Să spunem că activez cumva în domeniul literaturii și frecventez adesea spectacole diverse. Am avut ocazia să observ cîte ceva din spatele unei scene cu 20 de oameni, dar și din spatele a 20.000 de mîini ridicate în aer. Iar după ce am văzut priveliștea din backstage, m-am întors printre oameni, să mă bucur de spectacol, indiferent de natura acestuia. Ca să fiu mai concretă în ceea ce privește plăcerea mea de a privi munca unui individ/grup așezat pe o scenă, concentrînd toate energiile din jurul său în microfonul-punte între gură și inimă, am uneori supărarea absurdă că, atunci cînd susțin un moment sau un discurs în fața unui public ori în fața unor prieteni, nu am superputerea de a mă transpune totodată și printre ei, fiind nevoită să rămîn în integritatea corpului meu, nereușind să mă observ pe mine din afara mea.

Acum, că mi-am prezentat calitatea sub care mă adresez, să îmi fac cunoscute și intențiile cu care am scris acest articol: de unde să culegem măreția poeților care ajung în fața unei mulțimi? Că din atitudinile și energiile lor, mai rar. Bineînțeles, există cîteva excepții, acestea neavînd nevoie de confirmări externe că stăpînesc respirația tuturor și emană vraja necesară recitării poemelor. Din păcate, din motive de evoluție și tehnologie, istoria nu ne-a lăsat filmări ori înregistrări audio cu Ovidius, să zicem, dar sînt sigură că nu și-l închipuie nimeni altfel decît triumfînd în recitarea poeziilor sale, folosindu-se întru totul de prilejul adunării oamenilor în jurul său.

Realitatea (din perspectiva mea) este că majoritatea evenimentelor literare se întîmplă doar ca să fie bifate, pentru orgoliul unor organizatori, pentru prestigiul evenimentului în sine. S-a creionat un univers în care scriitorii trăiesc ei pentru ei, își recită unii altora, vechile adunări dintre prietenii scriitori, care se întîlneau pentru dezbaterea noilor texte și a ultimelor bîrfe literare, s-au transpus în evenimente publice, festivaluri, conferințe. Și nu ar fi nimic greșit aici, sîntem mulți care am vrea să ne auzim poeții preferați povestind de-ale vieții la un pahar de vin, chiar în cadrul unui festival de literatură. Și acum ne-am gîndit fiecare la niște poeți plăcuți în discurs, care au ceva de spus și ne țin cu mintea concentrată pe subiectul discuției lor. Numărabili pe degetele de la o singură mînă, în țara noastră.

Nu aducem în vedere nevoia de țipete, de jonglerii, de anumite gesturi de performance, cum foarte bine și cu mare spor se practică în străinătate (la noi mai timid, adesea stîngaci, sărăcăcioase, chiar degeaba, iar manifestările reușite nu ajung mai niciodată în prim-planul discuțiilor). Nu invoc scandalul momentului ori crize de vanitate desfășurate în fața iubitorilor de poezie (Bacovia, Bukowski ori Silvia Grădinaru sînt exemple concrete).

Un prieten poet mi-a spus la un moment dat că un poem bun se citește singur, autorul poate numai să îl reprezinte corporal. Adică, încerca prietenul meu să îmi spună, cel mai adesea, un poem bine scris poate fi citit pe orice tonalitate, sub orice stare, oricărui public, poemul va rămîne impresionant; valoarea lui va fi aceeași chiar dacă îl va recita o balerină în timp ce măsoară podeaua în șpagat, chiar dacă va fi citit de o prezentatoare a știrilor de dimineață. Am avut o perioadă în care l-am crezut pe cuvînt. Cînd ajungeam în cadrul unor recitări de poezie și nu îmi convenea neapărat maniera în care auzeam poemul, închideam ochii și eram atentă numai la cuvintele care ieșeau din boxe și aterizau pe scalpul meu. Și o perioadă a mers. Pînă cînd am conștientizat următorul lucru: să scrii bine și să reciți prost e cea mai ușoară metodă de a fi poet. Confortabilă. La îndemîna oricui. Ca o femeie îmbrăcată în rochie de seară (imaginați-vă ceva splendid, imperial), dar purtînd converși, pentru că atît s-a putut. Și, pînă la urmă, contează mai mult să se simtă ea bine.

Dar nu.

Contează să îi faci pe ceilalți să se simtă bine. Din momentul în care ai încuiat ușa casei și ai pornit spre evenimentul la care vei citi unor oameni, indiferent cîți vor fi, indiferent că îi cunoști, că îți înțeleg limba, că unii sînt acolo din motive formale și probabil ar fi preferat ceva mai animat, din acel moment ei contează mai mult decît tine, chiar prin prisma momentului tău. Atitudinea ei au venit pentru mine, nu invers este foarte bună și o susțin puternic pentru încrederea în sine. Dar trebuie conștientizat că oamenii au venit pentru momentul tău, că poate pentru unii există o solemnitate a clipei, pe care ar fi decent din partea ta să nu o îmbraci în lenea de a deschide gura, în oftaturi deloc simpatice, în cuvinte moșmondite ori trimiteri vagi către evenimente care nu prezintă interes decît pentru tine.

Cînd te afli în fața unui public, chiar dacă nu ești maestru de ceremonii, cam tot ce spui trebuie să trezească emoție, să provoace expresii faciale, de orice tip.

Am primit adesea contraargumente: da, dar unii sînt mai timizi, unii nici nu au nevoie de prezență de spirit la cît de bine scriu, nu sînt toți făcuți pentru asta. Așa este, dar poți îmbunătăți acest aspect. Poți lua lecții, poți exersa singur în oglindă, cu sunete de cafenea pe fundal (le găsești pe YouTube), poți să faci o mie de exerciții pe zi, să țipi poemul și apoi să îl șoptești, să îl pictezi, să îl reciți purtînd trei ținute diferite, să te înregistrezi etc. Există atîtea variante confortabile cu sinele prin care poți ajuta publicul să păstreze momentul tău în memorie ca pe ceva mai mult decît o înșiruire de versuri rostită pe un ton plictisit, tremurat ori, mai rău, rostită numai pentru sine.

Demnitate, respect, charismă

Bineînțeles, vor interveni detalii de personalitate, de introversie, de abilități de comunicare în public și de cele mai multe ori se ridică simpla întrebare: dar pentru ce atîta efort? Pentru demnitatea proprie, în primul rînd. Urmează imaginea pe care o creezi în momentul apariției și imaginea cu care publicul se duce acasă și povestește mai departe despre onoarea sau oroarea de a fi fost martor la momentul tău.

Apoi respectul pentru cei din jurul tău, indiferent că este o lansare de carte ori o citire într-o cafenea, cum foarte bine se obișnuiește în ultima perioadă în toată țara, trebuie respectat un cod vestimentar și comportamental. Lejeritatea discursului nu înseamnă neapărat cufundarea în propria zonă de confort. Cred că putem fi de acord că o zonă de confort comună tuturor este liniștea sau mimarea acesteia. Însă nu putem lăsa apatia să ne strîngă de gît cînd decidem că vom onora o invitație la un eveniment la care trebuie să luăm cuvîntul.

Și mai există cîteva efecte subtile ale unei apariții și prestări exemplare ca poet în cadrul unui eveniment: creezi precedente, creezi așteptări, educi in absentia, ridici ștacheta, conturezi o nouă schemă a aparițiilor scriitorilor în lume.

În cele din urmă, charisma, mult prea ușor considerată un dar cu care te naști, eu consider că este o opțiune. O opțiune pe care ești, uneori, nevoit să o alegi. Ori dacă nu ești – voi folosi un cuvînt ușor vulgar – apt să adopți o atitudine charismatică și să o suprapui personalității proprii, există atîtea exemple în istorie care îți vor demonstra că pînă și cei mai ursuzi artiști (vezi Alfred Hitchcock) au înțeles că, pînă la urmă, manifestarea artistului în fața unei mulțimi pornește din și se termină cu respectul pe care acesta îl are pentru publicul său.

Un exemplu concret, și probabil ușor de asimilat zilele acestea, este scriitoarea Fran Lebowitz, protagonista seriei Netflix Pretend it’s a city, episoade din care se poate observa cu ușurință că naturalețea unei firi cinice poate cuceri cu ușurință în momentul în care îmbrățișează exercițiul aparițiilor în public. Pentru că nimeni nu face artă (doar) pentru sine, iar vindecarea pretins atinsă prin actul creator nu are loc fără validarea publicului. Pretinsa rană rămîne acolo, pînă vor veni oamenii și o vor îmbrățișa unul cîte unul, cicatricea se va forma peste ei și se va crea un nou strat de piele peste care un nou proces vindecător va avea loc în următoarea lucrare. (Am scris aceste ultime rînduri dîndu-mi compulsiv ochii peste cap.)

În concluzie, această atitudine lejeră, un comportament de tip trening față de public, a cam închis aerul din camera poeților. Pentru evitarea unor comportamente emfatice, exagerat nobile, care pun calitatea poemelor pe plan secund, cei din comunitate (majoritatea) preferă, de cele mai multe ori, să poarte un tricou spălăcit, călcat direct în mașina de spălat, părul puțin ciufulit, de amorul artei, ating întinderi vocale ca abia treziți din somn cînd sînt întrebați ceva, evită contactul vizual cu publicul, cel pentru care vorbesc, de altfel, adoptă o atitudine pioasă și în același timp arogantă în timp ce flutură microfonul și susțin că treaba cu poezia nu e chiar așa.

Mama, nu tocmai un filosof și chiar foarte departe de poezie, m-a învățat că, pentru orice apariție în fața unor oameni cu care nu locuiesc sub același acoperiș, trebuie să mă pregătesc măcar 30 de minute. Adică un minimum de o jumătate de oră în care să-ți exersezi respectul față de societate prin viitoarea apariție.

Poezia nu e sărăcie, suspine și așteptarea miracolului. Poezia nu e, în general, orice am așeza după predicat. Dar cu atît mai puțin imaginea dezolantă pe care ne-o lipesc pe retină și ne-o afundă în urechi mulți poeți contemporani.

Dacă poeții noștri scriu atît de bine și de apropiat sufletelor, iar poezia este la fel de facilă și gustoasă ca prima gură de apă dimineața pentru mulți dintre ei, atunci lansez un îndemn de bun-simț: să ne concentrăm și pe prezența de spirit, pe demnitatea aparițiilor și, eventual, pe calitatea interacțiunii cu publicul.

Lorena Enache (n. 1996) este poetă, fondatoarea proiectului de poezie performativă Cozy Poetry Night și organizatoare de evenimente cu lectură de poezie. Cea mai recentă carte publicată: pH 2.1, Editura Paralela 45, 2018.

Foto: Acaju, Iași, credit foto: Andrei Popa