„Cîntecele de dragoste n-o să fie niciodată depășite” – interviu cu muzicianul Maarten DEVOLDERE
Maarten Devoldere (n. 1988) este vocalist, compozitor și producător în trupa belgiană Warhaus, care va concerta pe 9 mai în Club Control din București.
Al cincilea vostru album, Sand, a fost lansat în perioada pandemiei. Cît de diferit a fost procesul de înregistrare a pieselor?
Destul de diferit. Toate melodiile au fost scrise în pandemie, dar cînd am început producția și trebuia să înregistrăm în studio, eram în lockdown, așa că a trebuit să schimbăm procesul. Am lucrat mai mult din casă, prin Internet, ceea ce a afectat sunetul albumului. Voiam să facem un album care să sune live, voiam să înregistrăm ca și cum am fi toți într-o cameră. Am rearanjat melodiile ca să sune mai electronic, am folosit sample-uri și sintetizatoare și a fost mult mai ușor să facem asta de acasă. Unele melodii au ieșit cu totul altfel decît ne așteptam și ne plac mai mult așa. A fost ceva mai puțin previzibil, ne-a plăcut. Știi cum spunea Churchill: „Nu irosi niciodată o criză bună”. Așa și noi, am încercat să ne folosim de pandemie în avantajul nostru.
Au trecut deja 18 ani de cînd cîntați împreună. Ce a rămas la fel și ce s-a schimbat în dinamica grupului?
Majoritatea sîntem în trupă de cînd eram în liceu, dar alți membri au venit și-au plecat între timp. A funcționat că eu și Jinte [Deprez – n.r.] compunem cîntecele împreună și avem încredere unul în celălalt, avem o colaborare care a rămas la fel de-a lungul albumelor. Ce s-a schimbat e că, firește, ne-am maturizat. Cu anii, cred că apar influențe noi, ai mai multă experiență și te expui la stiluri de muzică tot mai diferite. Dar există și lucruri la care te întorci mereu. Primul nostru album a fost minimalist, eram foarte tineri pe atunci. Am mai avut și proiectele solo din afara trupei, din care am învățat de asemenea foarte multe. Dar, de-a lungul anilor, cred că Balthazar a rămas la fel.
Chiar așa, trei dintre voi aveți și proiecte solo. De ce? Și cît de diferit e modul în care abordați scrierea pieselor? Împrumutați idei de la proiectul solo în trupă sau invers?
Înregistrezi un album într-un anumit moment al vieții, iar în perioada aceea vrei să faci un anume tip de muzică. Eu nu prea cred în concepte precum „O să reconfigurez un album, o să fac ceva cu totul diferit“. Primele două albume Warhaus au fost destul de sumbre și moody, dar asta în mare parte pentru că în acea perioadă voiam să fac mai mult genul acela de muzică. Cînd m-am reîntîlnit cu Jinte să compunem, am împrumutat de la Warhaus niște percuții africane. Și sînt multe ritmuri pe care le-am încorporat de la J. Bernhardt, le-am amestecat și am făcut ceva nou. Cred însă că cea mai mare diferență e că sapi în sinele tău mai în profunzime, pentru că solo nu trebuie să faci compromisuri. Te plimbi de jur-împrejur prin mintea unui singur om și a unui întreg album, pe cînd în trupă e vorba de muncă de echipă. Dacă aș vrea să fac un întreg album despre despărțiri, de exemplu, nu l-aș face cu Balthazar, pentru că nu asta-i povestea. Warhaus va fi mereu ceva mai personal decît un album cu trupa.
Ce crede Jinte despre Warhaus și ce crezi tu despre proiectul lui solo? Faceți schimb de sfaturi? Sînteți primii care să asculte melodiile celuilalt?
Nu chiar, pentru că lucrăm atît de mult timp împreună compunînd, așa că e cool să fii pe cont propriu, să te provoci, să n-ai pe cineva pe care să te bazezi. Dar ceea ce-i frumos e că am mers fiecare la concertele celuilalt și ne-am felicitat: „Omule, ești foarte talentat!“. În clipa aia simți un pic de invidie și nevoia arzătoare de-a lucra din nou împreună, știi că ai luat de bune momentele cînd lucrați împreună în studio. Dar cînd mergi la concertul celuilalt, îți amintești de talentul lui și e foarte mișto. Sigur, am și crescut, am și avut grijă unul de celălalt. După Warhaus, care a avut la rîndul său mult succes, am știut că nu mai e nevoie să punem atîta presiune pe înregistrările cu trupa, dar fiind fan al proiectului lui Jinte, am simțit nevoia să lucrez din nou cu el.
Ce se întîmplă cînd sînteți în turneu cu Balthazar și oamenii cer melodii de la Warhaus?
Nu prea fac asta. Uneori, la standul cu tricouri și viniluri, întreabă cînd o să apară un nou album de la J. Bernhardt sau Warhaus. La concerte ar fi un pic ciudat, dar încă nu s-a întîmplat.
De la mama mea știu că Jacques Brel, Salvatore Adamo sau Vaya Con Dios s-au născut în Belgia. Mai tîrziu, i-am descoperit pe Django Reinhardt și pe Toots Thielemans. Cum a fost pentru tine să-ți faci un nume în muzică în Belgia? Pentru că, pînă acum, nici una dintre trupele românești n-a ajuns să cînte la festivaluri europene și-mi imaginez că nici pentru voi n-a fost foarte diferit.
Drumul nostru a fost bizar. Îmi place mult Belgia pentru că are o cultură bogată în muzică. Avem foarte multe festivaluri pentru o zonă atît de mică, foarte multe trupe, unele chiar internaționale. Nu cîntă la Vegas sau în Anglia, dar sînt foarte creative. Avem un mediu propice trupelor indie. Am crescut în anii ʼ90, iar Deus era cea mai mare trupă din țară, albumele acelea sînt foarte aventuroase, la intersecția dintre muzica pop și cea experimentală. De acolo se trag, cred, multe trupe, se vede și acum. Se simt rădăcinile africane, e un melting pot cu o grămadă de lucruri, un pic de Jacques Brel, ceea ce este o atitudine foarte belgiană. Probabil pentru că sîntem o țară foarte mică, între unele mari, ca Franța, Germania sau Marea Britanie, nu avem sentimentul de mîndrie puternică, de mîndrie națională, dar asta ne face foarte deschiși către alte culturi. Mi se pare foarte interesant să-ți aduni influențele într-un album. Fiecare face altceva, în stilul propriu, dar există ceva în mentalitatea noastră care face tocmai chestia asta să fie tipică trupelor belgiene.
Tu te simți mai apropiat cultural de Franța decît de Germania sau de Marea Britanie, de pildă?
În Belgia se vorbește franceză, dar sîntem influențați și de mulți artiști americani. Am crescut cu The Simpsons în engleză, acesta e unul dintre motivele pentru care cîntăm în engleză. Într-o țară mai mare, se dublează totul, ca în Franța, unde se dublează în franceză, dar noi nu facem asta. Și acesta e un exemplu de cum noi împrumutăm de peste tot și nu ne impunem propria cultură, din motivul că nu sîntem o țară mare, ceea ce mi se pare un lucru bun, pentru că sîntem mai deschiși influențelor.
Gălăgie, război, dragoste
Vă întoarceți din nou vara aceasta în România. Simți că există diferențe între publicul dintr-o țară și altul?
Da, mai ales aici, în Belgia, publicul e mai introvertit. Îmi plac mai ales spaniolii, care sînt expansivi, ascultă multă muzică și ne-am obișnuit cu stilul lor. Cînd eram mai tineri, cîntam mereu acolo, deci nu știam care popoare sînt mai extrovertite, care oameni strigă, dansează și sînt mai zgomotoși. Gălăgia nu e prea bună, căutăm calea de mijloc, vrei ca ei să fie pe aceeași lungime de undă cu tine, să danseze, dar trebuie în continuare să-i asculți atent. Depinde și de ce tip de muzică faci. În România, aș zice că oamenii sînt mai degrabă extrovertiți.
În ultimii ani, s-a tot zis că trupele rock și-au pierdut stamina, că sînt mai hedoniste, nu prea mai au mesaj politic și social. Ce părere ai despre asta?
Probabil că este adevărat, dar mereu mi-a plăcut ca artiștii să scrie pentru ei înșiși. Pentru mine, albumele cu cea mai mare însemnătate sînt despre dragoste și despărțiri. Hedonismul e un lucru în care mă specializez și eu, mai ales cu Warhaus, e foarte interesant. Pare superficial, dar de fapt e vorba despre dorință și despre cum să găsești echilibrul între disciplină și ceea ce e posibil în viață. Lucruri precum războiul și pacea sînt garantate, sînt ceva ce găsești în sufletul fiecărui om, sînt lucruri universale pe care le afli în oricine. Am crescut într-o perioadă bună din Occident și ar fi straniu pentru mine să scriu despre chestiuni politice. Am scris „Against the Rich“ cu Warhaus, dar atît, am avut o viață bună. Sînt un mare fan al lui Bob Dylan. La începutul carierei, scria despre societate și dreptate, dar pe măsură ce a crescut, a început să scrie mai mult din propriile sentimente, din poveștile personale. Asta pe mine mă atinge mai mult, nu mi se pare ceva superficial. Dacă ești rapper, vii de pe străzi și te gîndești să faci mulți bani, pot să înțeleg asta, dar dacă am face noi asta, oamenii privilegiați, ar fi cam stupid.
Mă gîndeam la asta pentru că tocmai trecem printr-un război. Iar Woodstock-ul a apărut ca mișcare fundamentală în timpul războiului din Vietnam, ceea ce nu văd să se întîmple, la o scală similară, vara asta. Dacă te uiți la festivalurile din Europa, arată la fel ca în anii trecuți, nu e nimic schimbat.
E extrem de complicat. Îmi place să fac cercetări, de pildă, să citesc despre ce înseamnă ego-ul. Lumea ar fi un loc mai bun fără Putin. Dacă faci cercetări pe tema iubirii, o poți extrapola la un nivel mai înalt. Să scriu cîntece și să spun că direcția în care mergem e greșită, nu știu, nu cred că asta e misiunea mea. Nu cred că muzica va schimba ceva, dar cred că avem o responsabilitate de a ne gîndi la condiția umană. Poate că sîntem prea introvertiți ca să facem asta.
Cum descoperi muzica nouă? În magazine, pe platforme de streaming sau pe YouTube?
În mare parte, pe platformele de streaming și discutînd cu prieteni care îmi recomandă cîte un album. Mă surprinde mereu că prietenii mei știu mai multă muzică decît mine, pentru că atunci cînd lucrez toată ziua, nu ascult muzică sau îmi compun propria muzică, în vreme ce ei merg la muncă și ascultă melodii tot timpul. Nu mă consider un connaisseur, cred că știu doar cîteva melodii foarte bune și diferite, apoi am de muncă pentru a săpa în mine și a crea ceva din cînd în cînd.
Primul album cumpărat.
The Look, Roxette, pe casetă. Nu-l mai am, dar am o legătură specială cu Roxette din cauza asta. Au fost primele melodii cu care am luat contact, datorită unui nepot, și pînă în ziua de azi, cînd aud Roxette, încă mă emoționează. Nu e neapărat genul meu de muzică, dar o să-i port mereu profund în inimă. Au făcut albume perfecte.
Un album care ți-a schimbat viața.
Blood on the Tracks de Bob Dylan. A fost o vreme, pe cînd eram mai tineri, cînd ascultam mai mult hiturile momentului, cum erau cele de la Gorillaz, voiam să facem și noi hituri, să compunem muzică foarte cool. Destul de tîrziu, în jur de 20 de ani, am început să fiu mai interesat de versuri și de poveste, de sentimentul că cineva îți arată inima lui într-un mod inteligent, creativ. Mi se pare etern, universal, poate fi și un răspuns la politică. Știu că e un clișeu să compui cîntece de dragoste, dar ele n-o să fie niciodată depășite.
Albumul pe care l-ai trimite în spațiu.
Metallica, Black Album, e foarte badass.
Muzicieni din trecut pe care ți-ar fi plăcut să-i vezi live.
Prince, pe care nu am apucat să-l ascult live și regret asta foarte mult. A fost un muzician foarte bun, făcea spectacole extraordinare.
Cu ce artist contemporan ți-ar plăcea să lucrezi?
Cu Thom Yorke. Îmi place cum își împinge limitele tot mai departe. Aduce cu Björk, cumva.
Cea mai nouă descoperire muzicală.
Un album pe care-l pot recomanda oricui e cel realizat de Sylvie Kreusch, vocea feminină din Warhaus, a fost iubita mea o vreme. E un album de debut foarte frumos, are imaginație. Sylvie e foarte naturală, imaginația ei se duce în cu totul alte direcții și are o voce superbă.
Cu ce melodie ar trebui să înceapă cineva care abia te descoperă?
Aș recomanda „Fever“, de pe albumul anterior. La fel ca „Lies“, a mers foarte bine, e groovy, transmite emoții, e bună ca melodie de deschidere.
interviu realizat de Marius CHIVU
Foto: Jinte Deprez & Maarten Devoldere
