Istoria lumii în 21 de statui

În Bibliotheca Historica, Diodor descria trei statui descoperite în mormîntul unui rege egiptean, dintre care una purta inscripția: „Sînt Ozymandias, rege peste regi; ca oricine să afle cît sînt de măreț și unde mă odihnesc, mai întîi să întreacă oricare din lucrările mele”. Ozymandias era numele grecesc al lui Ramses al II-lea, unul dintre cei mai străluciți faraoni egipteni. Diodor îi descria statuia drept „cea mai impunătoare din tot Egiptul, măsura piciorului trecînd de șapte coți”. 

În Bibliotheca Historica, Diodor descria trei statui descoperite în mormîntul unui rege egiptean, dintre care una purta inscripția: „Sînt Ozymandias, rege peste regi; ca oricine să afle cît sînt de măreț și unde mă odihnesc, mai întîi să întreacă oricare din lucrările mele”. Ozymandias era numele grecesc al lui Ramses al II-lea, unul dintre cei mai străluciți faraoni egipteni. Diodor îi descria statuia drept „cea mai impunătoare din tot Egiptul, măsura piciorului trecînd de șapte coți”. 

Vanitatea „regelui peste regi” și sfidarea adresată inamicilor de a-i privi opera și puterea zdrobitoare contrastau cu nisipurile nesfîrșite și pustii. Această întoarcere a puterii în țărîna din care s-a plămădit este spectrul care amenință orice tron, iar Ramses al II-lea și-a dedicat întreaga viață înfruntării acelei țărîne. A ridicat atîtea statui și temple care să-i preamărească gloria, încît meșterii săi au rămas fără piatră. Dar nu s-a lăsat abătut din cale și a poruncit să fie distruse temple, monumente și statui ale înaintașilor și din bogăția lor și-a clădit nemurirea. Totul a culminat cu cele patru enorme statui înalte de douăzeci și unu de metri care îl reprezintă, la intrarea în Templul de la Abu Simbel, în sudul extrem al Egiptului. Inevitabil, strădaniile lui au fost în van. Pînă cînd un „călător venit dintr-un străvechi meleag” a întîlnit rămășițele măreției lui, mai rămăseseră doar „două picioare de piatră-ntr-un deșert”. 

Vanitatea „regelui peste regi” și sfidarea adresată inamicilor de a-i privi opera și puterea zdrobitoare contrastau cu nisipurile nesfîrșite și pustii. Această întoarcere a puterii în țărîna din care s-a plămădit este spectrul care amenință orice tron, iar Ramses al II-lea și-a dedicat întreaga viață înfruntării acelei țărîne. A ridicat atîtea statui și temple care să-i preamărească gloria, încît meșterii săi au rămas fără piatră. Dar nu s-a lăsat abătut din cale și a poruncit să fie distruse temple, monumente și statui ale înaintașilor și din bogăția lor și-a clădit nemurirea. Totul a culminat cu cele patru enorme statui înalte de douăzeci și unu de metri care îl reprezintă, la intrarea în Templul de la Abu Simbel, în sudul extrem al Egiptului. Inevitabil, strădaniile lui au fost în van. Pînă cînd un „călător venit dintr-un străvechi meleag” a întîlnit rămășițele măreției lui, mai rămăseseră doar „două picioare de piatră-ntr-un deșert”. 

Cînd servesc fanteziilor grandioase ale unor tirani ca Ramses al II-lea, Iosif Vissarionovici Stalin ori Saddam Hussein, statuile „domină, impresionează și intimidează” (Antony Gormley & Martin Gayford, Shaping the World: Sculpture from Prehistory to Now, 2020). Cînd funcția lor este benignă, statuile ne definesc și ne susțin identitatea peste timp. Ne spun cine sîntem și cine nu sîntem. Ele sînt convingerile, valorile și amintirile noastre păstrate în marmură, în piatră și în metal. Însă de-a lungul istoriei, care contestă chiar ideea de „identitate a noastră”, statuile au devenit un stimul al sentimentului de nedreptate și al ostilității, povești despre ciocniri între identități care nu sînt capabile sau dispuse la rațiune și înțelegere, pregătind firesc o alunecare rapidă spre intoleranță și cruzime.

Cînd servesc fanteziilor grandioase ale unor tirani ca Ramses al II-lea, Iosif Vissarionovici Stalin ori Saddam Hussein, statuile „domină, impresionează și intimidează” (Antony Gormley & Martin Gayford, Shaping the World: Sculpture from Prehistory to Now, 2020). Cînd funcția lor este benignă, statuile ne definesc și ne susțin identitatea peste timp. Ne spun cine sîntem și cine nu sîntem. Ele sînt convingerile, valorile și amintirile noastre păstrate în marmură, în piatră și în metal. Însă de-a lungul istoriei, care contestă chiar ideea de „identitate a noastră”, statuile au devenit un stimul al sentimentului de nedreptate și al ostilității, povești despre ciocniri între identități care nu sînt capabile sau dispuse la rațiune și înțelegere, pregătind firesc o alunecare rapidă spre intoleranță și cruzime.

Dacă sîntem incapabili să împărtășim evenimentele din trecut, ori să le dăm uitării, șansele de a mai trăi un viitor comun scad în galop. După cum spunea Czeslaw Milosz, în discursul său de primire a Premiului Nobel pentru literatură ținut în decembrie 1980, „este posibil să nu reziste nici o altă amintire în afara celei a rănilor”, iar nici o societate nu poate supraviețui dezgropării neîncetate a nedreptăților din trecut. Colapsul este inevitabil, alimentat de o concentrare în grupuri de identitate pline de iubire de sine și de coeziune, care sînt afirmate prin pedepsirea celor pe care îi acuză pentru suferință și asuprire. Distrugerea statuilor este semnul acestei prăbușiri. 

Dacă sîntem incapabili să împărtășim evenimentele din trecut, ori să le dăm uitării, șansele de a mai trăi un viitor comun scad în galop. După cum spunea Czeslaw Milosz, în discursul său de primire a Premiului Nobel pentru literatură ținut în decembrie 1980, „este posibil să nu reziste nici o altă amintire în afara celei a rănilor”, iar nici o societate nu poate supraviețui dezgropării neîncetate a nedreptăților din trecut. Colapsul este inevitabil, alimentat de o concentrare în grupuri de identitate pline de iubire de sine și de coeziune, care sînt afirmate prin pedepsirea celor pe care îi acuză pentru suferință și asuprire. Distrugerea statuilor este semnul acestei prăbușiri. 

Astăzi, chiar în condițiile în care realitatea este martora toleranței tot mai largi arătate de democrațiile liberale, gloatele macină fundamentele imperfecte care țin în picioare societățile noastre. Ne aflăm în situația călătorilor din poemul lui Baudelaire, „Le Voyage”, care pornesc să-și aline monotonia vieții pentru a descoperi, la fiecare destinație, o „oază de oroare într-un deșert de plictis”. Călătorii își încheie voiajul jinduind să moară, plonjînd „în adîncimile Necunoscutului ca să găsească ceva Nou”. Această viziune sumbră descrie consecințele psihologice ale incapacității de a accepta o realitate neputincioasă să se plece înaintea speranțelor și așteptărilor noastre. Înfruntînd această frustrare, narcisiștii devin nerăbdători față de ritmul lent al schimbării. Spre deosebire de călătorii lui Baudelaire, își imaginează că pot elimina oroarea și nedreptatea acestei vieți fără să fie obligați să pășească în următoarea. Încărcați de rîvnă revoluționară, sînt orbi la lecțiile istoriei. Visează să răstoarne statui, să șteargă ierarhii și să elimine nedreptatea. Efectul dezastruos este peste tot la fel. 

Astăzi, chiar în condițiile în care realitatea este martora toleranței tot mai largi arătate de democrațiile liberale, gloatele macină fundamentele imperfecte care țin în picioare societățile noastre. Ne aflăm în situația călătorilor din poemul lui Baudelaire, „Le Voyage”, care pornesc să-și aline monotonia vieții pentru a descoperi, la fiecare destinație, o „oază de oroare într-un deșert de plictis”. Călătorii își încheie voiajul jinduind să moară, plonjînd „în adîncimile Necunoscutului ca să găsească ceva Nou”. Această viziune sumbră descrie consecințele psihologice ale incapacității de a accepta o realitate neputincioasă să se plece înaintea speranțelor și așteptărilor noastre. Înfruntînd această frustrare, narcisiștii devin nerăbdători față de ritmul lent al schimbării. Spre deosebire de călătorii lui Baudelaire, își imaginează că pot elimina oroarea și nedreptatea acestei vieți fără să fie obligați să pășească în următoarea. Încărcați de rîvnă revoluționară, sînt orbi la lecțiile istoriei. Visează să răstoarne statui, să șteargă ierarhii și să elimine nedreptatea. Efectul dezastruos este peste tot la fel. 

Această problemă este, în esență, problema Celuilalt, a modului în care lăsăm loc diferenței atîta vreme cît, așa cum observa scriitorul Ryszard Kapuscinski, în cartea sa The Other, „toate civilizațiile sînt înclinate spre narcisism”. Cînd narcisismul devine tiranic, Celălalt se transformă în cel față de care simțim dispreț și de la care nu avem nimic de învățat. Cînd pofta de dominație și de certitudine morală ne copleșește curiozitatea, ne vom consuma în epurări și pedepse, care încep adesea cu distrugerea de statui. Vom vedea că actele de încălcare a limitelor reprezintă, în festivismul și violența lor, una dintre modalitățile prin care ne exprimăm setea de transcendență, foamea de sacru. 

Această problemă este, în esență, problema Celuilalt, a modului în care lăsăm loc diferenței atîta vreme cît, așa cum observa scriitorul Ryszard Kapuscinski, în cartea sa The Other, „toate civilizațiile sînt înclinate spre narcisism”. Cînd narcisismul devine tiranic, Celălalt se transformă în cel față de care simțim dispreț și de la care nu avem nimic de învățat. Cînd pofta de dominație și de certitudine morală ne copleșește curiozitatea, ne vom consuma în epurări și pedepse, care încep adesea cu distrugerea de statui. Vom vedea că actele de încălcare a limitelor reprezintă, în festivismul și violența lor, una dintre modalitățile prin care ne exprimăm setea de transcendență, foamea de sacru. 

Există poate statui pe care nimeni, sau doar foarte puțini, nu ar vrea să le distrugă deoarece sînt simboluri ale celor mai profunde sentimente care ne leagă de Alții. Kapuscinski credea că europenii au luat pentru prima oară legătura cu Alții pe rute comerciale. Au venit apoi secole de „cucerire, măcel și jaf” urmate de încercări de a înțelege, care ne-au adus unde ne aflăm acum, la remarcabila, nemaivăzuta descoperire că „monstruosul Celălalt atît de deosebit de noi este tot făptură umană”. Statuile care ne fac legătura cu această umanitate comună, despărțită de apartenența la un grup identitar specific, afirmă universalitatea existenței umane, adesea prin experiența suferinței și a durerii. 

Există poate statui pe care nimeni, sau doar foarte puțini, nu ar vrea să le distrugă deoarece sînt simboluri ale celor mai profunde sentimente care ne leagă de Alții. Kapuscinski credea că europenii au luat pentru prima oară legătura cu Alții pe rute comerciale. Au venit apoi secole de „cucerire, măcel și jaf” urmate de încercări de a înțelege, care ne-au adus unde ne aflăm acum, la remarcabila, nemaivăzuta descoperire că „monstruosul Celălalt atît de deosebit de noi este tot făptură umană”. Statuile care ne fac legătura cu această umanitate comună, despărțită de apartenența la un grup identitar specific, afirmă universalitatea existenței umane, adesea prin experiența suferinței și a durerii. 

Conservarea amintirii este o funcție a oricărei statui. Dar trecutul se schimbă în funcție de cine îl privește. Memoria colectivă ne ține prizonieri ai identităților în concurență. Poveștile pe care ni le spunem despre cine sîntem și cine nu sîntem creează adepți care luptă pentru dominație. Dacă statuile ne evocă aceste zbateri, ar fi preferabil să încetăm să mai păstrăm amintirea trecutului, cu toată violența și nedreptatea lui? Poetul Matthew Arnold scria că „uităm pentru că așa trebuie”, însă uitarea și iertarea pe care o implică ne depășesc pe cei mai mulți dintre noi. Sîntem mîndri de victorie și înverșunați de înfrîngere.

Conservarea amintirii este o funcție a oricărei statui. Dar trecutul se schimbă în funcție de cine îl privește. Memoria colectivă ne ține prizonieri ai identităților în concurență. Poveștile pe care ni le spunem despre cine sîntem și cine nu sîntem creează adepți care luptă pentru dominație. Dacă statuile ne evocă aceste zbateri, ar fi preferabil să încetăm să mai păstrăm amintirea trecutului, cu toată violența și nedreptatea lui? Poetul Matthew Arnold scria că „uităm pentru că așa trebuie”, însă uitarea și iertarea pe care o implică ne depășesc pe cei mai mulți dintre noi. Sîntem mîndri de victorie și înverșunați de înfrîngere.

Paratrăsnet pentru iubire și ură

Paratrăsnet pentru iubire și ură

În actualul climat cultural fierbinte, iconoclaștii consideră că distrugerea unor statui și suprimarea unor nume, indiferent de faptele lor, indiferent de intenție sau de context, sînt perfect justificate. Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt. 

În actualul climat cultural fierbinte, iconoclaștii consideră că distrugerea unor statui și suprimarea unor nume, indiferent de faptele lor, indiferent de intenție sau de context, sînt perfect justificate. Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt. 

Indiferent dacă trebuie să rămînă în picioare sau să cadă, statuile funcționează în rol de paratrăsnet pentru iubire și ură. Prin valorile și idealurile pe care le întruchipează, sînt simboluri vizibile ale sensului și structurii, atrăgînd sau respingînd afecțiunea. La începutul Amurgului idolilor, Nietzsche ne amintește că „dacă dispunem de un de ce al vieții, putem suporta aproape orice cum”. Această descoperire a sensului creează un spațiu de siguranță primară. Îi asigură eului putere și scop. Absența acestei siguranțe psihologice este catastrofală pentru eu, lăsîndu-l expus și vulnerabil în fața căderii. Cu mai mult de un deceniu înainte de a-și umple buzunarele hainei cu pietre și de a porni spre moarte în apele rîului Ouse, Virginia Woolf a descris această înspăimîntătoare zbatere pentru identitate și amenințarea permanentă a dezintegrării: „Dedesubt totul este în întuneric, totul se lărgește și este insondabil de adînc; dar din cînd în cînd ne ridicăm la suprafață și așa poți vedea că existăm”.

Indiferent dacă trebuie să rămînă în picioare sau să cadă, statuile funcționează în rol de paratrăsnet pentru iubire și ură. Prin valorile și idealurile pe care le întruchipează, sînt simboluri vizibile ale sensului și structurii, atrăgînd sau respingînd afecțiunea. La începutul Amurgului idolilor, Nietzsche ne amintește că „dacă dispunem de un de ce al vieții, putem suporta aproape orice cum”. Această descoperire a sensului creează un spațiu de siguranță primară. Îi asigură eului putere și scop. Absența acestei siguranțe psihologice este catastrofală pentru eu, lăsîndu-l expus și vulnerabil în fața căderii. Cu mai mult de un deceniu înainte de a-și umple buzunarele hainei cu pietre și de a porni spre moarte în apele rîului Ouse, Virginia Woolf a descris această înspăimîntătoare zbatere pentru identitate și amenințarea permanentă a dezintegrării: „Dedesubt totul este în întuneric, totul se lărgește și este insondabil de adînc; dar din cînd în cînd ne ridicăm la suprafață și așa poți vedea că existăm”.

Teama de a nu fi tras din nou în adîncuri este ceea ce mînă eul să caute siguranță. Aceasta este lupta aprigă pentru supraviețuirea psihologică, pe care o trăim ca fugă de necunoscut. Stabilitatea societăților noastre se întemeiază pe necesitatea ca diferențele dintre indivizi și grupuri să fie guvernate pașnic. În momentul cînd această pace dispare, cînd sîntem de părere că identitatea ne este amenințată, vom lupta pentru prezervarea simbolurilor grupului nostru identitar și pentru distrugerea simbolurilor celor care se situează în opoziție cu noi. Inevitabil, justificăm distrugerea care rezultă ca act de autoapărare. 

Teama de a nu fi tras din nou în adîncuri este ceea ce mînă eul să caute siguranță. Aceasta este lupta aprigă pentru supraviețuirea psihologică, pe care o trăim ca fugă de necunoscut. Stabilitatea societăților noastre se întemeiază pe necesitatea ca diferențele dintre indivizi și grupuri să fie guvernate pașnic. În momentul cînd această pace dispare, cînd sîntem de părere că identitatea ne este amenințată, vom lupta pentru prezervarea simbolurilor grupului nostru identitar și pentru distrugerea simbolurilor celor care se situează în opoziție cu noi. Inevitabil, justificăm distrugerea care rezultă ca act de autoapărare. 

Valul de iconoclasm care a urmat asasinării lui George Floyd a arătat că mulți dintre cei care distrug statui consideră că o fac în slujba unei obligații idealizate față de cei săraci și oprimați. Este un model repetat de-a lungul istoriei, iar violența care urmează este justificată ca asalt legitim asupra privilegiului celor văzuți ca opresori. Această viziune asupra lumii implică o divizare radicală în grupuri de identitate polarizate, care se consolidează în mod reciproc. În vreme ce un grup dărîmă un monument confederat, un altul ridică un ecran protector în jurul statuii lui Churchill. Ne pierdem orice toleranță față de ceea ce este diferit, ceea ce reprezintă chiar liantul nostru. Indiferent dacă fețele lor prezintă „un rînjet de dominație rece”, privirea tiranică a lui Stalin sau cea hotărîtă a lui Frederick Douglass, statuile pe care le ridicăm, le apărăm sau le distrugem marchează și adîncesc aceste despărțiri.

Valul de iconoclasm care a urmat asasinării lui George Floyd a arătat că mulți dintre cei care distrug statui consideră că o fac în slujba unei obligații idealizate față de cei săraci și oprimați. Este un model repetat de-a lungul istoriei, iar violența care urmează este justificată ca asalt legitim asupra privilegiului celor văzuți ca opresori. Această viziune asupra lumii implică o divizare radicală în grupuri de identitate polarizate, care se consolidează în mod reciproc. În vreme ce un grup dărîmă un monument confederat, un altul ridică un ecran protector în jurul statuii lui Churchill. Ne pierdem orice toleranță față de ceea ce este diferit, ceea ce reprezintă chiar liantul nostru. Indiferent dacă fețele lor prezintă „un rînjet de dominație rece”, privirea tiranică a lui Stalin sau cea hotărîtă a lui Frederick Douglass, statuile pe care le ridicăm, le apărăm sau le distrugem marchează și adîncesc aceste despărțiri.

Pe măsură ce coborîm în spiralele urii, tot mai greu de descîlcit, batjocorim idealul iubirii față de dușmani, pe care eu îl înțeleg, simplu, ca respect față de umanitatea celor cu care nu sîntem de acord, mai ales cînd ne aflăm în conflict cu ei. 

Pe măsură ce coborîm în spiralele urii, tot mai greu de descîlcit, batjocorim idealul iubirii față de dușmani, pe care eu îl înțeleg, simplu, ca respect față de umanitatea celor cu care nu sîntem de acord, mai ales cînd ne aflăm în conflict cu ei. 

S-ar putea să ne mîniem pe cei care ne rănesc sentimentele și ne denigrează valorile, însă în spatele acelei mînii există mîhnirea că ne-a fost atacată identitatea. În remarcabila sa lucrare Prisoners of Hate, psihologul Aaron T. Beck scria că oamenii „cred în general că furia este prima lor reacție față de o ofensă. Dar dacă stau să se gîndească și să facă o introspecție, vor fi la un pas să admită că reacția lor inițială este un sentiment de suferință, și nu de furie”.

S-ar putea să ne mîniem pe cei care ne rănesc sentimentele și ne denigrează valorile, însă în spatele acelei mînii există mîhnirea că ne-a fost atacată identitatea. În remarcabila sa lucrare Prisoners of Hate, psihologul Aaron T. Beck scria că oamenii „cred în general că furia este prima lor reacție față de o ofensă. Dar dacă stau să se gîndească și să facă o introspecție, vor fi la un pas să admită că reacția lor inițială este un sentiment de suferință, și nu de furie”.

A devenit o obișnuință, mai ales în rîndul tinerilor activiști, să caute spații de siguranță, care să-i protejeze de suferință. Este o greșeală. Suferința este o parte necesară a condiției umane. În stilul său tipic tăios, Nietzsche scria că „să pui ceva necunoscut pe seama a ceva familiar aduce o alinare, o liniștire, o satisfacție și, mai mult, un sentiment de putere. Pericolul, anxietatea, neliniștea însoțesc necunoscutul – primul impuls este de a elimina asemenea stări dureroase”.

A devenit o obișnuință, mai ales în rîndul tinerilor activiști, să caute spații de siguranță, care să-i protejeze de suferință. Este o greșeală. Suferința este o parte necesară a condiției umane. În stilul său tipic tăios, Nietzsche scria că „să pui ceva necunoscut pe seama a ceva familiar aduce o alinare, o liniștire, o satisfacție și, mai mult, un sentiment de putere. Pericolul, anxietatea, neliniștea însoțesc necunoscutul – primul impuls este de a elimina asemenea stări dureroase”.

Dacă vom căuta să urmăm acest instinct, o vom face chemîndu-i să dea seamă pe aceia pe care îi considerăm vinovați că ne tulbură și îi vom acuza de toate relele. Ceea ce poate să înceapă cu distrugerea statuilor, dar să se termine cu uciderea oamenilor. 

Dacă vom căuta să urmăm acest instinct, o vom face chemîndu-i să dea seamă pe aceia pe care îi considerăm vinovați că ne tulbură și îi vom acuza de toate relele. Ceea ce poate să înceapă cu distrugerea statuilor, dar să se termine cu uciderea oamenilor. 

(fragment din volumul Iubire și ură sau istoria lumii în 21 de statui, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)

(fragment din volumul Iubire și ură sau istoria lumii în 21 de statui, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)

Peter Hughes este filozof și psiholog, membru al Societății Britanice de Psihologie.

Peter Hughes este filozof și psiholog, membru al Societății Britanice de Psihologie.