Istoria lumii în 21 de statui

Peter HUGHES
Publicat în Dilema Veche nr. 972 din 24 noiembrie – 30 noiembrie 2022
image

În Bibliotheca Historica, Diodor descria trei statui descoperite în mormîntul unui rege egiptean, dintre care una purta inscripția: „Sînt Ozymandias, rege peste regi; ca oricine să afle cît sînt de măreț și unde mă odihnesc, mai întîi să întreacă oricare din lucrările mele”. Ozymandias era numele grecesc al lui Ramses al II-lea, unul dintre cei mai străluciți faraoni egipteni. Diodor îi descria statuia drept „cea mai impunătoare din tot Egiptul, măsura piciorului trecînd de șapte coți”. 

În Bibliotheca Historica, Diodor descria trei statui descoperite în mormîntul unui rege egiptean, dintre care una purta inscripția: „Sînt Ozymandias, rege peste regi; ca oricine să afle cît sînt de măreț și unde mă odihnesc, mai întîi să întreacă oricare din lucrările mele”. Ozymandias era numele grecesc al lui Ramses al II-lea, unul dintre cei mai străluciți faraoni egipteni. Diodor îi descria statuia drept „cea mai impunătoare din tot Egiptul, măsura piciorului trecînd de șapte coți”. 

Vanitatea „regelui peste regi” și sfidarea adresată inamicilor de a-i privi opera și puterea zdrobitoare contrastau cu nisipurile nesfîrșite și pustii. Această întoarcere a puterii în țărîna din care s-a plămădit este spectrul care amenință orice tron, iar Ramses al II-lea și-a dedicat întreaga viață înfruntării acelei țărîne. A ridicat atîtea statui și temple care să-i preamărească gloria, încît meșterii săi au rămas fără piatră. Dar nu s-a lăsat abătut din cale și a poruncit să fie distruse temple, monumente și statui ale înaintașilor și din bogăția lor și-a clădit nemurirea. Totul a culminat cu cele patru enorme statui înalte de douăzeci și unu de metri care îl reprezintă, la intrarea în Templul de la Abu Simbel, în sudul extrem al Egiptului. Inevitabil, strădaniile lui au fost în van. Pînă cînd un „călător venit dintr-un străvechi meleag” a întîlnit rămășițele măreției lui, mai rămăseseră doar „două picioare de piatră-ntr-un deșert”. 

Vanitatea „regelui peste regi” și sfidarea adresată inamicilor de a-i privi opera și puterea zdrobitoare contrastau cu nisipurile nesfîrșite și pustii. Această întoarcere a puterii în țărîna din care s-a plămădit este spectrul care amenință orice tron, iar Ramses al II-lea și-a dedicat întreaga viață înfruntării acelei țărîne. A ridicat atîtea statui și temple care să-i preamărească gloria, încît meșterii săi au rămas fără piatră. Dar nu s-a lăsat abătut din cale și a poruncit să fie distruse temple, monumente și statui ale înaintașilor și din bogăția lor și-a clădit nemurirea. Totul a culminat cu cele patru enorme statui înalte de douăzeci și unu de metri care îl reprezintă, la intrarea în Templul de la Abu Simbel, în sudul extrem al Egiptului. Inevitabil, strădaniile lui au fost în van. Pînă cînd un „călător venit dintr-un străvechi meleag” a întîlnit rămășițele măreției lui, mai rămăseseră doar „două picioare de piatră-ntr-un deșert”. 

Cînd servesc fanteziilor grandioase ale unor tirani ca Ramses al II-lea, Iosif Vissarionovici Stalin ori Saddam Hussein, statuile „domină, impresionează și intimidează” (Antony Gormley & Martin Gayford, Shaping the World: Sculpture from Prehistory to Now, 2020). Cînd funcția lor este benignă, statuile ne definesc și ne susțin identitatea peste timp. Ne spun cine sîntem și cine nu sîntem. Ele sînt convingerile, valorile și amintirile noastre păstrate în marmură, în piatră și în metal. Însă de-a lungul istoriei, care contestă chiar ideea de „identitate a noastră”, statuile au devenit un stimul al sentimentului de nedreptate și al ostilității, povești despre ciocniri între identități care nu sînt capabile sau dispuse la rațiune și înțelegere, pregătind firesc o alunecare rapidă spre intoleranță și cruzime.

Cînd servesc fanteziilor grandioase ale unor tirani ca Ramses al II-lea, Iosif Vissarionovici Stalin ori Saddam Hussein, statuile „domină, impresionează și intimidează” (Antony Gormley & Martin Gayford, Shaping the World: Sculpture from Prehistory to Now, 2020). Cînd funcția lor este benignă, statuile ne definesc și ne susțin identitatea peste timp. Ne spun cine sîntem și cine nu sîntem. Ele sînt convingerile, valorile și amintirile noastre păstrate în marmură, în piatră și în metal. Însă de-a lungul istoriei, care contestă chiar ideea de „identitate a noastră”, statuile au devenit un stimul al sentimentului de nedreptate și al ostilității, povești despre ciocniri între identități care nu sînt capabile sau dispuse la rațiune și înțelegere, pregătind firesc o alunecare rapidă spre intoleranță și cruzime.

Dacă sîntem incapabili să împărtășim evenimentele din trecut, ori să le dăm uitării, șansele de a mai trăi un viitor comun scad în galop. După cum spunea Czeslaw Milosz, în discursul său de primire a Premiului Nobel pentru literatură ținut în decembrie 1980, „este posibil să nu reziste nici o altă amintire în afara celei a rănilor”, iar nici o societate nu poate supraviețui dezgropării neîncetate a nedreptăților din trecut. Colapsul este inevitabil, alimentat de o concentrare în grupuri de identitate pline de iubire de sine și de coeziune, care sînt afirmate prin pedepsirea celor pe care îi acuză pentru suferință și asuprire. Distrugerea statuilor este semnul acestei prăbușiri. 

Dacă sîntem incapabili să împărtășim evenimentele din trecut, ori să le dăm uitării, șansele de a mai trăi un viitor comun scad în galop. După cum spunea Czeslaw Milosz, în discursul său de primire a Premiului Nobel pentru literatură ținut în decembrie 1980, „este posibil să nu reziste nici o altă amintire în afara celei a rănilor”, iar nici o societate nu poate supraviețui dezgropării neîncetate a nedreptăților din trecut. Colapsul este inevitabil, alimentat de o concentrare în grupuri de identitate pline de iubire de sine și de coeziune, care sînt afirmate prin pedepsirea celor pe care îi acuză pentru suferință și asuprire. Distrugerea statuilor este semnul acestei prăbușiri. 

Astăzi, chiar în condițiile în care realitatea este martora toleranței tot mai largi arătate de democrațiile liberale, gloatele macină fundamentele imperfecte care țin în picioare societățile noastre. Ne aflăm în situația călătorilor din poemul lui Baudelaire, „Le Voyage”, care pornesc să-și aline monotonia vieții pentru a descoperi, la fiecare destinație, o „oază de oroare într-un deșert de plictis”. Călătorii își încheie voiajul jinduind să moară, plonjînd „în adîncimile Necunoscutului ca să găsească ceva Nou”. Această viziune sumbră descrie consecințele psihologice ale incapacității de a accepta o realitate neputincioasă să se plece înaintea speranțelor și așteptărilor noastre. Înfruntînd această frustrare, narcisiștii devin nerăbdători față de ritmul lent al schimbării. Spre deosebire de călătorii lui Baudelaire, își imaginează că pot elimina oroarea și nedreptatea acestei vieți fără să fie obligați să pășească în următoarea. Încărcați de rîvnă revoluționară, sînt orbi la lecțiile istoriei. Visează să răstoarne statui, să șteargă ierarhii și să elimine nedreptatea. Efectul dezastruos este peste tot la fel. 

Astăzi, chiar în condițiile în care realitatea este martora toleranței tot mai largi arătate de democrațiile liberale, gloatele macină fundamentele imperfecte care țin în picioare societățile noastre. Ne aflăm în situația călătorilor din poemul lui Baudelaire, „Le Voyage”, care pornesc să-și aline monotonia vieții pentru a descoperi, la fiecare destinație, o „oază de oroare într-un deșert de plictis”. Călătorii își încheie voiajul jinduind să moară, plonjînd „în adîncimile Necunoscutului ca să găsească ceva Nou”. Această viziune sumbră descrie consecințele psihologice ale incapacității de a accepta o realitate neputincioasă să se plece înaintea speranțelor și așteptărilor noastre. Înfruntînd această frustrare, narcisiștii devin nerăbdători față de ritmul lent al schimbării. Spre deosebire de călătorii lui Baudelaire, își imaginează că pot elimina oroarea și nedreptatea acestei vieți fără să fie obligați să pășească în următoarea. Încărcați de rîvnă revoluționară, sînt orbi la lecțiile istoriei. Visează să răstoarne statui, să șteargă ierarhii și să elimine nedreptatea. Efectul dezastruos este peste tot la fel. 

Această problemă este, în esență, problema Celuilalt, a modului în care lăsăm loc diferenței atîta vreme cît, așa cum observa scriitorul Ryszard Kapuscinski, în cartea sa The Other, „toate civilizațiile sînt înclinate spre narcisism”. Cînd narcisismul devine tiranic, Celălalt se transformă în cel față de care simțim dispreț și de la care nu avem nimic de învățat. Cînd pofta de dominație și de certitudine morală ne copleșește curiozitatea, ne vom consuma în epurări și pedepse, care încep adesea cu distrugerea de statui. Vom vedea că actele de încălcare a limitelor reprezintă, în festivismul și violența lor, una dintre modalitățile prin care ne exprimăm setea de transcendență, foamea de sacru. 

Această problemă este, în esență, problema Celuilalt, a modului în care lăsăm loc diferenței atîta vreme cît, așa cum observa scriitorul Ryszard Kapuscinski, în cartea sa The Other, „toate civilizațiile sînt înclinate spre narcisism”. Cînd narcisismul devine tiranic, Celălalt se transformă în cel față de care simțim dispreț și de la care nu avem nimic de învățat. Cînd pofta de dominație și de certitudine morală ne copleșește curiozitatea, ne vom consuma în epurări și pedepse, care încep adesea cu distrugerea de statui. Vom vedea că actele de încălcare a limitelor reprezintă, în festivismul și violența lor, una dintre modalitățile prin care ne exprimăm setea de transcendență, foamea de sacru. 

Există poate statui pe care nimeni, sau doar foarte puțini, nu ar vrea să le distrugă deoarece sînt simboluri ale celor mai profunde sentimente care ne leagă de Alții. Kapuscinski credea că europenii au luat pentru prima oară legătura cu Alții pe rute comerciale. Au venit apoi secole de „cucerire, măcel și jaf” urmate de încercări de a înțelege, care ne-au adus unde ne aflăm acum, la remarcabila, nemaivăzuta descoperire că „monstruosul Celălalt atît de deosebit de noi este tot făptură umană”. Statuile care ne fac legătura cu această umanitate comună, despărțită de apartenența la un grup identitar specific, afirmă universalitatea existenței umane, adesea prin experiența suferinței și a durerii. 

Există poate statui pe care nimeni, sau doar foarte puțini, nu ar vrea să le distrugă deoarece sînt simboluri ale celor mai profunde sentimente care ne leagă de Alții. Kapuscinski credea că europenii au luat pentru prima oară legătura cu Alții pe rute comerciale. Au venit apoi secole de „cucerire, măcel și jaf” urmate de încercări de a înțelege, care ne-au adus unde ne aflăm acum, la remarcabila, nemaivăzuta descoperire că „monstruosul Celălalt atît de deosebit de noi este tot făptură umană”. Statuile care ne fac legătura cu această umanitate comună, despărțită de apartenența la un grup identitar specific, afirmă universalitatea existenței umane, adesea prin experiența suferinței și a durerii. 

Conservarea amintirii este o funcție a oricărei statui. Dar trecutul se schimbă în funcție de cine îl privește. Memoria colectivă ne ține prizonieri ai identităților în concurență. Poveștile pe care ni le spunem despre cine sîntem și cine nu sîntem creează adepți care luptă pentru dominație. Dacă statuile ne evocă aceste zbateri, ar fi preferabil să încetăm să mai păstrăm amintirea trecutului, cu toată violența și nedreptatea lui? Poetul Matthew Arnold scria că „uităm pentru că așa trebuie”, însă uitarea și iertarea pe care o implică ne depășesc pe cei mai mulți dintre noi. Sîntem mîndri de victorie și înverșunați de înfrîngere.

Conservarea amintirii este o funcție a oricărei statui. Dar trecutul se schimbă în funcție de cine îl privește. Memoria colectivă ne ține prizonieri ai identităților în concurență. Poveștile pe care ni le spunem despre cine sîntem și cine nu sîntem creează adepți care luptă pentru dominație. Dacă statuile ne evocă aceste zbateri, ar fi preferabil să încetăm să mai păstrăm amintirea trecutului, cu toată violența și nedreptatea lui? Poetul Matthew Arnold scria că „uităm pentru că așa trebuie”, însă uitarea și iertarea pe care o implică ne depășesc pe cei mai mulți dintre noi. Sîntem mîndri de victorie și înverșunați de înfrîngere.

Paratrăsnet pentru iubire și ură

Paratrăsnet pentru iubire și ură

În actualul climat cultural fierbinte, iconoclaștii consideră că distrugerea unor statui și suprimarea unor nume, indiferent de faptele lor, indiferent de intenție sau de context, sînt perfect justificate. Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt. 

În actualul climat cultural fierbinte, iconoclaștii consideră că distrugerea unor statui și suprimarea unor nume, indiferent de faptele lor, indiferent de intenție sau de context, sînt perfect justificate. Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt. 

Indiferent dacă trebuie să rămînă în picioare sau să cadă, statuile funcționează în rol de paratrăsnet pentru iubire și ură. Prin valorile și idealurile pe care le întruchipează, sînt simboluri vizibile ale sensului și structurii, atrăgînd sau respingînd afecțiunea. La începutul Amurgului idolilor, Nietzsche ne amintește că „dacă dispunem de un de ce al vieții, putem suporta aproape orice cum”. Această descoperire a sensului creează un spațiu de siguranță primară. Îi asigură eului putere și scop. Absența acestei siguranțe psihologice este catastrofală pentru eu, lăsîndu-l expus și vulnerabil în fața căderii. Cu mai mult de un deceniu înainte de a-și umple buzunarele hainei cu pietre și de a porni spre moarte în apele rîului Ouse, Virginia Woolf a descris această înspăimîntătoare zbatere pentru identitate și amenințarea permanentă a dezintegrării: „Dedesubt totul este în întuneric, totul se lărgește și este insondabil de adînc; dar din cînd în cînd ne ridicăm la suprafață și așa poți vedea că existăm”.

Indiferent dacă trebuie să rămînă în picioare sau să cadă, statuile funcționează în rol de paratrăsnet pentru iubire și ură. Prin valorile și idealurile pe care le întruchipează, sînt simboluri vizibile ale sensului și structurii, atrăgînd sau respingînd afecțiunea. La începutul Amurgului idolilor, Nietzsche ne amintește că „dacă dispunem de un de ce al vieții, putem suporta aproape orice cum”. Această descoperire a sensului creează un spațiu de siguranță primară. Îi asigură eului putere și scop. Absența acestei siguranțe psihologice este catastrofală pentru eu, lăsîndu-l expus și vulnerabil în fața căderii. Cu mai mult de un deceniu înainte de a-și umple buzunarele hainei cu pietre și de a porni spre moarte în apele rîului Ouse, Virginia Woolf a descris această înspăimîntătoare zbatere pentru identitate și amenințarea permanentă a dezintegrării: „Dedesubt totul este în întuneric, totul se lărgește și este insondabil de adînc; dar din cînd în cînd ne ridicăm la suprafață și așa poți vedea că existăm”.

Teama de a nu fi tras din nou în adîncuri este ceea ce mînă eul să caute siguranță. Aceasta este lupta aprigă pentru supraviețuirea psihologică, pe care o trăim ca fugă de necunoscut. Stabilitatea societăților noastre se întemeiază pe necesitatea ca diferențele dintre indivizi și grupuri să fie guvernate pașnic. În momentul cînd această pace dispare, cînd sîntem de părere că identitatea ne este amenințată, vom lupta pentru prezervarea simbolurilor grupului nostru identitar și pentru distrugerea simbolurilor celor care se situează în opoziție cu noi. Inevitabil, justificăm distrugerea care rezultă ca act de autoapărare. 

Teama de a nu fi tras din nou în adîncuri este ceea ce mînă eul să caute siguranță. Aceasta este lupta aprigă pentru supraviețuirea psihologică, pe care o trăim ca fugă de necunoscut. Stabilitatea societăților noastre se întemeiază pe necesitatea ca diferențele dintre indivizi și grupuri să fie guvernate pașnic. În momentul cînd această pace dispare, cînd sîntem de părere că identitatea ne este amenințată, vom lupta pentru prezervarea simbolurilor grupului nostru identitar și pentru distrugerea simbolurilor celor care se situează în opoziție cu noi. Inevitabil, justificăm distrugerea care rezultă ca act de autoapărare. 

Valul de iconoclasm care a urmat asasinării lui George Floyd a arătat că mulți dintre cei care distrug statui consideră că o fac în slujba unei obligații idealizate față de cei săraci și oprimați. Este un model repetat de-a lungul istoriei, iar violența care urmează este justificată ca asalt legitim asupra privilegiului celor văzuți ca opresori. Această viziune asupra lumii implică o divizare radicală în grupuri de identitate polarizate, care se consolidează în mod reciproc. În vreme ce un grup dărîmă un monument confederat, un altul ridică un ecran protector în jurul statuii lui Churchill. Ne pierdem orice toleranță față de ceea ce este diferit, ceea ce reprezintă chiar liantul nostru. Indiferent dacă fețele lor prezintă „un rînjet de dominație rece”, privirea tiranică a lui Stalin sau cea hotărîtă a lui Frederick Douglass, statuile pe care le ridicăm, le apărăm sau le distrugem marchează și adîncesc aceste despărțiri.

Valul de iconoclasm care a urmat asasinării lui George Floyd a arătat că mulți dintre cei care distrug statui consideră că o fac în slujba unei obligații idealizate față de cei săraci și oprimați. Este un model repetat de-a lungul istoriei, iar violența care urmează este justificată ca asalt legitim asupra privilegiului celor văzuți ca opresori. Această viziune asupra lumii implică o divizare radicală în grupuri de identitate polarizate, care se consolidează în mod reciproc. În vreme ce un grup dărîmă un monument confederat, un altul ridică un ecran protector în jurul statuii lui Churchill. Ne pierdem orice toleranță față de ceea ce este diferit, ceea ce reprezintă chiar liantul nostru. Indiferent dacă fețele lor prezintă „un rînjet de dominație rece”, privirea tiranică a lui Stalin sau cea hotărîtă a lui Frederick Douglass, statuile pe care le ridicăm, le apărăm sau le distrugem marchează și adîncesc aceste despărțiri.

Pe măsură ce coborîm în spiralele urii, tot mai greu de descîlcit, batjocorim idealul iubirii față de dușmani, pe care eu îl înțeleg, simplu, ca respect față de umanitatea celor cu care nu sîntem de acord, mai ales cînd ne aflăm în conflict cu ei. 

Pe măsură ce coborîm în spiralele urii, tot mai greu de descîlcit, batjocorim idealul iubirii față de dușmani, pe care eu îl înțeleg, simplu, ca respect față de umanitatea celor cu care nu sîntem de acord, mai ales cînd ne aflăm în conflict cu ei. 

S-ar putea să ne mîniem pe cei care ne rănesc sentimentele și ne denigrează valorile, însă în spatele acelei mînii există mîhnirea că ne-a fost atacată identitatea. În remarcabila sa lucrare Prisoners of Hate, psihologul Aaron T. Beck scria că oamenii „cred în general că furia este prima lor reacție față de o ofensă. Dar dacă stau să se gîndească și să facă o introspecție, vor fi la un pas să admită că reacția lor inițială este un sentiment de suferință, și nu de furie”.

S-ar putea să ne mîniem pe cei care ne rănesc sentimentele și ne denigrează valorile, însă în spatele acelei mînii există mîhnirea că ne-a fost atacată identitatea. În remarcabila sa lucrare Prisoners of Hate, psihologul Aaron T. Beck scria că oamenii „cred în general că furia este prima lor reacție față de o ofensă. Dar dacă stau să se gîndească și să facă o introspecție, vor fi la un pas să admită că reacția lor inițială este un sentiment de suferință, și nu de furie”.

A devenit o obișnuință, mai ales în rîndul tinerilor activiști, să caute spații de siguranță, care să-i protejeze de suferință. Este o greșeală. Suferința este o parte necesară a condiției umane. În stilul său tipic tăios, Nietzsche scria că „să pui ceva necunoscut pe seama a ceva familiar aduce o alinare, o liniștire, o satisfacție și, mai mult, un sentiment de putere. Pericolul, anxietatea, neliniștea însoțesc necunoscutul – primul impuls este de a elimina asemenea stări dureroase”.

A devenit o obișnuință, mai ales în rîndul tinerilor activiști, să caute spații de siguranță, care să-i protejeze de suferință. Este o greșeală. Suferința este o parte necesară a condiției umane. În stilul său tipic tăios, Nietzsche scria că „să pui ceva necunoscut pe seama a ceva familiar aduce o alinare, o liniștire, o satisfacție și, mai mult, un sentiment de putere. Pericolul, anxietatea, neliniștea însoțesc necunoscutul – primul impuls este de a elimina asemenea stări dureroase”.

Dacă vom căuta să urmăm acest instinct, o vom face chemîndu-i să dea seamă pe aceia pe care îi considerăm vinovați că ne tulbură și îi vom acuza de toate relele. Ceea ce poate să înceapă cu distrugerea statuilor, dar să se termine cu uciderea oamenilor. 

Dacă vom căuta să urmăm acest instinct, o vom face chemîndu-i să dea seamă pe aceia pe care îi considerăm vinovați că ne tulbură și îi vom acuza de toate relele. Ceea ce poate să înceapă cu distrugerea statuilor, dar să se termine cu uciderea oamenilor. 

(fragment din volumul Iubire și ură sau istoria lumii în 21 de statui, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)

(fragment din volumul Iubire și ură sau istoria lumii în 21 de statui, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)

Peter Hughes este filozof și psiholog, membru al Societății Britanice de Psihologie.

Peter Hughes este filozof și psiholog, membru al Societății Britanice de Psihologie.

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.