor comunismului. Exemplul cel mai grăitor se referă la ceea ce s-a petregut în Cambodgia. Există, chiar și în cazul acesta, încercări de inocentare a regimului. Așa zisele-argumente: acele oribile crime în masă sînt un răspuns la războiul din Vietnam; sau că bombardamentele americane au împins oamenii spre ură. Aceste pseudoargumente apar în unele cărți devenite de referință, dar și într-un film hollywoodian de mare succes. Negaționismul e deci transmis în bandă largă.
interviu de Matei MARTIN
Credit foto Thierry Wolton: J.F. Paga
