„Cînd nu mai ai droguri, te hrănești cu afecțiunea celorlalți” – interviu cu Monica STAN
Are pregătire în psihologie și lucrează de ani buni ca scenaristă. Monica Stan și-a făcut debutul în regie cu Imaculat, realizat alături de George Chiper-Lillenmark, în care spune povestea adolescentei Daria, a dependenței de heroină și a vulnerabilității extreme într-o clinică de dezintoxicare. La Festivalul de Film de la Veneția, Imaculat a primit premiul pentru debut, premiul pentru regie la secțiunea „Giornate degli Autori“ și premiul pentru cel mai bun scenariu la secțiunea „Autrici under 40“.
Filmul este inspirat chiar din povestea ta. Ai spune că ai retrăit perioada internării în clinica de dezintoxicare prin Daria (Ana Dumitrașcu) sau mai degrabă că ai reușit să-ți păstrezi obiectivitatea ca regizoare și scenaristă?
Nici una, nici alta. Mi-e imposibil să retrăiesc această poveste. Mai degrabă am transformat experiențele pe care le-am avut și le-am investigat, le-am înțeles mai bine prin film. Pe de altă parte, ca regizor, nu cred că e posibil să fii obiectiv, indiferent că e povestea ta sau a altuia. Am reușit să mă detașez întrucîtva de poveste, am cîștigat obiectivitate, deși nu într-un sens absolut, pentru că m-am pus mai mult în pielea celorlalte personaje. Nu am scris gîndindu-mă doar la Daria, ci și la bărbații din jurul ei, la motivațiile lor: de ce fac aceste lucruri, cum se raportează la ea, care sînt intențiile lor, de unde vin ei, care sînt dorințele și așteptările lor, pentru a nu-i reprezenta într-un fel foarte schematic.
Cum ai ales acea constelație de personaje masculine care o înconjoară pe Daria, cu tipologii clare – masculinitatea toxică la Costea sau iubirea codependentă la Spartac?
I-am ales așa cum i-am întîlnit în viața reală. Pe atunci nu îi ziceam masculinitate toxică, e un termen intrat destul de recent în vocabularul nostru. Alegerile personajelor au venit din experiența personală, dar evident ajută foarte mult să analizezi experiențele prin care treci, să le înțelegi mai bine, mai în profunzime.
Știu că ați lucrat mai multă vreme cu Ana Dumitrașcu pînă cînd ați știut care este vocea personajului. Cînd ai știut că e gata, că asta e Daria?
Am ținut-o mai mult în casting și am încercat, într-adevăr, mai multe variante de personaj, la fel și cu celelalte fete care rămăseseră. Fiecare ar fi făcut alt personaj și trebuia să-mi dau seama cum exact influențează tot parcursul personajului și al filmului această alegere a actriței. Din momentul în care am ales-o pe Ana, am continuat procesul de căutare a personajului și de intrare în personaj. Pe măsură ce înaintam în filmare, am rafinat personajul unic pe care-l aducea ea, Ana intra tot mai mult în personaj, era tot mai acolo. Învață intuitiv, învață jucînd personajul, așa îl deprinde. Eu nu sînt adepta psihanalizei personajului cu actorii, pentru că nu prea poți traduce această înțelegere teoretică în joc, ci poate chiar să încurce. Mă interesează mai mult să creez situații din care personajul să iasă la iveală de la sine. Ana învață din situații, cu cît e expusă mai mult, cu cît e mai mult pe mindset-ul Dariei, cu atît va fi mai mult Daria.
De ce lipsește relația mamă-fiică în film?
În realitate au existat mai multe secvențe cu mama, le-am și filmat, dar au picat la montaj. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, dar la montaj privești în întregime povestea și atunci trebuie să renunți la lucruri care poate ți-au plăcut foarte mult, dar nu-și au sensul în economia filmului. Văzînd secvențele filmate, mi-am dat seama că se pune foarte mult responsabilitatea pe părinți pentru situația Dariei. Dar pe mine nu mă interesa aspectul ăsta, ci ce se întîmpla în clinică. Atunci, pentru a păstra focusul pe ceea ce voiam, am renunțat la relația cu mama, cu tatăl, care apărea și el, la fel și cu personalul medical.
Tot grupul de la clinica de dezintoxicare e un soi de familie-surogat pînă la urmă.
Da, așa e pentru toți cei care merg acolo. Am vrut să recreez acea stare de bine, de confort, de siguranță pe care o ai și pe care am simțit-o și eu acolo cînd am fost internată. Afară ești considerat cumva un paria, un drogat, o persoană coruptă, chiar și în cadrul familiei, ca Daria. Apoi ajungi într-un grup în care toată lumea e la fel, toți sînt toxicomani și nu mai ai sentimentul de rușine, de culpabilitate. Se creează un fel de familie din cauza ostracizării pe care o suferi în mediul tău natural, la familie sau la școală.
Și totuși, ei se și canibalizează reciproc. Mi-a rămas în minte replica lui Spartac: „Vrei să te ridici? Ridică-te, ce, nu te las eu?“, ținînd-o pe Daria strîns pe după ceafă. Într-un fel, nici nu se lasă unul pe altul să evolueze.
Și relațiile de familie pot fi foarte toxice. Se creează relații codependente, toată lumea încearcă să extragă ceva de la celălalt, doar că aici nu sînt bani. E vorba de validare, atenție, afecțiune, toate astea sînt valută pentru ei. Te afli într-o stare foarte vulnerabilă, ești un pacient închis, fără conexiune la lumea exterioară. Singurele resurse sînt cele umane și, implicit, cele emoționale. Cu asta te hrănești. Nu mai ai droguri, ești în sevraj, te hrănești cu afecțiunea celorlalți. Ai o nevoie foarte mare de a fi integrat, acceptat, ridicat de privirea celuilalt. Asta corupe relațiile de acolo, pentru că sînt bazate pe acest schimb și nu pe ceva autentic. Nu zic că nu există sinceritate în relațiile astea, dar nu sînt bazate pe o privire clară asupra celuilalt, pe o încercare de a-l vedea așa cum e în realitate, ci sînt bazate foarte mult pe idealizare, pe ce vrei tu să vezi și ce vrei să vadă celălalt în tine. Iar asta nu se limitează la clinicile de dezintoxicare.
Da, există atîtea relații toxice în viața de zi cu zi.
Și funcționează pe același principiu, e un troc de capital de imagine.
Care au fost reacțiile publicului după primele proiecții, și mai ales ale tinerilor?
Am primit reacții foarte pozitive, multe fete și femei au empatizat puternic cu filmul și cu personajul, dar și bărbați, ceea ce m-a bucurat foarte tare. Mai multe fete tinere ne-au spus, și mie, și Anei, că se simt reprezentate prin personajul Dariei. Mă surprinde de fiecare dată cît de cald, de deschis și curios este publicul. Oamenii încearcă de fiecare dată să înțeleagă ce ai vrut să spui, chiar dacă nu se potrivește cu ce și-ar fi dorit ei. Pun întrebări și pun foarte mult din ei, pentru că filmul permite asta. Oricum, tu îți faci tu filmul tău în cap, ca spectator, iar mie asta îmi place foarte tare, oamenii își proiectează diferite lucruri în minte, iar filmul diferă un pic în percepția fiecăruia.
Au schimbat premiile percepția publicului?
Eu m-am simțit foarte bine primită cu filmul, nu neapărat pentru că a fost premiat la Veneția, deși clar asta a adus mai multă atenție. Din păcate, ăsta e sistemul în care încă funcționăm, premiile atrag atenția, sînt un semn al performanței și din cauza asta multe filme bune sînt neglijate, nu ajung în atenția publicului.
Ce consideri că am putea face ca să aducem mai mulți spectatori în cinematografe?
Tinerii sînt de fapt foarte deschiși, cei cu care am vorbit după proiecții au fost foarte receptivi și interesați. Problema e să ajungă filmele la ei. O soluție ar fi ca, în loc să aștepți ca ei să meargă la cinematograf, să te duci tu cu filmele la ei, să existe mai multe programe educaționale în școli care să folosească filmul ca pe un instrument. Istoria filmului este bogată, avem o cultură foarte vizuală, mult mai mult decît acum 50 de ani. Mi se pare logic și firesc să introducem filmul ca instrument în școli, dincolo de cărți. Cred că o educație cinematografică ar ajuta foarte mult. Se pot aborda multe subiecte școlare prin cinema.
Altfel, cred că publicul suferă foarte tare după anii de pandemie. S-a dezvoltat foarte mult online-ul, oamenii au ocazia să vadă filme în confortul casei și asta îi descurajează de la ieșit. Dar cred că e doar o perioadă de tranziție, lucrurile nu rămîn niciodată la fel. Și istoria cinematografiei a trecut prin nenumărate schimbări și se adaptează, cu toții ne adaptăm. Pandemia ne-a demonstrat asta tuturor.
Ce ai simțit prima dată cînd ai văzut filmul terminat?
Am văzut filmul de sute ori în toate etapele sale. (Rîde) L-am văzut de n ori la montaj, apoi am mai trecut prin el de n ori la sonorizare, după care a mai fost și colorizarea. Am făcut o probă într-o sală dintr-un mall, unde condițiile sînt foarte bune – doar eu, George [Chiper-Lillenmark – n.r.], sunetistul și producătorul. Atunci l-am văzut prima dată la cinematograf și am intrat în starea lui, am intrat în film pînă la capăt, deși îl văzusem de sute de ori pînă în momentul ăla. Mi s-a părut că au trecut zece minute, am pierdut noțiunea timpului, chit că e un film de aproape două ore, dar n-am simțit asta în sală. Da, a fost un fel de catharsis, a fost foarte intensă experiența. De fiecare dată cînd îl revăd resimt asta. Acum nu-l mai urmăresc la proiecțiile cu public, nu mai merg pentru că simt tensiunea din sală, mă simt foarte vinovată pentru disconfortul creat în spectatori.
Nu mi se pare că ai de ce să te scuzi, din durere se naște arta.
Pentru mine, asta e o slăbiciune și cînd lucrez cu actorii, pentru că trebuie să-i pun în poziții incomode – nu în modul de lucru, am grijă de ei. Dar în anumite secvențe ei trebuie să treacă prin emoții incomode. Așa că simt foarte mult presiunea de a nu-l deranja pe celălalt, inclusiv față de spectatori.
Ai ținut legătura cu persoanele alături de care ai fost în clinica de dezintoxicare, au văzut filmul?
Nu au văzut filmul, nu am păstrat legătura cu ei pe termen lung. A și trecut foarte mult timp de atunci, sînt 18 ani. Pe noi ne unea foarte mult consumul. În momentul în care eu chiar m-am lăsat, s-au dus și relațiile astea, pentru că mulți dintre ei continuă să consume și afară. Tu, ca să nu mai consumi, trebuie să te rupi, e cumva cel mai natural lucru, să nu mai ai nimic care să-ți aducă aminte de consum. Pe mine asta m-a ajutat foarte mult, faptul că nu consumam cu anturajul de la școală sau cu cei cu care mă vedeam zilnic. Atunci cînd am renunțat la el, am putut să-mi ating scopul de a mă lăsa.
interviu realizat de Cristina ȘTEFAN
credit foto: Loránd Vakarcs
