Chiar în contextul Timișoarei – Capitală Europeană a Culturii, poate cel mai important eveniment muzeal al anului se anunță a fi „Efectul Picasso”, expoziție formată din 46 de lucrări ale artistului spaniol. Întregul Muzeu de Artă Recentă din București (o inițiativă privată, care împlinește cinci ani în toamnă) a fost închis pentru instalarea acestora, cărora li se adaugă 65 de lucrări ale unor artiști români inspirați de Picasso. Organizată în parteneriat cu Musée National Picasso din Paris, expoziția s-a deschis pe 27 septembrie și ține pînă pe 8 ianuarie 2024. Trebuie menționat că inițiativa este una globală, iar nu mai puțin de 42 de muzee din întreaga lume marchează jumătate de secol de la moartea artistului.

Dintre acestea, evenimentul care a generat deja cele mai multe reacții este găzduit de Muzeul Brooklyn din New York, care a invitat-o drept curatoare pe comediana Hannah Gadsby: „It’s Pablo-matic. Picasso according to Hannah Gadsby”. Abordarea expunerii și asocierea celor 100 de creații (picturi, desene, schițe, litografii, sculpturi) ale lui Picasso cu o selecție de lucrări ale unor artiste din colecția muzeului m-au intrigat suficient cît să am răbdare să urmăresc o proiecție a unei secvențe din show-ul Nanette al lui Gadsby. Disponibil și pe Netflix, l-am urmărit integral mai tîrziu, pentru a înțelege mai bine motivațiile unor afirmații extrem de dure ale acesteia la adresa lui Picasso.

Ceea ce face Gadsby e total diferit de tipul de stand-up comedy cu care sîntem obișnuiți. Lesbiană declarată (preferă pronumele neutru they/them) și absolventă de istoria artei, ea întreabă retoric dacă vreuna dintre perspectivele aduse de Picasso în opera sa este și a vreunei femei, pentru a se declara apoi neinteresată de un artist cunoscut pentru misoginism și modul abuziv în care-și trata partenerele: „Mulțumită istoriei artei, înțeleg lumea și locul meu în ea. Nu am vreunul”. Aprecierile critice au fost copleșitor pozitive, spectacolul a primit și un premiu (Peabody) pentru „cum să mixezi comedia și mesajul” despre masculinitatea toxică și violența sexuală. Însă pe cît de bine primit a fost show-ul, pe atît de virulente au fost reacțiile negative la adresa expoziției co-curatoriate la Muzeul Brooklyn.

Cu cîteva zile înainte, văzusem o altă expoziție din ciclul celor dedicate celor 50 de ani de la moartea sa, „Young Picasso in Paris”, de la Muzeul Guggenheim. Cu doar 10 lucrări ale artistului, selecția se concentrează pe prima întîlnire a lui Picasso, un tînăr de 19 ani, venit cu trenul să vadă expoziția universală, cu Parisul. Mi-au atras atenția „Le Moulin de la Galette” (1900), o interpretare sub influența lui Toulouse-Lautrec a celebrei picturi din 1876 a lui Renoir, „Bal du moulin de la Galette”, precum și două autoportrete care prefațau ceea ce avea să devină cunoscut ca Perioada Albastră din viața sa.

Însă am văzut de-a lungul timpului suficiente expoziții Picasso (pe lîngă cele din muzeele dedicate lui sau din colecțiile permanente), cu lucrări mai valoroase și care aveau să-mi îmbogățească înțelegerea pe care o am asupra operei și vieții sale. După cele două din New York, i-am vizitat muzeul din Antibes, acolo unde insistența și flerul curatorului care se ocupa de Castelul Grimaldi l-au determinat pe Picasso să picteze cîteva lucrări, inclusiv unele de mari dimensiuni, și să doneze ulterior mare parte dintre ele. Acestea, împreună cu cele de ceramică (tehnică descoperită și învățată tot în timpul șederilor pe Coasta de Azur, la Golfe-Juan și Vallauris) și achizițiile făcute de proprietari, constituie un fond de peste 200 de obiecte originale ale artistului spaniol.

Observîndu-l într-o serie de fotografii realizate în castel alături de Françoise Gilot, mi-am cumpărat din magazinul de suveniruri Life With Picasso, cartea de memorii scrisă de singura parteneră care a avut îndrăzneala să-l părăsească. Interesat mai mult de operele artiștilor decît de viețile lor, aflasem doar anecdotic de caracterul extrem de dificil al lui Picasso, cît și de tumultuoasa viață romantică. Însă cartea lui Gilot, completată ulterior cu fragmente din alte relatări (printre care Picasso, bunicul meu a Marinei Picasso, nepoata de la fiul Paolo, din căsătoria cu balerina rusă Olga Khakhlova), m-a făcut să înțeleg o parte din ura pe care unele femei o au față de bărbatul Picasso, ca reprezentant al unui model masculin.

Acesta i-ar fi spus lui Gilot că „femeile sînt mașini pentru suferință”. După ce au început o relație care avea să dureze zece ani, cînd el avea 61, iar ea 21, a avertizat-o încă o dată despre viziunea sa: „Pentru mine există doar două feluri de femei: zeițe și preșuri”. Françoise Gilot, care a murit la 101 ani în New York, la cîteva zile după deschiderea expoziției de la Muzeul Brooklyn, a fost o artistă respectată (în 2021 a vîndut o lucrare proprie pentru peste un milion de dolari), cu educație solidă (Sorbona, Institutul Britanic din Paris, Universitatea Cambridge) în ciuda eforturilor lui Picasso de se folosi de influența sa pentru a-i închide ușile lumii artei după publicarea cărții despre perioada trăită împreună. Cu toate acestea, deși devenise dependent de discuțiile intelectuale avute cu ea, o prefera în postură de casnică și mamă a celor doi copii pe care a îndemnat-o să-i facă, în speranța că își va accepta mai ușor rolul acordat. Copii pe care n-a vrut să-i mai vadă după publicarea cărții, dar care i-au administrat patrimoniul (Claude Picasso a murit recent, pe 24 august, iar Paloma are acum 74 de ani).

Deși cartea scrisă de ea nu are un ton vindicativ, sînt povestite cîteva scene care conturează marelui artist un portret deloc flatant: la un moment dat o arde cu țigara pe față, doar să vadă dacă se ferește sau nu; tratamentele inumane la care-și supunea colaboratorii apropiați și devotați, sumele derizorii cu care îi plătea; declarația că unul dintre momentele care l-au făcut cel mai fericit a fost cînd le-a spus lui Marie-Thérèse Walter și Dora Maar că trebuie să se lupte pentru el, iar acestea s-au bătut în atelier, spre amuzamentul său; pasivitatea cu care tolera ca Olga Khokhlova să-i urmărească peste tot pe unde se duceau, sau chiar să o atace fizic pe Gilot; modul în care curta soțiile prietenilor apropiați sau făcea propuneri sexuale femeilor care se aflau în raza sa de acțiune etc.

Marina Picasso a spus că bunicul său „avea nevoie de sîngele celor care l-au iubit”. Nu a divorțat de Olga deoarece ar fi trebuit să-și împartă averea cu ea, așa că a așteptat ca aceasta să moară de cancer. După ce a fost părăsită cinic pentru Gilot, Dora Maar a avut nevoie de tratamente cu electroșocuri, fiind dată în grija lui Lacan. (Vezi și romanul Dora si minotaurul. Viața mea cu Picasso de Slavenka Dragulic, traducere de Octavia Nedelcu, Editura Pandora M, 2020.)

Marie-Thérèse Walter, pe care Picasso a sedus-o cînd avea doar 17 ani și a transformat-o în muză, și care s-a dovedit a fi cea mai obedientă dintre iubite, s-a spînzurat ulterior. După ce Jacqueline Roque, a doua soție a lui Picasso, a interzis unei mari părți a familiei să participe la înmormîntarea artistului, traumele acumulate au explodat: Pablito, nepotul lui Picasso, a băut o sticlă de înălbitor și a murit; Paulo, fiul lui Picasso, a murit de alcoolism din cauza depresiei. În cele din urmă, Roque s-a sinucis și ea.

Demersuri post #MeToo

Demersuri pentru a realiza o dezbatere în ceea ce-l privește pe omul Picasso au apărut cu mult înainte de controversa pornită de Gadsby. Acestea au prins amploare în contextul valului #MeToo, îndreptat în principal spre cazuri care implicau bărbați în viață în poziții de putere sau influență, dar care și-a propus să reevalueze și comportamentul unor personalități decedate. În 2018, Emma Sulkowicz a făcut un performance la Muzeul de Artă Modernă din New York, acoperindu-și corpul cu asteriscuri în fața lucrării „Domnișoarele din Avignon”, pentru a atrage atenția asupra reticenței conducerii muzeului de a oferi mai mult context despre artiști în etichetele care însoțesc operele expuse. 

Pe aceeași linie, artista Michelle Hartney a adăugat propriul său text de perete lîngă o pictură de Picasso, cu un citat redat și de Gadsby în Nanette: „De fiecare dată cînd părăsesc o femeie, ar trebui să îi dau foc. Distrugînd femeia, distrugi trecutul pe care-l reprezintă”. Iar în dreptul unei picturi a lui Balthus reprezentînd fetița căreia i-a făcut aproape 2000 de fotografii Polaroid, multe în ipostaze sexualizate, eticheta propusă preciza: „Bărbați ca Balthus, Picasso, Gauguin, Woody Allen și Roman Polanski, pentru a numi doar cîțiva, au primit imunitate, acoperiți cu protecție de critici la adresa acțiunilor lor, în ciuda numărului de femei și fete pe care le-au obiectificat, maltratat, violat sau molestat. Cenzurarea artiștilor iese din discuție, dar care este responsabilitatea instituției de artă de a educa privitorii și de a transforma prezentarea operei unui artist într-un moment educativ?”.

În 2021, Muzeul Picasso de Barcelona a fost și el ținta unei astfel de acțiuni. O profesoară de artă a venit, însoțită de cîteva dintre elevele sale, pentru un „protest tăcut”, ce a presupus ca ele să poarte tricouri cu mesaje care-l indicau pe Picasso drept un abuzator al femeilor, unele făcînd trimitere directă la Dora Maar.

Muzeul Brooklyn e cunoscut pentru abordările îndrăznețe. În 1999, primarul (de atunci) al New York-ului, Rudolph Giuliani, a vrut să-i taie finanțarea după scandalul prilejuit de expoziția „Sensations”, unde o lucrare a lui Chris Ofili o reprezenta pe Fecioara Maria neagră și acoperită cu balegă de elefant. De aceea, în ciuda reacțiilor puternice la adresa expoziției co-curatoriate de Gadsby, directoarea Anne Pasternak își apără inițiativa prin invocarea necesității de a deschide o dezbatere despre modul în care progresul societății din ultimii 50 de ani schimbă și perceperea fenomenelor culturale. „Am vrut să promovăm dialoguri despre miturile și tropii canonului modernist, dominat de bărbați, pe care Picasso îl exemplifica”, afirmă o altă curatoare a expoziției.

Picasso spunea că jurnalul său e alcătuit din lucrările sale. Separînd artistul de opera de artă, ignorăm misoginia lui Picasso față de femeile pe care le-a pictat, iar această narațiune reductivă înlătură și influența muzelor sale, care au avut roluri importante în crearea a numeroase capodopere. Artista Dora Maar, prototipul „Femeii care plînge” (1937), a fost cea care l-a introdus pe Picasso în tehnica fotografică și l-a apropiat de cercurile de stînga și de ideologia comunistă, datorită cărora Picasso a devenit după al doilea război mondial membru de partid. „Guernica“, una dintre cele mai cunoscute opere, n-ar fi existat în forma actuală fără Dora Maar, la fel cum admirația lui Walter sau discuțiile cu Gilot i-au influențat lucrările din acea perioadă. Nu putem separa nici artistul, nici muza de astfel de lucrări.

Nu mi-a plăcut cum i-a ieșit expoziția lui Gadsby: prea subiectivă, insuficient argumentată, cu texte de perete ușor puerile și șanse ratate de a juxtapune lucrări ale fostelor partenere, nu doar ale unor femei care au creat după moartea sa. Și, într-o lovitură pentru demersul curatorial, mare parte din artistele chestionate nu s-au dezis de influența artistului Picasso asupra operelor lor.

Însă ce a reușit Gadsby să facă, susținută de Muzeul Brooklyn, ai cărui mai mult de o treime dintre vizitatori au sub 35 de ani, a fost să educe și informeze tinerii care nu erau familiarizați cu opera lui Picasso despre influența acestuia, atît în artă, cît și în formarea miturilor despre geniu și a unor stereotipuri, și să resusciteze interesul altora (printre care mă număr și eu) de a-l redescoperi și a-și îmbogăți perspectivele asupra celui mai important artist al secolului trecut. Singura concluzie pe care o pot trage în acest moment este că, inconfortabilă sau nu, dezbaterea e necesară și trebuie să continue.

George Pleșu este galerist la Borderline Art Space și președintele Asociației culturale AltIași.