„Caut umorul chiar și în poveștile dramatice” – interviu cu regizorul Paul NEGOESCU –
Am văzut Oameni de treabă mai tîrziu. E unul dintre filmele de care s-a vorbit în ultimul timp, mai ales că se poate vedea pe Netflix. Filmul a fost la TIFF și l-am întrebat pe Paul Negoescu cum a ajuns la povestea de aici, despre umor negru, succes de public și ce se poate salva cînd toată lumea o ia razna.
Ce a fost diferit la Oameni de treabă față de celelalte filme ale dvs.?
Diferit a fost faptul că n-am scris eu scenariul, e prima oară cînd regizez un scenariu scris complet de altcineva, fără contribuția mea. Apoi, a mai fost diferit c-am filmat în Moldova, la țară, eu necunoscînd prea bine nici Moldova, nici viața la țară. În plus, am lucrat aproape exclusiv cu actori moldoveni, în dialect moldovenesc, ceea ce a făcut experiența cu atît mai interesantă.
Într-un fel, e vorba de un paradox: dvs., citadinul, ați făcut un film cu un story care se petrece într-un sat din Botoșani. S-a vorbit deja despre România profundă pe care o aduceți pe ecran. Umor, cinism, caricatură, compromis și metafizică. Ați simțit că are toate astea de la început, cînd ați citit scenariul?
Cînd formulezi așa ar părea că eu, citadinul, bucureșteanul, m-aș uita de sus către personajele din film pentru că sînt de la țară, din Moldova, caricaturizîndu-le, ceea ce e ceva ce am încercat să evit. În realitate am încercat să păstrez aceeași privire – cinică, cu umor ș.a.m.d. – pe care am simțit-o în scenariu, dar față de toată lumea din film. Nu încerc să mă disculp de vreo vină, cred că privirea asta e într-adevăr de sus în jos, dar măcar e la fel față de toate personajele, inclusiv față de cele urbane, precum polițistul tînăr sau procurorul. Chiar dacă filmul apelează la stereotipuri despre Moldova rurală, nu o face, sper, într-un mod moralist. În plus, unul dintre scenariști, Radu Romaniuc (și care mi-a făcut un tur al zonei arătîndu-mi locurile prin care a copilărit și la care s-a gîndit atunci cînd a scris scenariul), este chiar originar din județul Botoșani, așa că, la nevoie, pot da vina pe el pentru asta, cel puțin în glumă.
Nimeni nu e în film cine pare că e. Toate personajele, în micul lor univers, încearcă să-și protejeze afacerile și pozițiile. O mînă spală pe alta. E într-un fel o parabolă, dar cu multe mărci de timp și de spațiu recognoscibile. Credeți că acest nivel realist a făcut povestea mai empatică?
Posibil. Au ajuns la mine multe remarci cum că filmul ar fi foarte realist, deși mie mi se pare că e o poveste foarte trasă de păr. În plus, nu ne-am propus să povestim filmul într-o cheie realistă, chiar din contra. Necunoscînd în profunzime viața la țară în Moldova, nu puteam să am pretenția veridicității. Dar probabil că toate lucrurile astea de care spui, plus interpretarea lui Iulian Postelnicu, fac ca filmul să pară ca fiind mai real și, în același timp, să ții mai mult cu personajul.
Filmul a luat premii și se bucură de succes și la public, și la critică, mai ales că acum poate fi văzut și pe Netflix. Ați mai trecut cu Două lozuri prin popularitatea unei comedii. Cît de important e umorul în economia unei povești?
Pentru mine e important, nu știu exact în ce măsură, dar caut umorul în filme chiar și în poveștile dramatice. Nu caut umorul ca să rîd neapărat, ci caut mai degrabă contradicția, absurdul, coincidența, lucruri pe care le asociez cu umorul. Și probabil că umorul a ajutat filmul să prindă la mai multă lume, deși mulți l-au văzut ca pe o dramă. E drept, filmul nu e o comedie în adevăratul sens al cuvîntului, e o comedie neagră, dar e totuși conceput ca o comedie, de aici și privirea condescendentă față de personaje. Și m-a surprins faptul că mulți nu au văzut deloc comicul din film, chiar dacă multora le-a plăcut filmul chiar și așa, ca o dramă. Dar cred că, nesesizînd umorul, au pierdut un strat destul de important al filmului.
Ce s-a schimbat în timp în felul în care vă raportați la meseria de regizor?
Probabil faptul că mă raportez la ea strict ca la o meserie și nu mai pun la suflet orice părere proastă de parcă mi-ar fi înjurat cineva copilul. Mi-am dat și eu seama, între timp, că e doar un film, nu moare nimeni oricît de prost ar fi, important e să-mi placă mie. Iar asta îmi oferă o detașare care mă ajută și în facerea filmului. În plus, îmi permit mult mai ușor să zic nu atunci cînd mi se propun proiecte în care nu cred. Deși n-ar trebui să mă iau neapărat după instinctele mele, pentru că eu am refuzat inițial atît scenariul de la Oameni de treabă, cît și propunerea să fac Două lozuri; a fost nevoie de insistențele altora ca să mă răzgîndesc (ale lui Radu Romaniuc în primul caz și ale lui Dragoș Bucur în cazul al doilea). Iar astea două au ajuns să fie cele mai apreciate filme ale mele.
De data asta, fiind vorba despre o comedie neagră, substratul grav e mereu subminat de situații și de personaje. Cuplul de aur e format din polițistul satului și primarul, secondați de preot. E multă ironie în felul în care sînt construite situațiile și pare că vă jucați cu clișeele. Ce n-ați vrut să fie filmul acesta?
Nu mi-am dorit să fie thriller. Cînd am început dezvoltarea proiectului și aveam tot felul de întîlniri și discuții în baza scenariului, primeam des feedback-ul că e vorba de un thriller, pe cînd pe mine nu partea de suspans m-a atras la scenariul ăsta. Și nu mi-am dorit să fie thriller, pentru că nu-l vedeam așa. Pe mine secvența finală a filmului, atunci cînd am citit-o prima oară în scenariu, m-a amuzat teribil. Aici probabil a contat compatibilitatea dintre mine și scenariștii filmului – Radu Romaniuc și Oana Tudor –, pentru că am fost pe aceeași lungime de undă și am văzut același tip de film cu ce au gîndit ei. Probabil și acesta a fost un motiv pentru care Radu a insistat, totuși, să regizez eu scenariul ăsta.
Livada pe care și-o dorește polițistul Ilie, ca să răscumpere toate eșecurile din viața sa de pînă atunci, devine monedă de schimb pentru acoperirea unei crime. Relațiile de forță sînt mereu sondate. Fiecare încearcă să-l pună la punct pe cel mai slab decît el. E și un film despre putere, în ultimă instanță? Cum vă raportați la ea?
Nu cred că în ultimă instanță, ci din contra, cred că e mai mult un film despre putere decît unul despre corupție, așa cum s-a tot vorbit. Pe mine m-a interesat mult mai puțin dilema morală a personajului (să închidă ochii sau nu la tot felul de ilegalități ca să obțină ce-și dorește), partea care m-a atras cel mai mult la povestea asta a fost modul cum era construit personajul lui Ilie, care e un om slab și care s-a luptat toată viața cu faptul că e slab într-o lume în care se cere de la el să fie puternic. Și m-a atras asta pentru că îl înțeleg foarte bine, e probabil singura componentă din film cu care relaționez într-un mod cu adevărat intim. Pînă să realizez că personajul lui Ilie e construit în felul ăsta și că, de fapt, îl cunosc foarte bine, eram convins că nu pot să regizez un asemenea film, pentru că e o poveste mult prea departe de universul meu. Pentru că nu credeam că am ceva în comun cu un polițist dintr-un sat din Moldova, dar se pare că am.
Finalul aruncă toată liniștea mocnită în aer. Aproape ca într-o bandă desenată, totul se răstoarnă și marele măcel are rol cathartic, purificator. V-ați dorit să salvați ceva din lumea asta?
Da, găina. Ea trebuia să trăiască pentru a spune povestea mai departe. Și natura, care e foarte frumoasă în partea aia de lume. De altfel, chiar am și filmat cîteva cadre, ca posibile variante de final (în locul celui cu găina), cu peisaje cu natura locului și Siretul care curge mai departe neîntrerupt. Nu au mai avut loc în film pentru c-am fi avut prea multe finaluri, dar gîndul să rămînem cu peisajele alea a existat.
S-a vorbit deja despre casting-ul foarte bun. Despre naturalețea lui Iulian Postelnicu, căruia rolul îi vine ca o mănușă. Ce gen de regizor sînteți, cînd vine vorba de actori?
Îmi place să cred că sînt un regizor calm, cel puțin în comportament. Cum spuneam mai devreme, pînă la urmă e doar un film, nu cred că e cazul să urlu și să mă port urît cu niște oameni, cum poate ar fi imaginea clișeu a regizorului, pentru că nu stă lumea în filmul meu. Evident că mă frustrez, mă enervez, mă macină pe dinăuntru și mă și îmbolnăvesc cînd lucrurile nu merg cum mi-aș dori, dar mă enervez în primul rînd pe mine, că nu sînt în stare să scot ceva mai bun din situația cu pricina, rareori pe actor. Mai puțin atunci cînd nu-și învață textul. Atunci mă enervez, dar nici atunci nu cred c-o arăt, cel puțin nu într-un mod evident, ci mai degrabă pasiv-agresiv. Nu o arăt pentru că, așa cum ziceam, nu cred că merită să te porți urît cu cineva pentru un film, pur și simplu prefer să evit să lucrez cu actorii respectivi la alte proiecte.
Acum, uitîndu-vă în spate, ați schimba ceva?
În permanență aș schimba dacă mi s-ar da ocazia. La fiecare vizionare mai găsesc cîte un lucru pe care l-aș modifica, pentru că de fiecare dată privesc filmul cu alți ochi, cu altă stare și automat îl simt diferit. De exemplu, uneori sînt cadre care mi se par prea lungi și le-aș mai scurta, alteori aceleași cadre mi se par prea scurte și le-aș lungi. Cel mai frustrant e cînd ești la montaj și nu mai poți schimba mare lucru. De asta nu mă mai uit la filme cîțiva ani buni după ce le termin, pentru că în permanență aș găsi lucruri pe care le-aș dori îmbunătățite.
interviu realizat de Ana Maria SANDU
