Cinemaul poate provoca amintirile - interviu cu regizorul Arnaud Desplechin -

Poate cel mai cunoscut regizor și scenarist francez contemporan, Arnaud Desplechin, a fost invitat cu ocazia festivalului Les Films de Cannes à București la prima proiecție a filmului Frère et sœur (Frate și soră). Magician al registrelor dramatice inseparabile dramelor de familie, Desplechin relatează povestea a doi frați care, odată cu moartea părinților, se reîntîlnesc. Alături de Marion Cotillard și Melvil Poupaud, actrița Cosmina Stratan face în Frère et sœur un rol admirabil, arătînd că vulnerabilitatea umană poate fi semnul puterii.

Sub o lumină aurie de toamnă, Arnaud Desplechin mi-a vorbit despre experiența personală în regia de film.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                În filmul Tromperie (2021) ați adaptat romanul american scris de Philip Roth. De ce v-ați oprit tocmai la textul acesta atipic?

Nu mi-au plăcut cele mai multe adaptări americane după romanele lui Roth, iar în Tromperie textul era  curat, doar cu dialoguri extrem de cinematografice. Vă dau un exemplu, la un moment dat, citind o conversație din carte, fără a ști dacă  e vocea bărbatului sau a partenerei sale, e o replică: „O, uite o curea nouă!”. Pentru mine genul acesta de  conversație devine foarte vizuală, perfectă pentru a o introduce în cadru unde camera e fixată pe  personajul jucat de Léa Seydoux în timp de desface cureaua băiatului. Imediat relația dintre ei devine un moment de revelație erotică, e o poveste de dragoste care m-a inspirat. Și în carte sînt o mulțime de astfel de scene, nu exagerez spunînd că sînt adevărate „epifanii” pentru cititorul din mine, cînd a apărut volumul în Franța, am vorbit cu colaboratorii mei și ne-am întrebat adesea dacă e o carte misogină sau una feministă. Nu am găsit răspuns. Dar pe parcurs mi-am dat seama că atît filmul cît și romanul au mizat pe ideologie, a cîștigat spectatorii în sensul ăsta. Tromperie o poveste de dragoste extraconjugală, misterioasă, care se termină prost, așa cum se întîmplă cu toate.

Care e adaptarea cinematografică preferată?

Două îmi plac enorm, am dreptul să spun două, nu-i așa? Tess d'Urberville ecranizat de Polanski și Vremea Inocențeiregizat de James Ivory. 

Tema amintirii se repetă în aproape toate filmele dumneavoastră. Apare în Trois souvenirs de ma jeunesse (Trei amintiri din tinereţe) unde personajul scrie ca să nu uite, dar o regăsim și în Frère et soeur (Frate și soră). Care ar fi relația între cinema, literatură și amintire?

O să fac o mică paranteză: se întîmplă ceva minunat cînd visăm o persoană dragă care rămîne în memorie uneori o săptămănă întreagă. Ei bine, cinemaul poate provoca astfel de miracole,  poate convoca prompt amintirile, persoanele dispărute, trecutul. Eu dacă mă gîndesc și trăiesc emoțiile în fața dumnevoastră cînd stăm de vorbă acum simt că jumătate din mine e cu mintea în amintirile primei mele șederi la București și ambele senzații se împletesc.

Cînd a fost asta?

Am venit prima dată cînd fratele meu lucra ca diplomat la București acum cincisprezece ani, am stat zece zile de Crăciun, într-o iarnă cu zăpadă multă și m-am ocupat de casă și de copii. Atunci am văzut cele mai frumoase biserici ortodoxe din lume și îmi amintesc albul zăpezii și cîinii de pe stradă. Cred că cinemaul reușește să comprime secvențe de timp extrem de  diferite. 

În Frate și soră, moartea în urma unui accident de mașină a celor doi părinți reapropie personaje principale care nu se văzuseră de peste două decenii. V-au inspirat fapte reale cînd ați scris scenariul?

Mai degrabă aș spune că experiențele personale mă inspiră. Filmul mizează pe o singură idee,   pe obsesia urii între cei doi frați pe care eu îmi propun să o vindec. E ca și cum aș elibera-o pe Alice (interpretată de Marion Cotillard, nota red), pierdută în labirintul furiei. De aceea filmul începe cu scenele violente din accidentul părinților unde m-am folosit de experiențele personale, așa cum actorul se folosește de forța sa. Cînd îi cer unui actor să plîngă sau să facă o criză de nervi, insist să dea ceva substanțial din personalitatea lui. Încă o coincidență: am mulți frați și surori, chestie care e catastrofală și minunată în același timp iar experiența personală în relația cu ei m-a ajutat la film. De aici cred că  m-am inspirat, din realitatea vieții mele.

Personajul principal feminin e actriță de teatru. Există în Frate și soră o convenție între piesa din film și filmul propriu-zis? 

Apare o scenă foarte scurtă cu afișul piesei Frații Karamazov în care joacă Alice, dar ea repetă și interpretează un rol din adaptarea pentru teatru a nuvelei  The Dead (Cei morți) scrisă de James Joyce și ecranizată de John Huston. E ultimul lui film turnat în Irlanda și e despre amintirile unei femei căsătorite care realizează că a iubit o singură dată în viață un tînăr care și-a sacrificat viața pentru ea. În film joacă Angelica Huston, iar ideea de a adapta textul lui Joyce pentru scenele de teatru din Frate și soră mi s-a părut fantastică. De aceea, ultima replică din filmul meu este a unui actor care spune „Ninge în Irlanda.”. 

Așadar e o legătură între textul lui James Joyce și povestea din filmul Frate și soră...

Este, fără îndoială. Vedeți, pe scenă Alice joacă rolul femeii iubite de un bărbat pe care l-a lăsat să moară, iar la începutul filmului tot ea a făcut o greșeală enormă, poate singura, nu și-a cunoscut niciodată nepotul. E secvența cînd Alice vine la fratele ei și, într-o scenă violentă, el o dă afară și îi reproșează că nu i-a trimis niciodată nimic nepotului, nici măcar o carte poștală. Marion Cottilard face o performanță actoricească uluitoare, nu are nicio replică, izbucnește în plîns pînă la urmă și realizează că e prea tîrziu. Își va reproșa vina asta tot filmul, păcatul de a-și fi lăsat nepotul să moară, fără să-l vadă. E o vină de care se va elibera parțial spre finalul filmului.

Cosmina Stratan și Arnaud Desplechin

Cum ați lucrat cu Cosmina Stratan? 

A fost o plăcere să lucrez cu ea. O știam pe Cosmina fiind un mare admirator al filmului După dealuri, care, după părerea mea, e unul dintre cele mai bune ale lui Mungiu, e o capodoperă. L-am văzut de cîteva ori și de fiecare dată cînd îl vizionam îmi spuneam că într-o zi voi filma cu ea. Cînd am regizat Tromperie, prima persoană la care m-am gîndit că ar putea interpreta rolul unei cehoaice a fost Cosmina. Dar nu era disponibilă atunci și m-am spus că ar fi bine să găsesc o altă formulă de a-i da un rol. Și ei, ca și mine, îi place Cassavetes și la proba pe skype pentru Frate și soră, ne-am amintit de scena din filmul Opening Night (În seara premierei, nota red.) în care actrița de teatru își omoară admiratoarea chiar la început. Apoi ne-am reîntîlnit la Paris și am fost foarte bucuros că poate juca și Cosmina la repetiție a fost extrem de pătrunsă de rol, avea o forță teribilă. Îmi amintesc că în primele zile de repetiție în Franța cînd i-am spus că nu dialogul e important și nu contează franceza, am adăugat: „Gîndește-te că ești actriță într-un film mut, ca Lillian Gish, ai aceeași expresie ca ea”. Cosmina a intrat foarte repede în rol și a jucat fantasticic.

O veți avea în vedere pentru viitoarele filme?

În Frate și soră, fiind vorba de o dramă de familie, toate personajele sînt interiorizate. Alice se retrage în teatru, fratele ei Louis stă închis în apartament și am vrut cumva să creez o deschidere prin rolul jucat de Golshifteh Farahani care e iraniancă, cu algerianul Patrick Timsit și cu interpretarea Cosminei. Și vreau să-mi păstrez intențiile și în următoarele filme. Să deschid frontierele către actori străini, chiar dacă ador să lucrez cu francezi. Mi-ar plăcea enorm să mă reîntîlnesc cu Cosmina pentru un rol mai amplu.

Prezența Cosminei Stratan în rolul Luciei, admiratoarea lui Alice, mă trimite cu gîndul la un înger straniu. De ce în scenariu Alice se confesează unei străine? E mai ușor? 

Ce ciudat... Chiar Cosmina a remarcat ce spuneți dumneavoastră la prima noastră discuție pe scenariu. Mi-a spus: „Aș vrea să joc ca și cum aș fi un personaj real sau cineva din visul lui Alice”. Ne-am gîndit împreună: Lucia e o fantomă, un înger sau un chip într-o fotografie? Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că e mult mai ușor pentru Alice să se confeseze unei persoane pe care o admiră dar nu o cunoaște deloc, neputînd fi judecată. Alice suferă de amărăciune, acel sentiment neplăcut ce nu îl poate destăinui cuiva apropiat. În loc să o critice, Lucia glumește sau rîde. Am făcut și un joc de cuvinte cu prenumele celor două personaje, inversînd două litere, Alice și Lucia, ca două chipuri interșanjabile ale aceleași femei: una e o actriță foarte cunoscută, cealaltă nu a jucat niciodată. Cu un necunoscut cuvintele devin libere, lipsite de încărcătura moralizatoare.

De ce ura e mereu prezentă în filmele dumneavoastră? Vi se pare un sentiment infailibil?

Nu, ea trebuie oprită căci nu servește la nimic. Și mă gîndesc acum la o scenă de care sînt mîndru: Alice merge la cumpărături doar pentru Lucia, cineva lovește din  greșeală coșul ei cu mîncare și Alice descoperă că e chiar fratele ei. Dintr-odată se privesc ca două ființe umane, amîndoi în genunchi, încercînd să strîngă lucrurile împrăștiate pe jos. Se privesc direct în ochi și brusc toată ura devine stupidă, pierdere de timp prostească și totul se deblochează. Asta mi s-a părut ca o „rezolvare”, cînd pe neașteptate te lovești de un om și realizezi că tot ce aveai în minte dispare, ai în față un suflet ca tine. Că îl iubești mult, puțin, sau chiar deloc e lipsit de importanță. Important e că ești în viață. Dacă în filmele mele apare tema urii, a amărăciunii sau rivalității, e pentru că sînt admirator al lui Ingmar Bergman și cred că sentimentele negative în realitate nu țin de ființa umană. Viața ne obligă să traversăm sentimente negative de care trebuie să scăpăm, să le rezolvăm singuri. 

Interviu realizat de Roxana CĂLINESCU