„Timpul s-a făcut foarte dens“ – anchetă

Publicat în Dilema Veche nr. 840 din 26 martie - 1 aprilie 2020
„Timpul s a făcut foarte dens“ – anchetă jpeg

Am întrebat șaisprezece scriitori români ce ar citi/reciti în vremurile astea. Nu sînt doar recomandări de lectură, ci mici capsule de viață, în care speranța, neliniștea, incertitudinea și literatura fac casă bună împreună.

● Mircea CĂRTĂRESCU

După estimările cele mai recente ale WHO, vom sta în izolare aproximativ un an. Mulți dintre noi și-au dorit hiper-vacanța asta de cînd se știu: ce șansă ni se dă să citim tot ce n-am putut citi încă, să terminăm Război și pace, În căutarea timpului pierdut sau Omul fără însușiri, să recitim cărțile pe care le iubim cel mai tare, să ajungem la zi cu tot ce se publică acum! Ce paradis al lecturii ne așteaptă! Mi-am făcut și eu un teanc de goodies pe noptieră, cărți mari, grele și ambițioase, dar și romane polițiste, SF, cărți de poezie și eseuri, filozofie și știință.

Dar de cîteva zile-ncoace pățesc același lucru: mă apuc de citit și după zece rînduri pierd șirul. Mă surprind gîndindu-mă la ale mele, ca altădată la concertele prea lungi de muzică clasică. Ce s-o mai dau după deget, n-am stare. Nu pot citi. Pentru mine, măcar, cititul, ca și scrisul, nu e o chestiune de timp, ci de stare a minții și-a trupului meu. Nu pot citi cînd sînt stresat, îngrijorat, nesigur pe ziua de mîine. Poți citi cînd viața e ceva ce nu ți se-ntîmplă ție, dar nu și cînd devine reală, dură, cînd viața te-apucă de gît și te strînge tot mai tare. Nu știm ce vom trăi în săptămînile următoare, nu știm nici ce și cît vom mai putea să citim.

Totuși, nu cedez, citesc în fiecare zi: măcar cele zece rînduri pe care mă pot concentra, și tot e mai mult decît nimic.

● Andreea RĂSUCEANU

Zilele astea citesc Să bați din palme cu o singură mînă, romanul lui Richard Flannagan, l-am luat imediat ce am terminat Moartea unei călăuze pe rîu, una dintre cele mai frumoase cărți cu care m-am întîlnit vreodată. Recitesc, într-o ordine subiectivă, anumite fragmente din romanele Virginiei Woolf, în funcție și de ce cuprind cele cîteva pagini din jurnalul ei, pe care mi le rezerv pentru fiecare seară. Deseori, în momente mai tensionate cînd nu-mi mai găsesc liniștea citind proză, mă întorc la jurnale, senzația de intimitate pe care ți-o dă faptul că auzi vocea cuiva, un scriitor admirat care pare că împărtășește în mod direct ceva cu tine, e neprețuită. Vocea Virginiei are acea inteligență crystal-clear, care pune ordine în lucruri, capacitatea ei de percepție, a lumii și a fenomenelor ei, e enormă, înspăimîntătoare, e ca și cum m-aș plimba aievea prin locuri acum interzise. Ca mulți alții, am revenit la Decameron, dar m-am oprit mai puțin la poveștile fugarilor din calea molimei, și mai mult la definițiile povestirii de acolo, uitasem cît de limpede și exact formulate. Reiau în fiecare seară și cîte o povestire din integrala prozei lui Capote, le găsesc stranii, neliniștitoare, tensionate, excelente exerciții de compoziție pentru cursurile de creative writing.

● T. O. BOBE

Dacă prin „perioada asta“ înțelegem perioada stării de urgență, cînd se presupune că oamenii ar trebui să stea mai mult prin casă, aș spune că singura carte pe care mi-a venit să o recitesc ar fi Decameronul. Și asta numai fiindcă, nu înțeleg de ce, îmi scăpase din vedere cînd mi-am tot făcut planurile de citit și de recitit. Altfel, în perioada asta a vieții mele, sînt destule cele care-mi fac de ceva vreme cu ochiul, pe care le-am tot amînat și dintre care desigur că o să tot amîn unele pînă n-am să le mai citesc sau recitesc niciodată. Ca să mă apropii de limita de semne admisă pentru răspuns, aș zice doar Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, Gargantua și Pantagruel, Băgău, Toți copiii librăresei, Kids are not OK, O odisee, Din pîntecul balenei, Spiritul literaturii științifico-fantastice, Efectul Don Quijote, Spuma zilelor, Sfîrșitul bibliotecii mele, Vechi maeștri și cred că încă vreo cîteva sute.

● Diana BĂDICA

De aproape doi ani, de cînd lucrez de acasă, nu am răcit niciodată și nici nu mi-am făcut vaccinul antigripal. La începutul lui martie, cînd abia se depistaseră cîteva cazuri de coronavirus în România, eu eram în Franța. Urma să plec în Olanda, dar am renunțat la plan, rămînînd însă calmă. Am găsit informații contradictorii despre nevoia de a mă izola, așa că m-am văzut cu trei-patru oameni. Treaba asta nu mă putea atinge, obiectiv vorbind. Mă întorceam dintr-o zonă cu puține îmbolnăviri, unde am mers puțin cu transportul în comun, nu am interacționat cu oameni răciți, avionul a fost aproape gol. Însă, cînd am aflat cît de ușor se răspîndește virusul, încrederea mea s-a evaporat. Așteptînd să treacă cele 14 zile de izolare, m-am întors la psihologie. Acum, pe măsuța de lîngă canapea, am așa: Dopamina (Daniel Z. Lieberman & Michael E. Long), Quiet (Susan Cain), Departe de trunchi (Andrew Solomon), Limbajul uitat (Erich Fromm). Plus eseul Va veni focul (James Baldwin). Sper totuși că nu.

● Radu VANCU

Sînt zile în care timpul s-a făcut foarte dens, aproape insuportabil de dens – cred că asta simțim toți; și, ca de obicei, cel mai eficient solvent al timpului e poezia. Așa că aș vrea să recitesc acum nu atît poezie, cît romane insuportabil de poetice, cu cantități enorme de timp în ele: Scrisorarul lui Șișkin, sau Călătoria diletanților al lui Okudjava, sau The Recognitions al lui William Gaddis. Sau, la urma urmei, întreaga Căutare a timpului pierdut. Cărți cu cantități de timp&frumusețe atît de gigantice în ele, încît gravitația lor e practic infinită – și zilele noastre de singurătate s-ar roti practic lent în jurul centrului acelei cărți, în jurul miezului ei de metale grele&gaz iluminat, ducîndu-ne pe spirale nevăzute înspre Ieșire.

● Tatiana ȚÎBULEAC

Pînă acum izolarea mea a însemnat teme și mîncare. Într-o săptămînă de carantină, am ajuns mai mult la manuale și la cărțile de bucate. Partea bună este că am citit mai des împreună cu copiii și i-am convins să descopere cîteva dintre cărțile pe care le-am iubit în copilărie. În primul rînd – Planeta maimuțelor de Pierre Boulle, care a mers mai greu. Apoi cărțile scrise de Tove Jansen despre Moomini, care au ocupat jumătate din lumea mea de copil timp de mulți ani. Am văzut împreună și cele cîteva filme animate – succes! Am promis la rîndul meu să citesc Materiile întunecate a lui ­Philip ­Pullman. Din cărțile pentru „oameni mari“ vreau să-l termin pe Knausgård, să caut toate cărțile lui Clarice Lispector, care m-a încîntat cu Patimile după G.H. și Ora stelei, și am recitit-o pe Aglaja Veteranyi. Înainte de carantină, dar oricum se numără, l-am descoperit pe Isaac Babel, un scriitor fantastic, pe care l-am trecut imediat în rîndul preferaților. A scris în rusă, dar am înțeles că este tradus și în română. Vi-l recomand. 

pag15 sus 1 jpg jpeg

● Bogdan RĂILEANU

E greu să faci liste cu cărți în perioada asta. Gîndurile s-au cocoțat pe un val de spaimă. Am căzut în plasa știrilor și a update-urilor la numărul de cazuri. Înainte să înceapă criza asta am vrut totuși să îmi comand Viața secretă a cadavrelor de Mary Roach. Pe urmă aș vrea să termin romanul lui Guillermo Ariaga, Sălbaticul. Îmi place cum scrie Ariaga, dar toată moartea care inundă paginile acestei cărți m-a făcut să o las jos deocamdată și să încep Iarna lui Knausgård. Am auzit lucruri interesante despre Knausgård, sper să fie la înălțimea așteptărilor. E nevoie de ceva mai vesel, totuși. Poate Ilf și Petrov. Vreau să citesc Donna Tart, Sticletele. Poate chiar și Sonia ridică mîna al Laviniei Braniște. La recitiri aș include Will Self, Saramago, Buzzati și Hemingway. Hemingway pare autorul care poate să-mi dea încredere. Și despre asta e vorba acum, despre încredere, într-o vreme a suspiciunii și a inamicilor invizibili.

● Ioana PÂRVULESCU

O vizită la librării, 17 martie 2020. Nu era lume, desigur. Program redus, personal redus. La Humanitas Cișmigiu, pe acum pustiul Bulevard Elisabeta, am dat de Irina Ornea, nepoata fostului nostru coleg de la România literară, Zigu Ornea. Pozitivă și zîmbitoare, ca de-obicei, în ciuda unei crîncene dureri de măsea – da, măseaua te poate durea și în timpul epidemiilor. Am cumpărat Hemingway, Grădina raiului, alegere oportună, aș zice, pentru momentele de recluziune (se poate completa frumos, pentru mai multă siguranță, cu Două eseuri despre Paradis și o încheiere, de Horia-Roman Patapievici), apoi o carte pentru adolescenți de Care Santos (cît de subiectivi putem fi: am lansat-o în chiar locul în care mă aflam!) și Corespondență și Jurnale de Mihail Bulgakov. Nu numai pentru că e unul dintre autorii „mei“, dar și pentru că ajunge să deschizi cartea la întîmplare (sîntem în plin bolșevism, tot o epidemie, la urma urmei) și să dai peste o însemnare de tipul: „În Samara circulă două tramvaie. Pe unul inscripția este Piața Revoluției – închisoare, pe celălalt scrie Piața Sovietică – închisoare“. Alt fragment, de data asta din corespondență oficială: „Am descoperit în presa U.R.S.S., de-a lungul a zece ani de muncă literară, 301 recenzii la scrierile mele. Dintre ele 3 au fost elogioase, 298 – dușmănoase și insultătoare. Ultimele 298 reprezintă oglinda vieții mele de scriitor“. Am trecut apoi pe la Humanitas Kretzulescu, unde am stat de vorbă cu Tina Olea despre situația din librării, mi-am cumpărat cărți în engleză și un extraordinar joc cu decupaje de lemn (nu pentru mine, totuși) și am primit cîteva semne de carte cu frumoase citate despre cărți, din Cioran. Pe unul dintre ele citesc: „O carte trebuie scrisă într-un acces de febră. Altfel nu e contagioasă“. Culmea, cuvîntul e subliniat. Cioran ar fi gustat, cred, acest umor cosmic involuntar al cuvîntului scris.

● Cătălin PAVEL

Aș începe cu ceva ușor – aș răsfoi volumele de planșe din Description de l’Égypte. Măcar cele, parcă, cinci dedicate antichității. Ceea ce au făcut gravorii lui Napoleon e de groază! Apoi aș trece la o ediție a lui Dioscorides după manuscrisul grec de secol VI de la Viena, dar să fie reproduse toate anluminurile, ca să pot să mă uit la ele. Sînt sute de plante și de păsări acolo. (Unele dintre plantele medicinale au nume dacice. Există cîte un exemplar din carte la fiecare plafar.) După asta, în mod confortabil, m-aș uita pe Hortus Malabaricus. Cred că sînt vreo zece volume despre plantele din Indiile olandeze. Guvernatorul Malabarului a scris-o în latină în secolul al XVII-lea, un secol în care era mai liber. Are aproape o mie de gravuri și le-aș răsfoi în măsura posibilului. Aș mai comanda să mi se aducă la nas și Hypnerotomachia Poliphili, o alegorie scrisă de un autor renascentist complet dus cu pluta, îmbuibat cu antichități oculte. Sînt acolo mai mult de o sută de gravuri, iar eu m-aș uita pe ele, multă spiritualitate, săruturi. Pînă sosesc toate astea o să recitesc Colț alb.

● Lavinia BRANIȘTE

Perioada asta nu e cu mult diferită de felul în care îmi duc eu viața în ultima vreme. Mă uit cît disconfort e în jur și mă îngrijorează un pic faptul că eu nu simt diferența. Poate că s-au cronicizat singurătatea și izolarea, eu nu simt cînd se decretează izolare și asta s-ar putea să nu fie tocmai OK.

Citesc mult oricum. Aș putea spune ce am acum pe noptieră. Doi clasici restanți și, de asemenea, tocmai încheiate, două cărți noi, românești.

Așadar, Stupul de Camilo José Cela (Polirom, 2009, traducere din spaniolă de Ioana Zlotescu) și Orbirea de Elias Canetti (Polirom, 2004, traducere din germană de Mihai Isbășescu). Le citesc cu bucurie pe amîndouă, îmi plac. Ambii autori sînt laureați ai Nobelului pentru literatură, Cela în 1989 și Canetti în 1981, aveam impresia că vor fi cărți grele și că va fi un chin să le parcurg, nu știu de ce, probabil din cauza premiului.

Celelalte două sînt apărute la Humanitas anul trecut: Trilogia sexului rătăcitor de Cristina Vremeș, un roman de debut foarte bine scris, și Și se auzeau greierii de Corina Sabău, o carte cu o temă puternică și emoționantă.

● Andrei DÓSA

Cu toate că reacţia mea la pandemie, filtrată prin parametrul consum cultural, spune ceva despre mine, nu aş fi crezut că îmi voi căuta alinarea în lucruri atît de diferite. Începînd cu ziua în care am priceput că starea asta ireală o să se permanentizeze şi că deocamdată nu putem face nimic pentru a ieşi din ea, decît să ne protejăm pe cît posibil, am văzut comedii şi filme light cu adolescenţi, am ascultat The Chemical Brothers şi Death in Vegas şi am continuat să citesc, printre picături, Manual pentru femei de serviciu. Nu-mi vine să las din mînă prozele crude şi frumoase ale Luciei Berlin, care au în ele ceva din naturalismul fotografiilor lui Nan Goldin. Nu-mi doresc să citesc Ciuma lui Camus sau Eseu despre orbire al lui Saramago. În schimb, într‑una dintre serile de autoizolare mi-am adus aminte de cartea lui Andreï Makine, Pe vreme fluviului Amur. Am pus asta pe seama faptului că mintea nu reuşeşte să accepte izolarea. Cît de fascinanţi fuseseră pentru mine, la douăzeci de ani, cei trei adolescenţi dintr-un sătuc siberian! Călătoriile pe tălpici prin taiga pînă la cinema, filmul cu Jean-Paul Belmondo, care i-a hipnotizat pe cei trei şi le-a schimbat vieţile, fluviul Amur şi tigrii siberieni, zăriţi din tren.

pag15 jos jpg jpeg

● Dan LUNGU

De mult îmi doresc un moment în care să pot recupera din lecturi. Deși nu e ceea ce așteptam, el a venit, iar eu sînt nepregătit. Aș fi vrut să citesc poezie, multă poezie românească din ultimii cincisprezece ani, fiindcă se întîmplă mutații interesante de sensibilitate, iar poezia are acul indicator cel mai fin. Numai că vremurile sînt agitate, iar rafturile mele cu poezie nu au ținut pasul. E timp mai degrabă de recitit. Cărți groase, cu atmosferă puternică, cu focus pe paginile pe care am făcut cîndva notații. Lectura nu poate fi tihnită – fiind cu ochii mereu pe știri și pe intervenții publice –, dar e hrănitoare. Robert Musil, Omul fără însușiri. Mintea e deopotrivă atentă la ce se întîmplă în țară și preocupată de ce va urma. Citesc articole scurte de analiză, cîntăresc argumentele. Este important să ne gîndim la viața de după epidemie, să facem planuri de viitor, să ne construim modele de înțelegere și previziune. Caut textele de analiză aride, cu concepte sofisticate, care nu simplifică excesiv realitatea. Nu cred în cei care știu totul și te lămuresc din două cuvinte. Nuanțele nu doar că umblă la acordurile fine ale înțelegerii, dar ele sînt cele care îți pot reda în mod onest speranța. Din păcate, presa românească e zgîrcită în astfel de analize.

● Radu PARASCHIVESCU

Răspund în logica momentului, nu de dragul jocului. N-aş reciti nimic, absolut nimic. Înghit doar noutăţi, pentru ca, „în eventualitatea puţin probabilă“, să pot pleca dincolo cu un bagaj cît mai mare. Habar n-am dacă e fatalism, calcul sau ambele. Dar aşa procedez. Dacă o să trec de 90 de ani, o să recitesc, după modelul tatălui meu, care la 91 de ani îl reluase pe Plutarh, fiindcă avea mici nelămuriri. Pînă atunci, exclusiv noutăţi. Le am pe birou şi le parcurg. Nu febril, nici tacticos. În ritmul de pînă acum. La ora asta citesc Sărutul pictat al lui Elizabeth Hickey. Urmează De la Golania la #rezist a Ruxandrei Cesereanu şi Memoriile unui trădător de Lupu C. Kostaki. Însă dacă pînă la urmă n-aş avea încotro şi ar trebui să mă joc de-a „cum ar fi dac-ar fi“, nu aş reciti ceva profund, elementar şi ziditor. Nici vorbă. Aş lua din bibliotecă unul dintre zecile de romane ale lui P.G. Wodehouse şi m-aş alimenta cu bună dispoziţie. Amintesc cu ocazia asta că Wodehouse a primit permisiunea să scrie chiar şi în prizonierat. Şi că are două prenume rare: Pelham Grenville.

● Cristina HERMEZIU

M-am dus la mediateca din zona unde locuiesc în Franța, presimțind că bibliotecile se vor închide. Pe noptieră sînt destule necitite – Petru Dumitriu, la Seuil, sau Cioran, ultimele inedite, traduse de Nicolas Cavaillès, la Gallimard. Nici un chef să-l citesc acum pe Cioran – profetul izolării („Datoria unui om singur este să fie și mai singur“, îmi umblă prin cap, ca o vină). Probabil m-am dus la bibliotecă s-o văd pe Sophie, trasă la față, nemachiată, fără mască, înregistrînd cărți la distanță regulamentară, înaintea apocalipsei.

Am luat cărămida impresionantă a scriitoarei poloneze Olga Tokarczuk. Reproduc o parte din titlul care ocupă toată coperta, la Editura Noir sur Blanc: Les livres de Jakob ou Le Grand Voyage à travers sept frontières, cinq langues, trois grandes religions et d’autres moindres. Pe la 1750, într-un burg din Polonia tuturor națiunilor, creștini, evrei, musulmani fac schimb de cărți între ei, așa cum ar face schimb de medicamente.

„Cărțile sînt pur și simplu o problemă de igienă“, scrie la pagina 1015, după abia 30 citite. Fascinantul opus al scriitoarei poloneze e numerotat invers. Ca derularea inversă a unei bombe cu ceas. 

● Filip FLORIAN

Mă îndoiesc că perioadele, oricît de bune sau rele, oricît de luminoase sau sumbre, pot să impună cărți, doar anumite cărți. Cititul e o chestiune personală, o dambla a fiecăruia dintre noi, așa că a-ți lăsa simțurile să aleagă e cea mai sfîntă cale, e un drum sigur către o brumă de plăcere, un dram de tihnă și o minimă împăcare cu ceea ce se întîmplă pe lume. Voi discuta, prin urmare, doar de dorințele mele de acum, fiindcă habar n‑am ce va fi (și cum va fi) peste o lună sau două.

Deocamdată, de-abia aștept să ajung iarăși la Sebald, la Emigranții, care mă așteaptă de ceva vreme. În rest, recunosc, am puține curiozități, mai degrabă mi-e dor de cîteva cărți vechi și mă atrage ideea de-a le citi încă o dată. Și ar fi așa, într-o ordine întîmplătoare: Călătoria diletanților (Bulat Okudjava), O singurătate prea zgomotoasă (Bohumil Hrabal), Dervișul și moartea (Mesa Selimovic), Ciocîrlia (Dezsö Kosztolányi), Pnin (Vladimir Nabokov), Copiii de la miezul nopții (Salman Rushdie) și Deșertul tătarilor (Dino Buzzati).   

● Bogdan COȘA

Cărți pentru copii, povestiri, basme – îmi place să le deschid la întîmplare, să mă uit pe îndelete la ilustrații, o artă peste care am sărit pînă acum (și m-am păcălit); să știu că nu se învîrte ceasul, că nu trebuie să scriu despre ele, să vorbesc despre ele, că pot să le închid, să le pun la loc în raft și să n-am nici o părere.

a consemnat Ana Maria SANDU

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.