„Atunci oamenii și-au cam pierdut busola” – interviu cu regizorul Tudor GIURGIU –

Sibiu, decembrie 1989. În haosul și panica generate de protestele mulțimii împotriva autorităților, o unitate de miliție devine ținta unui asalt violent care degenerează într-o confruntare sîngeroasă între soldați, milițieni, securiști și civili. Încercînd să scape de asediu, căpitanul de miliție Viorel (interpretat de Alex Calangiu) e capturat și acuzat că e terorist. Filmul Libertate, regizat de Tudor Giurgiu, e radiografia deplină a celor mai tensionante momente din România ultimelor decenii.

Citisem că, la momentul în care ați decis să vă implicați în filmul despre revoluția de la Sibiu, erați în lucru cu documentarul despre Ilie Năstase. Ce a determinat acea schimbare?

Cred că obținusem finanțarea de la CNC și eram la început de filmări cu Ilie Năstase, apoi l-am lăsat deoparte și m-am concentrat pe Revoluția de la Sibiu, pentru că, de fapt, pregătirea filmului începuse cu mult înainte. Dar cumva s-au suprapus filmările pentru documentarul cu Năstase din toamna anului 2020, noi știam deja că turnajul pentru Libertate urma să înceapă curînd. Dar, din cauza pandemiei, am filmat la Brăila abia în februarie 2021, purtînd toți măști în bazin, a fost horror, ne temeam mereu ce s-ar fi întîmplat dacă s-ar fi înbolnăvit un actor… S-ar fi dat totul peste cap. A fost o perioadă de coșmar!

Unde erați în decembrie 1989 și cum ați trăit Revoluția?

Eram la Cluj, împreună cu ai mei ascultam Europa Liberă și eram la curent cu ce se întîmpla, dar nu îmi imaginam un final fericit, mai ales la mine în oraș. Pe 21 decembrie aveam oră de meditație la chimie, mă pregăteam să dau la Medicină anul următor și prin oraș treceau tancuri, camioane militare, imagini pe care nu am cum să le uit niciodată, era un desant întreg și se încingeau lucrurile. A început să se tragă în oraș, ai mei au venit să mă ia acasă, ne-am certat. Apoi zilele următoare am stat cu ochii în televizor și cu urechea la radio, sub acea teroare indusă de TVR, plus ce se auzea prin oraș legat de teroriști. Țin minte că tata a cumpărat primele portocale de la ajutoare, soră-mea avea atunci 5 ani și folosea portocalele drept grenade, făcuse un joc pornind de la realitatea din jur...

Nu sînteți la prima colaborare cu scriitoarea și scenarista Cecilia Ștefănescu. De la ce elemente ați pornit în scrierea scenariului și cum v-ați  documentat?

Cecilia a pornit pe drumul acesta cu un alt regizor într-o primă fază, a lucrat cu Oana (Giurgiu, nota red.), cea care a inițiat de fapt tot proiectul, iar eu am intrat cînd era scris deja un prim draft de scenariu care m-a răscolit, m-a intrigat și m-a făcut să-mi doresc să regizez eu filmul. Noi aveam deja un mod de lucru, mai făcuserăm echipă împreună. Ne-am pornit să citim cîteva cărți – obscure, de altfel, pentru publicul larg –, scrise de cei din armată sau de persoane din Ministerul de Interne. Citindu-le, ajungi la concluzia că aceeași realitate era total diferită în funcție de versiunea oficială a fiecărei părți. Mie mi-a prins bine să stau de vorbă cu cei implicați, inclusiv cu mulți civili, am făcut muncă de investigație jurnalistică. Am văzut împreună cu Cecilia materiale video, la un moment dat ea a decis că a venit momentul să ne gîndim cum putem aduce spiritul acelei perioade confuze în film și am hotărît să rescriem scenariul pornind de la un personaj, un căpitan de miliție care într-o variantă anterioară apărea ca erou principal și cumva, din punct de vedere dramaturgic, să lucrăm puțin altfel, să acoperim toate zonele: bazinul, spitalul și traiectoria mai multor personaje. Am încercat să alegem un alt tip de a povesti, să așezăm pe masă mai multe povești prinse în alt tip de țesătură, o altă formulă de cinema.

Să faci acum film de epocă e o aventură

Camera de filmat ținută în mînă amplifică intriga prin stilistica filmului documentar, a aglomerării imaginilor de tip ciné-vérité. A fost complicată filmarea scenelor de luptă  din prima parte?

Paradoxal, scenele astea au fost mai simplu de filmat. Cumva știam atît de bine ce vreau să fac și cum vreau să arate, încît acolo cred că e o chestiune care ține strict de meseria noastră de regizor și de felul în care poți orchestra într-un timing bine definit mișcări de cameră și de personaje, împușcături, țipete, cu tot arsenalul sonor și vizual. Citisem mult despre Revoluția la Sibiu și îmi intrase așa de bine în cap momentul în care milițienii fug și vizualizam coridoarele, camerele, acel infern despre care mi-au povestit și supraviețuitorii sibieni. Și e foarte adevărat ce spui, mi-am dorit să captez stilistica unor documente din epocă, inclusiv materiale video filmate de amatori, în Sibiu. Discutam cu operatorul Alex Sterian despre niște referințe și am revăzut Bloody Sunday al lui Paul Greengrass despre revoltele, cumva similare, din Irlanda, și acolo la fel, decupajul era foarte alert, montajul abrupt, tot filmul e o școală de filmare pentru tipul acesta de situații. Deci au fost alegeri deliberate pentru prima parte a filmului. 

Apar în film destule secvențe filmate în piscina Școlii Militare unde supraviețuitorii au fost bătuți, înfometați și privați de îngrijiri medicale. Ce ați urmărit prin portretizarea eroului principal Viorel, interpretat de actorul craiovean Alex Calangiu? 

Cel mai important moment mi s-a părut și mie, și Ceciliei acela cînd, poate din greșeală, poate din frică, Viorel folosește arma, probabil în legitimă apărare, dar ajunge să tragă neștiind dacă omoară pe cineva sau nu. Mi s-a părut un punct esențial pentru că de fapt cel mai greu într-o astfel de situație confuză e primul gest, cînd și tu tragi împotriva unui alt om... M-am întrebat tot timpul cum trăiești tu cu tine, cum poate trăi cineva cu o astfel de culpă. După ce am văzut piesa Băieții de zinc la Teatrul Bulandra, am citit piesa Svetlanei Aleksievici și ea spune foarte bine acolo: dacă vorbim despre adevăr, cel mai cumplit e să te accepți și să îl accepți. Cîteodată adevărul îți poate provoca ție răul pe care trebuie să-l înfrunți. Ești capabil sau nu? Cred că filmul e în mare parte despre cum încearcă fiecare să se accepte și să găsească apoi varii feluri de a se salva și de a-și diminua vinovăția, de a găsi o cale de ieșire și de a ieși din situație, lucruri omenești, de altfel, dar greu de acceptat pentru cei care au suferit zeci de ani, așa cum spun și personajele din film. Cred că, în tot haosul de atunci, oamenii și-au cam pierdut busola, de aici incapacitatea lor de a opri carnagiul căruia poate un comandant cu abilități de leadership i-ar fi putut face față.

Sînt impresionante interpretările actorilor tineri. Mă refer la Sergiu Smerea, la Ștefan Iancu sau la Voicu Dumitraș. Cum s-au raportat ei la evenimentele dramatice pe care nu le-au trăit?

E interesant că în momentul în care le dădeam textul și în care vorbeam cu ei, îi tratam ca pe niște oameni cu același bagaj de informații ca al meu, dar mi-am dat seama că pentru ei Revoluția era un subiect total nou, habar nu aveau de multe lucruri. Voicu Dumitraș, care voia să dea la actorie, mi-a spus că, la școală, nici în clasa a XII-a nu studiază tipul ăsta de „eveniment” și că nu vorbește cu părinții despre asta. Mi-am dorit mult să lucrez cu ei și cînd ne-am întîlnit a trebuit să fac o schemă ca să înțeleagă de ce în primul rînd era această isterie colectivă, de ce milițienii și securiștii erau atît de detestați. Și mă bucur că răspunsul celor tineri, născuți după ’90, a fost că filmul și scenariul sînt ca o lecție de istorie, „În fine – mi-au spus –, începem să pricepem ce dracu’ s-a întîmplat în acele zile.” Tinerii înțeleg că a fost împușcat Ceaușescu, dar nu au cum să înțeleagă dimensiunea asta complexă și toate încrengăturile cu teoriile conspirației și ale puciului.

Cum ați  lucrat cu scenografa Viorica Petrovici?

Să faci acum film de epocă e o aventură pe toate planurile și, pentru că dispar străzi, haine, am găsit cu greu efectele militare, dar atît Vali Ighigheanu, care s-a ocupat de decor, cît și Viorica Petrovici au trăit vremurile acelea și vorbeau pe limba noastră, aveam referințe vizuale comune, am căutat apoi multe fotografii de atunci și cred că nu s-ar fi putut face acest film dacă cei din pozițiile creative cheie nu ar fi trecut prin experiența anului 1989. Îi includ aici și pe Alex Sterian, operatorul, care era militar în termen și chiar a trăit pe pielea lui confuzia și agitația de atunci.

Unde ați fost pînă acum cu filmul Libertate, cum a fost primit de public și ce reacții v-au surprins?

Unora li s-a părut copleșitor, cei veniți cu copiii la film au fost cei mai cîștigați, întrebările lor au curs și după film, nu doar la sesiunea de Q&A. Altfel, cred că pentru mulți filmul provoacă nu doar o întoarcere în timp, dar și o stare. Parcă eram într-un tablou al unei piese de Shakespeare, trăiam o beție a răzbunării, pluteam toți în acea dorință, visam să-i omorâm pe acei teroriști fără chip. Atît era în capul nostru. Pentru spectatori, cred că filmul e și un fel de analiză personală asupra ideii de libertate și a celor 30 și ceva de ani care s-au scurs de atunci. Pentru că e firesc să încerci să retrăiești energia aia fantastică a străzii, entuziasmul, cum se striga „Libertate!”, „Jos comunismul!”. Acum foarte mulți sînt dezamăgiți de prezent, unii sînt nostalgici. Aș spune că pentru mulți e o ocazie de a reevalua traseul nostru în societate.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU