Cînd prim-ministrul finlandez Sanna Marin a vizitat Statele Unite în luna martie și a ținut o conferință la Columbia University, sala era plină. Relatînd despre eveniment, cel mai mare ziar cotidian din Finlanda, Helsingin Sanomat, a scris despre cît de mulți studenți voiau să-și facă un selfie cu Marin pentru că este diametral opusă președintelui Trump. Pentru că este femeie. Pentru că este o tînără femeie cu putere. După spusele celor din public, ceea ce Marin a spus despre Finlanda a sunat ca o utopie.

De cînd Sanna Marin a devenit prim-ministru, tot dau peste acest cuvînt, utopie. Jurnaliștii străini mă întreabă dacă Finlanda este paradisul femeilor. A avea ca prim-ministru o femeie de 34 de ani este șocant pentru multă lume. Dar nu și pentru finlandezi. Nu avem cel mai tînăr prim-ministru dintr-o greșeală. Nu este o coincidență. Este o parte dintr-un continuum firesc într-o țară cu o lungă istorie de luptă pentru egalitate.

Sînt puțin mai mare ca vîrstă decît prim-ministrul Marin și m-am născut într-o Finlandă cu o distinctă absență a femeilor în politică. Președinte era Urho Kekkonen și nu-mi puteam imagina pe nimeni care să-l înlocuiască, deoarece Kekkonen fusese la putere mai mult timp decît oricine. El întruchipa permanența. Îmi amintesc șocul cînd Finlanda a ales un nou președinte. A fost o lecție a democrației în care am aflat că președinții se pot schimba. Pentru un copil, aceasta era o idee revoluționară. Dar dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă o femeie poate fi președinte, probabil aș fi spus nu. Chiar și cînd am crescut, nu am putut să vizualizez asta. Pentru că nimic de acest fel nu ni se mai întîmplase.

Totuși, am știut devreme că femeile în Finlanda au fost primele din lume care au primit drepturi politice depline. Faptul că femeile aveau drept de vot și dreptul de a fi alese în 1906 nu era ceva despre care vreun elev ar fi putut să nu învețe chiar și în vremurile în care puterea politică era sinonimă cu bătrîni pleșuvi, îmbrăcați în costume, iar puterea politică exercitată de femei era guvernată de stricte norme sociale. Însă din moment ce știam că sîntem primii care au făcut ceva pentru femei, de ce nu am face asta din nou?

Dar înainte ca o femeie să poată să ajungă la conducerea țării, aveam nevoie de o practică mentală pe termen lung, comprehensivă, la nivel național, pe care am realizat-o datorită numeroaselor femei care au lucrat ca deputate, miniștri și ca factori de decizie politică. Fiecare dintre aceste femei a ajutat cetățenii să se obișnuiască de a vedea femeile exercitîndu-și puterea. Fiecare dintre aceste femei i-a ajutat pe oameni să se obișnuiască să vorbească despre femei în politică. Fiecare dintre aceste femei a ajutat la această normalizare. Una dintre pioniere a fost Miina Sillanpää, prima femeie care a deținut o funcție în cabinet, preluînd responsabilitățile Ministerului Afacerilor Sociale în 1926. Multe alte femei au deținut această responsabilitate după ea, pentru că femeile exercitîndu-și puterea în chestiuni legate de casă, copii și educație, era o situație în general mai ușor de acceptat. Greutatea acestor „ușoare” responsabilități era amăgitoare, totuși, căci le dădea femeilor influență asupra educației. Educație egală. Educația fetelor. Educație gratuită pentru oricine – fără de care ar fi fost dificil ca femeile să aibă acces la funcții responsabile.

„Nimeni nu a rîs de noi”

Mulțumită contribuțiilor generațiilor trecute, numărul femeilor în politică a început să crească în 1990 și apoi lucrurile au început să se miște. Plafonul a fost spart atunci cînd Elisabeth Rehn a devenit prima femeie în Finlanda care a deținut funcția de ministru al Apărării. Acest fapt a deschis o intensă dezbatere despre cum o femeie, care nu a lucrat în serviciul militar, putea să dețină o astfel de funcție. Ce ar putea să știe o femeie despre război și armament? Rehn era constant discreditată și mulți se așteptau să eșueze.

Dar Rehn nu a eșuat, în schimb a realizat cel mai mare acord de achiziție de armament al Finlandei și a adus schimbări semnificative politicii externe, îndeplinindu-și atît de bine responsabilitățile încît establishment-ul militar o consideră acum cel mai bun ministru al Apărării. Mandatul lui Rehn a coincis cu o schimbare semnificativă a legii: serviciul militar, obligatoriu pentru bărbați în Finlanda, a fost făcut posibil și pentru femei pe baza voluntariatului. Era incredibil. Rehn a devenit un fenomen și popularitatea ei a transgresat limitele partidului și ale genului. Nu a fost nici o surpriză cînd a candidat la președinție în 1994, iar Finlanda părea că ar putea fi pregătită să aleagă pentru prima dată o femeie ca șef de stat.

Dar încă nu venise timpul. Rehn a pierdut alegerile în fața lui Martti Ahtisaari, dar a fost o cursă electorală foarte strînsă. Îmi amintesc o analiză care a spus despre pierderea lui Rehn că s-ar fi datorat purtării unei nuanțe greșite de ruj. Deși rozul mergea bine cu părul ei gri, nu era o culoare prezidențială.

Totuși, repetiția mentală care a însoțit candidatura Elisabethei Rehn a pregătit terenul pentru următoarea femeie care a candidat la președinție, Tarja Halonen. Participarea electorală a femeilor era în creștere și a depășit-o pe cea a bărbaților în timpul campaniei lui Halonen. La fel ca Rehn, Halonen s-a distins ca prima femeie aleasă ca ministru al Afacerilor Externe. Faptul de a vedea aceste mari responsabilități în mîinile femeilor a demonstrat publicului finlandez că o femeie putea să reprezinte țara noastră în fața lumii lumii și să exceleze în îndatoririle dificile de pe scena internațională. Nimeni nu a rîs de noi, ceea ce a fost mereu important pentru finlandezi.

În 2020, am votat pentru prima dată la alegerile prezidențiale și, asemenea semenilor mei, am votat pentru o femeie. Generația mea credea că era important să avem mai multe femei în politică, și un număr semnificativ de bărbați, cam de-o seamă cu mine, erau de acord. Deci Tarja Halonen a devenit prima femeie aleasă ca președinte al Finlandei.

Dar victoria lui Halonen în turul doi de scrutin nu a fost ușoară. În timpul campaniei, oamenii au discutat în mod serios cum ar trebui să fie numit partenerul lui Halonen, din moment ce nu putea fi numit Prima Doamnă. Și ce va face viitorul soț al lui Halonen cînd președintele va fi la lucru? Va fi Pentti Arajärvi singurul bărbat de la prînzurile pentru soțiile șefilor de guvern? Halonen era constant întrebată dacă își neglija familia, deși fiica ei și soțul erau persoane adulte. De asemenea, a existat și o preocupare pentru capacitatea ei de a face față unei campanii obositoare, deși nimeni nu era îngrijorat de capacitatea bărbaților de a face față unei campanii electorale. Chiar și după victoria electorală a lui Halonen, s-a văzut că Finlanda nu era întru totul pregătită pentru a avea o femeie ca președinte.

Cînd Halonen a fost întrebată cum era să fie prima femeie aleasă ca președinte, a răspuns că era provocator și inconfortabil: „Atunci cînd ești prima la ceva, totul este un pic incert. În mod natural, oamenii caută un model vechi”. Halonen era constant băgată în tiparul soției sau al bărbatului. Nu exista nici o poveste privind femeia ca președinte, deci oamenii au scotocit după una. În prima sa vizită de stat în Suedia, situația s-a conturat sub forma genții lui Halonen, pentru care presa suedeză a numit-o Moominmamma, declanșînd un scandal acasă. Finlanda era rușinată. Halonen avea o carieră lungă în spatele ei și era avocată, dar nimeni nu părea să fie interesat de experiența ei. În schimb, s-au concentrat pe geanta sa, care nu avea mărimea potrivită, iar revistele pentru femei au început să se întrebe dacă președintele primea sfaturi potrivite în privința ținutei. Halonen a învățat repede că era mai bine să nu poarte deloc poșetă dacă erau camere de filmat în jur. Dar porecla Moominmamma a rămas. Acum îl vedem rar în fotografii pe prim-ministrul Marin purtînd o geantă. Coincidență? Nu cred.

Femeile în politică arată inadecvat

Chiar dacă femeile în politică sînt supuse unor atacuri constante ale știrilor sexiste în media, modelele unor femei puternice nu lipsesc. Odată cu președinția lui Halonen, fiecare fată finlandeză știe că și ea poate deveni președinte.

Sanna Marin este cel de-al treilea prim-ministru femeie al Finlandei. Predecesoarele sale, Anneli Jäätteenmäki și Mari Kiviniemi, au avut mandate relativ scurte, deși fiecare a fost semnificativă în felul său – și nu în ultimul rînd pentru că au făcut să fie văzut ca fiind normal faptul de a avea o femeie ca prim-ministru. Dar mandatul lui Mari Kiviniemi, în 2010, a început cu presa tabloidă care s-a concentrat pe îmbrăcămintea și pe talia ei. Efectul Pippa Middleton a fost imediat, iar un proeminent CEO a sugerat că Kiviniemi ar fi mai bună ca „ministru de plan frontal”. Însă, de data asta, insultele s-au lovit de o nouă realitate cînd electoratul femeilor a intervenit întrebînd dacă era potrivită atenția acordată corpului în locul muncii.

Spre deosebire de politicienii bărbații, felul în care arată o femeie puternică poate fi decisiv pentru cariera ei și de aceea trebuie să vorbim despre asta. Cînd Jutta Urpilainen, președintele Partidului Social Democrat al Finlandei, a pierdut în fața lui Antti Rinne, i-a dat un sfat: „Nu purta niciodată ciorapi-plasă într-o fotografie”. Acest sfat nu era o glumă, cariera politică a lui Urpilainen a fost umbrită ani de zile de un scandal izbucnit atunci cînd a pozat în ciorapi-plasă pentru un ziar. Poate că, fără aceste fotografii, Urpilainen ar fi putut să fie și ea prim-ministru. În schimb, Rinne a ajuns prim-ministru.

Sanna Marin nu a vorbit deschis despre modelele sale politice, dar imaginea ei publică și contul de Instagram arată clar că a învățat din atacurile pe care le-au suferit alte politiciene în privința aspectului fizic. Marin pozează ca Regina Elisabeth sau ca președintele Kekkonen, ambele fiind bune alegeri pentru o politiciană sperînd la o îndelungată carieră.

Amintindu-și de propria receptare, președintele Tarja Halonen a spus: „Eram o urîtă, comunistă, lesbiană, mamă necăsătorită și ăsta era doar începutul. Oamenii m-au acuzat că nu sînt o persoană decentă, integră”. Chiar dacă mai mult de 60% din public este mulțumit de guvernul format majoritar din femei al Sannei Marin, comentariile din media susțin că popularitatea lui Marin este doar rezultatul prezenței sale atractive.

Chiar și în Finlanda, femeile în politică arată inadecvat: prea frumoase, prea urîte, prea grase, prea slabe, ceva în plus și ceva insuficient. Femeile în profesiile publice nu arată niciodată potrivit și, spre deosebire de bărbați, femeile trebuie să știe cum să zîmbească corect pentru cameră. Încearcă să vorbești despre o problemă precum COVID-19 și să zîmbești fără să pari neserioasă – aceasta este muchia pe care femeile trebuie să învețe să meargă.

Să nu uităm nici de discursul urii care este în creștere în „paradisul femeilor”. Un discurs al urii care este centrat mai ales pe femei, mai ales în timpul alegerilor și în mod special pe aspectul lor, însoțit de frecvente amenințări de violență sexuală. Pentru că discursul urii afectează voința femeilor de a participa la viața politică și de a candida, este o amenințare adusă atît democrației, cît și egalității, deoarece chiar și acum femeile rămîn subreprezentate în ceea ce privește luarea deciziilor politice în Finlanda.

Cam atît despre utopie.

Oricît de neplăcute au fost dezbaterile despre femei în politică, au fost, de asemenea, esențiale, deoarece au expus misoginia cu care se confruntă femeile cu putere. Doar făcînd vizibile dublul standard și tratamentul sexist vom putea lupta împotriva lor. Progresul poate că a fost gradual, dar fiecare pas înainte ne-a adus mai aproape de cabinetul lui Marin cu douăsprezece femei alese ca miniștri. Drumul a fost pavat de fotografii cu penisuri și amenințări cu moartea, dar este un drum care este posibil oriunde în lume.

Sofi Oksanen (n. 1977) este prozatoare și dramaturgă finlandeză multipremiată. Romanele sale au apărut la Editura Polirom.

traducere din limba engleză de Medeea IANCU

Foto: Sanna Marin, prim-ministrul Finlandei (wikimedia commons)