„Bucureștiul are nevoie de filmele lui” – interviu cu regizorul Bogdan Theodor OLTEANU –
Aș începe discuția noastră de la această știre de acum două luni. „Cu încasări de peste 3 milioane de lei la doar o luna de la lansare, filmul Taximetriști este deja in Top 10 filme românești din toate timpurile la nivel de încasări și, deci, unul dintre cele mai de succes filme românești din ultimii ani.” Între timp, filmul a fost achiziționat de Netflix și a devenit unul dintre filmele populare de pe platformă, așa că gloria și succesul lui au crescut. Cum s-a ajuns aici, care e povestea acestui film?
Nu am, din păcate, o istorisire exemplară. E doar un mix de heirupism, oportunitate speculată și plăcere de a face filme. S-au aliniat niște astre și niște bugete, sînt obișnuit să lucrez repede, cu zile și bani puţini, așa că n-am avut nici un motiv să refuz. Cele mai rele lucruri care mi se puteau întîmpla erau să fac un film foarte prost sau să nu recuperez banii. Dar le-am evitat pe amîndouă. Există o rețetă a unui film de succes? Ce scria pe a voastră?
Există mai multe reţete, dar cred că deocamdată reţeta de la Taximetriști este singura care îmi este accesibilă, pentru că vreau să fac filme (numai) cu actori. Și atunci am pariat pe un scenariu care să propună niște structuri narative verificate în timp, pe un mix prudent de familiaritate și surpriză în construcţia personajelor, pe actorie bună și pe profesioniști fără cusur în toate departamentele – imagine, sunet, scenografie etc.
Înainte de a fi film, Taximetriști a fost o piesă de teatru, ceea ce mai puțină lume știe. Cum și de ce v-ați hotărît să o transformați în film?
Nu a existat un plan în sensul ăsta. Prima dată cînd s-a pus problema era ideea unui producător care a văzut spectacolul și mi-a propus să îl fac film. L-am refuzat din start, i-am zis că am epuizat subiectul și nu mă mai interesează. Apoi s-a născut încă o discuţie, pornită de la oamenii de la Bold Film Studio, Cristian Anastasiu și Ionuţ Datcu, care au făcut această întreprindere prin care vor să finanţeze producţii private de film. Cristian a văzut spectacolul întîmplător și mi-a propus să fac o ecranizare. Iniţial am zis „nu, am altele de făcut”. Pe urmă ne-am mai văzut o dată și a insistat și am zis: „Bine, cînd aveţi niște bani strînși ne apucăm de muncă”. A cîntărit mult și faptul că eram proaspăt ieșiţi din pandemie, sălbăticiţi și cu mult chef de muncă. Aș fi filmat orice în momentul ăla. Fast-forward un an de zile: au strîns bugetul strict pe baza înregistrării spectacolului, au revenit, au zis „avem cam două treimi din banii de care ziceaţi că aveţi nevoie” și ne-am apucat să scriem. Iniţial, pînă să ne reconectăm cu subiectul, am avut o motivaţie foarte pragmatică. M-am bucurat, de exemplu, că am avut ocazia să filmez cu mulţi dintre oamenii cu care lucrez în general, fie la teatru, fie la , și că am avut ocazia să îi plătesc. E primul film pe care îl fac cu un buget care să permită onorarii la standardele din piaţă. Cîteva conversații despre o fată foarte înaltă și Mia își ratează răzbunarea au fost făcute exclusiv pe prietenii și complicitate artistică. Ne strîngem, vedem ce resurse avem, filmăm cît și ce ne permitem, ne bucurăm cînd o să fim bătrîni de ce am făcut. Bănuiesc că nici pentru acest lungmetraj, cum s-a întîmplat și cu celelalte două filme ale dvs. dinainte, n-ați avut finanțare. Ce înseamnă să faci filme în regie proprie?
Sînt situaţii foarte diferite. Primul meu film a costat cu totul cît a costat aici o zi de filmare. Iar al doilea cît vreo două zile de filmare de la Taximetriști. E drept că nu am avut un buget la nivelul filmelor finanţate de CNC, dar nu mă pot plînge de nimic. Am lucrat cu cine am vrut, producţia propriu-zisă a fost făcută de o echipă foarte bună de la Tangaj (Anamaria Antoci, Vlad Grăjdan, Simona Patrascu), postproducţia la Avanpost. Au fost zile puţine de filmare, dar bine organizate și bine folosite. Și am avut un tip de confort la care nici nu visam în timp ce făceam Cîteva conversații… și Mia… Singura sursă nouă de presiune a fost timpul. La comerţ nu e ca la artă, nu stă nimeni foarte mult după tine. Am montat – împreună cu Tudor D. Popescu – în doar două luni, colorizarea și mixul de sunet au fost făcute tot în fugă. A intrat în cinematografe la patru luni de la premieră.
Cît de mult e documentată povestea? Bănuiesc că sînteți un utilizator de servicii de taxi.
Cînd ne-am apucat să-l scriem, eu și cu Adrian Nicolae, era destul de proaspăt Uber în piaţă și conceptul de ride sharing, iar scandalul cu taximetriștii era foarte acut. Ne-am înscris în niște grupuri de taximetriști și pe WhatsApp, și pe Facebook, am intervievat mai mulţi șoferi. Am stat cufundaţi în mediul ăsta cîteva luni, am studiat limbajul, problemele cele mai acute, viaţa lor de zi cu zi. Ţin minte că atunci era foarte multă violenţă în discurs. Pe unul dintre grupurile de taximetriști se făceau planuri să-i prindă să îi bată pe uberiști. Erau alţii care ziceau: bă, potoliţi-vă, facem pușcărie. Nu se întîmpla nimic de fapt, era mai multă vorbărie decît acţiune, dar oamenii erau foarte aprinși. Scandalul cu pricina a devenit mai puţin acut. Problemele lor de zi cu zi sînt aceleași. E o muncă extrem de grea, te predispune la boli profesionale și în foarte multe cazuri îţi invadează viaţa privată. Fac de fapt puţini bani și sînt captivi unui sistem în care ei muncesc și alţii cîștigă. Mă bucură foarte tare că după fiecare proiecţie la care am asistat cu echipa am fost felicitaţi de oameni care au făcut sau fac taximetrie. Li s-a părut o reprezentare onestă a vieţii lor și ăsta a fost un imperativ în tot timpul în care am lucrat, la spectacol sau la film.
Să zicem că Bucureștiul avea și el nevoie de un Taxi driver contemporan. Aveți o legătură sentimentală cu filmul ăsta iconic? Cît de mult trage cu ochiul filmul dvs. la filmul lui Scorsese? Sînt fascinat de filmul lui Scorsese, nici nu mai știu de cîte ori l-am văzut. Așa că resping orice comparaţie sau asociere. Taxi Driver e o capodoperă, filmul nostru e departe de așa ceva. Am văzut o discuţie pe Facebook între un critic profesionist și un critic diletant, care etichetau Taximetriștidrept middlebrow. Concluzie cu care sînt perfect de acord, în sensul în care folosea Virginia Woolf termenul: „Middlebrow e bărbatul (sau femeia) de o inteligenţă medie care rătăcește cînd pe-o parte a gardului, cînd pe cealaltă, neurmărind ceva specific, nici arta pură, nici viaţa pură, ci un amestec destul de murdar al celor două cu banii, faima, puterea sau prestigiul”. Cam așa e pentru mine și Taximetriști – nici comedie curată, nici melodramă curată, nici foarte profund, nici foarte superficial, nici banal, nici inovator, nici ceva cu care să îmi fie rușine, nici ceva cu care să mă mîndresc. Singura minimă contaminare este la nivelul imaginii. Și eclerajul, și colorizarea se inspiră din felul în care arătau filmele din New Hollywood-ul anilor ’80. Sau cromatica lui Saul Leiter. La prima întîlnire cu Marius Mihai Apopei – director de imagine – și Andu Radu – colorist –, am studiat un album cu fotografiile lui. Se foloseau mult în epocă o anumită peliculă Kodak și un ecleraj care produceau culori saturate, roșu foarte tare, contraste peste medie și highlightscare virează ușor spre cald. Filmul poate nu e excepţional, dar la nivelul imaginii este mai deștept și mai lucrat decît multe filme cu premii și pretenţii. Revenind la întrebare. Nu cred că Bucureștiul are nevoie de un Taxi Driver, ci are nevoie de filmele lui. Filmul lui Scorsese e născut din angoasele post-Vietnam și surprinde un spaţiu/timp care a trecut. Acum îl vedem de la distanţă și și-a mai pierdut din caracterul de comentariu al contemporaneităţii. E muzeificat. În 1976, el punea sare pe niște răni deschise. Spre exemplu, filmările au avut loc în timpul unei mari greve a lucrătorilor de salubritate. Și este cumva reprezentativ pentru ce poate să facă cinema-ul și poate numai cinema-ul. Spaţiul inundat de gunoaie, pungile și hîrtiile care zboară prin cadre nu sînt produsul unui buget fantastic de scenografie. Chiar așa arăta New York-ul prin care conducea (filmat) Travis Bickle. Un oraș în pragul falimentului, devastat, murdar, populat cu oameni în pragul colapsului.
Dacă am început discuția de la succesul filmului, trebuie să amintim și de reacțiile pătimașe de respingere pe care le-a născut. Vorbesc ele despre o pasionalitate locală, despre cum „oamenii o iau personal” și un film în care se înjură e altceva decît cred ei că trebuie să fie un „film”?
Eu cred că tensiunile pornesc de la faptul că sîntem o ţară (și o societate) urbanizată foarte recent. Bucureșteanul mediu (ca să restrîng categoria) e la oraș de maximum două generaţii și este foarte preocupat să pară că merită să fie aici. De unde și pudorile exagerate, de unde și nevoia de reprezentări romanţate. De ce nu se filmează, domnule, orașul frumos? Păi, pentru că este hidos. Eu iubesc Bucureștiul, dar este unul dintre cele mai urîte orașe pe care le-am văzut. Chiar și cel interbelic este imens idealizat – o mînă de străzi pietruite înconjurate de mahalale. Ca în romanele lui Camil Petrescu trăiau 10.000 de oameni. Restul tot în noroi. Dar de ce se vorbește așa urît? Pentru că sîntem nevrotici și agresivi și trăim într-o capcană de șoareci. Și fizic, și cultural. Bucureștiul nocturn, văzut de la volanul unor taxiuri, are farmec, contraste, povești, personaje. Nimeni nu este cine pare a fi. Personajul Mariei Popistașu, soția de interlop, nu seamănă deloc cu ce ne-am imagina că este un astfel de personaj. V-ați propus să construiți o poveste despre prejudecățile acestei lumi?
Eu nu cred în vreun rău metafizic. Tot ce e prost printre noi e făcut de oameni. Și mai cred că genetica cîntărește foarte puţin în asta și educaţia cîntărește foarte mult. E probabil o exagerare, dar fiecare dintre noi a contribuit – mult sau puţin, activ sau prin pasivitate – la răul cu care se întîlnește. Premisa cu care am scris (aproape toate) personajele este că fiecare om este o istorie și fiecare moment în care îl judeci fără să o cunoști e un moment în care faci o nedreptate. Și – într-o exagerare dramaturgică – acea eroare de judecată este evidenţiată pînă la finalul filmului. Nu e nimic foarte complicat, e o structură destul de clasică.
Nici temele dvs. mai vechi nu sînt abandonate. Felul în care se vorbește despre femei, persoanele gay din poziția de macho dîmbovițean a unui personaj principal cred că i-au derutat pe unii dintre spectatori. Sau le-au dat apă la moară, după caz. Chiar dacă miza e tocmai de a le demonta cu propriile argumente acest discurs intolerant. Au contribuit aceste subiecte sensibile la succesul filmului?
Mai mult au încurcat. Au fost oameni care au respins filmul tocmai pentru motivele astea. Dar sînt teme importante pentru mine sau Adi și nu sîntem dispuși să renunţăm la ele indiferent ce mize sînt în joc. Nu o să facem niciodată umor misogin sau homofob sau rasist. Deși, apropo de întrebarea cu care am început, e una dintre reţetele sigure ale succesului de public.
Ce ați învățat din această experiență?
Am devenit un scriitor mai bun și un regizor mai bun. Am învăţat că nu am întotdeauna dreptate, dar asta tot învăţ, pare că se prinde greu de mine. Și am învăţat că publicul larg nu e un bau-bau. Cîteodată e mai deștept decît te aștepţi, cîteodată mai prost decît te aștepţi. Dar asta e la fel de valabil și pentru cinefili sau pentru oamenii de cultură.
interviu realizat de Ana Maria SANDU
