Cariera chitaristului Carlos Santana (n. 1947) e numai contraste și paradoxuri: a creat fuziunea dintre rock-ul american și jazz-ul latino, cîntînd prin baruri mexicane de strip-tease, ajungînd apoi la Woodstock ca înlocuitor ale unei trupe arhicunoscute. A colaborat cu mari artiști de jazz și fusion pe albume experimentale legendare, savurate doar de cunoscători, dar a devenit megastar cu cîntecele latino-pop de MTV. Acesta este un fragment din autobiografia Tonul universal de Carlos Santana cu Ashley Kahn & Hall Miller, traducere de Mihaela Ioncelescu, în curs de apariție la Editura Nemira.

Pe vremuri, eram o persoană exagerată și greu de controlat. Mă simțeam mai mereu furios, pentru că din cauza orgoliului meu eram convins că sînt lipsit de speranță și fără nici o valoare. Mă jucam de-a v-ați ascunselea cu mine însumi. Îmi amintesc că odată, demult, m-a întrebat cineva în Mexic: „De ce te temi cel mai tare?“. I-am răspuns: „Să îl dezamăgesc pe Dumnezeu“. Acum îmi dau seama că nu aș putea nicicum să îl dezamăgesc pe Dumnezeu, pentru că asta nu reprezintă o problemă pentru El. Este doar o problemă a egoului meu.

Ce este un ego dacă nu ceva care se crede separat de Dumnezeu? Cînd am reușit să înțeleg asta, am fost asemenea unui șarpe care se leapădă de pielea lui. Vechea piele era vină, rușine, pedeapsă, condamnare, frică. Noua piele este frumusețe, eleganță, rafinament, îndurare, demnitate. Îmi doresc tot mai mult să îmi folosesc muzica și chitara pentru ca oamenii să poată recunoaște divinitatea și lumina care se regăsesc în ADN-ul lor.

Aceasta este povestea din spatele poveștilor, muzica din spatele muzicii. John Coltrane îi spunea Iubirea Supremă. Eu îi spun Tonul universal și, odată cu el, egoul dispare, iar energia preia controlul. Îți dai seama că nu ești de unul singur, ești conectat cu toți ceilalți. În viața fiecăruia există o cale de a primi Tonul universal, însă prea puțini îi permit să ia naștere. Cei mai mulți oameni o anulează prin lucruri care sînt mult mai importante pentru ei, precum banii ori faima ori puterea. Tonul universal este în afara mea și în mine. Nu eu îl creez. Eu doar mă asigur că nu îi stau în drum.

Odată, lui Marvin Gaye i-a fost pusă o întrebare în legătură cu albumul său What’s Going On: „Cum ai creat o asemenea capodoperă?“. „Eu doar am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu îi stau în drum și să o las să se întîmple“, a spus el. Soția mea, Cindy, îmi spune că Art Blakey obișnuia să îi vorbească despre cum bate la tobe și să îi spună că muzica vine „direct de la Creator către tine“. Vorbea despre asta foarte des, iar muzica lui chiar asta transmitea. Muzicienii adevărați știu că muzica adevărată se întîmplă astfel. Nu vine la tine – vine prin tine.

Același lucru se petrece și cu John Coltrane, Mahalia Jackson, Bob Marley, Dr. Martin Luther King – toți acești purtători de mesaj. Sînt cu adevărat recunoscător că am avut ocazia să-i ascult atît de mult live. Unii oameni sînt trimiși pe această planetă pentru a ajuta la deschiderea unor noi orizonturi, iar prin intermediul lor vin sunetul și cuvintele și vibrațiile și muzica. Nu are nimic de-a face cu lumea spectacolului sau cu cea a divertismentului. Nu este muzică ce înalță – este muzică înălțătoare.

Acesta este Tonul universal atunci cînd face ceea ce știe el mai bine. Dintr-odată, muzica îi ajută pe oameni să treacă peste ceea ce ei considerau a fi convingeri ferme din punct de vedere estetic, iar ceea ce înainte se potrivea atît de bine începe să devină cu adevărat inconfortabil, asemenea unor pantofi prea strîmți, care nu mai pot fi purtați. Deschide noi orizonturi și îi scoate pe oameni din amorțire, astfel încît să poată auzi cîntecul uitat dinlăuntrul lor. Moleculele lor sînt preschimbate în așa fel încît să poată sta în afara tărîmului lor interior și în afara timpului. Pot rămîne într-un acum veșnic.

Am fost norocos să văd cu adevărat cît de „universal“ este Tonul universal. Este un sentiment incredibil să fii cunoscut în toată lumea, să fii un punct de conexiune între atît de mulți oameni. Accept să fiu un soi de intermediar. Accept faptul că divinitatea a ales să lucreze prin mine așa cum a dorit și, de asemenea, accept și darurile, premiile, onorurile și redevențele care vin odată cu asta.

Dar nu am fost întotdeauna la fel – nu am avut mereu încrederea necesară, care să mă facă să mă simt în largul meu în timp ce port Tonul universal. A trebuit să învăț asta stînd alături de alți șamani ai muzicii, niște oameni cu un spirit liber, precum Herbie Hancock și Tito Puente, B.B. King și Wayne Shorter. Privindu-i cum se ridică deasupra faimei și a recunoașterii în timp ce picioarele lor nu părăsesc pămîntul nici o clipă. Cum acceptă hotelurile frumoase și locurile la clasa întîi și galele de decernare a premiilor laolaltă cu orele tîrzii, mîncarea fast-food, apelurile de trezire dis-de-dimineață și problemele de sonorizare. Felul în care slujesc muzica și poartă Tonul universal.

Nu cu mult timp în urmă, am întîlnit în Saint Louis un cuplu minunat, care a dăruit o grămadă de bani ca să îi ajute pe oamenii care aveau foarte mare nevoie de ei. Soția a spus ceva care m-a dat pe spate: „E o binecuvîntare să fii o binecuvîntare“. Cuvintele acelea au fost perfecte. Au adus la suprafață întocmai ce se afla înăuntrul meu de atît de mulți ani, chiar atunci cînd egoul, rușinea și vina se puseseră în cale.

Sînt doar un om. Am picioare de lut, la fel ca toți ceilalți. Îmi plac ecstasy-ul, orgasmul și libertățile și toate lucrurile pe care mi le pot permite acum, însă sînt foarte, foarte precaut în ceea ce mă privește. Îmi țin întunericul sub control. De cele mai multe ori, încerc să scot ce e mai bun din mine fiind binevoitor, consecvent și modest, nicidecum respingător sau nepoliticos, crud sau vulgar.

Apoi, dintr-odată: la naiba, am dat-o în bară din nou! Am avut un acces de furie. Am fost izbit de propriul ego și am spus ori am făcut ceva fără să gîndesc. I-am spus ceva greșit cuiva la care țin. Înainte nu știam că furia este doar frică mascată. Acum știu asta și mai știu și că trebuie să depășesc momentul. Respiră adînc, iartă-te – întoarce-te la Tonul universal.

Oamenii mă știu atît drept un căutător spiritual, cît și pentru muzica mea. „Cosmic Carlos“, „Carlos Nebunul“ – știu ce spun oamenii și nu am nici o problemă cu asta. Sînt tipul care vorbește despre lumină și luminozitate și mereu poartă oameni care nu mai sînt pe tricouri și geci. Mulți oameni și-i pun pe alții pe haine. Pentru mine, John Coltrane, Bob Marley, Billie Holiday, Miles Davis – acestea sînt persoane care inspiră și care aprind scînteia, care găsesc binecuvîntări și miracole. Cu toții sînt nemuritori, încă vii într-un prezent etern. Și mă fac să arăt bine – încercați-i și voi.

„Cosmic“ pentru mine înseamnă să fii conectat. Din locul în care mă aflu, în care sînt binecuvîntat să mă aflu, am reușit să văd felul în care sîntem cu toții conectați. Atunci cînd oamenii îmi spun că sînt cosmic sau nebun, eu le iau ca pe un compliment și răspund: „Ei bine, fiți atenți! Nebunia mea funcționează. Voi cum stați cu sănătatea psihică?“. Dacă oamenii își doresc cu adevărat să mă cunoască, nu ar trebui să se oprească acolo. Ar trebui să știe că întotdeauna voi deveni mai bun și că mi-a luat multă vreme să îmi dau seama că e timpul să mă opresc din căutat și să încep să exist. Țelul spiritual pe care îl căutam nu era ceva atît de îndepărtat, în vîrful nu știu cărui munte – sau chiar la cîțiva metri dedesubt.

Era mereu aici, în aici și în acum, în spiritul meu, în muzică, în intenții și în energie. Sper în permanență să pot să îmi folosesc energia și binecuvîntările pentru binele suprem, să fac faptele, să spun lucrurile și să cînt muzica ce rezonează toate pe aceeași frecvență – a Tonului universal. Cînd transmiți o anumită muzică și o anumită energie, nu știi niciodată pe cine vor lovi și cine va străluci împreună cu ele.

Cîteodată stau la masă, pe cale să-mi duc furculița la gură, iar cineva spune: „Îmi pare rău că vă deranjez...”. Oamenii au o poveste pe care vor să mi-o împărtășească. Sau vor să le semnez ceva, ori să fac o fotografie împreună cu ei. În acel moment, mîncarea chiar nu mai are importanță. Cîteodată, cînd se întîmplă așa ceva și mă aflu cu prieteni la masă, aceștia mă întreabă adesea cum mă descurc în astfel de situații. Atunci le spun: „Ascultă, omule, unde ne aflăm noi acum?”, „Păi... într-un restaurant”, „În regulă. Și știi cine plătește pentru mîncarea asta? Ei o fac. Și pentru mașina aia elegantă care ne așteaptă? Datorită lor o am și tot ei plătesc pentru benzină și pentru casa spre care mă îndrept după ce mănînc, iar eu nu aș fi aici dacă nu ar fi existat ei. Așa că dacă vor să facă o poză, la naiba, hai să facem două!“. Așez furculița jos, stabilesc contactul vizual cu oamenii care vin la mine și îi ascult. Le ofer o îmbrățișare dacă se cuvine. Tot ce fac e să accept un rol pentru care am fost ales și să învăț cînd să fiu disponibil și cînd nu.

Mi-am spus că această carte ar trebui să fie tonică, vindecătoare, înălțătoare, informativă, puternică, onestă și elegantă. Ar trebui să fie cu siguranță interesantă, într-un fel în care oricine, în special copiii și familia, să poată să o citească și să le facă plăcere, să rîdă și să înțeleagă. Sînt atît de multe lucruri amuzante pe care le-am trăit, încît simt că trebuie să le împărtășesc – experiențe care dovedesc că Dumnezeu are simțul umorului.

Pot să vă spun despre ce nu am vrut să fie această carte – nu am dorit-o plină de regrete, resentiment sau vină. Puteți citi alte cărți pentru așa ceva. Un prieten mi-a spus ceva de care am ținut cont pe măsură ce scriam: „Atunci cînd treci prin Iad – prin cea mai întunecată noapte a sufletului –, nu face fotografii ca să le arăți prietenilor“. Altcineva a spus: „Nu plînge atunci cînd îți vezi propriul film“. Pentru mine, totul are sens.

Dacă mă întreba cineva cum mi-aș fi dorit să fiu ținut minte, obișnuiam doar să ridic din umeri și să spun: Me importa madre. Nu dau doi bani. Acum însă spun, ca unul care, conștient și inconștient, face lucruri care să îi inspire pe oameni să aspire la mai mult, că această carte este despre acceptarea responsabilității de a lua act de prezența celorlalți și de a-mi exprima suprema recunoștință față de toată lumea, față de fiecare spirit care m-a călăuzit în viață și mi-a oferit șansa de a recunoaște aceste daruri și de a le împărtăși. Prin ei mi-ar plăcea să fiu ținut minte.

Și legat de ceea ce am învățat: fii un instrument al păcii. Fii un gentleman cu orice preț. Bucură-te, distrează-te. Învață să îți asculți vocea interioară și nu te intoxica cu tine însuți. Păstrează-ți întunericul sub control. Lasă muzica să devină o forță vindecătoare. Fii un muzician adevărat: odată ce ai început să numeri banii înaintea notelor – ești un aspirant cu normă întreagă. Pune chitara jos, ieși afară și soarbe îndelung lumina cu privirea. Du-te să te plimbi în parc, scoate-ți pantofii și șosetele și simte iarba sub tălpi și noroiul între degete.

Du-te să privești un bebeluș zîmbind, du-te să privești un bețivan tîrîndu-se, du-te să privești viața. Simte viața – pe de-a-ntregul, pe cît de mult posibil. Găsește o temă umană, după care scrie un cîntec despre ea. Fă ca totul să vină prin muzica ta.

traducere de Mihaela IONCELESCU