Fiicele lui Milton

● Dragă Virginia, scrisori din țara mea, Editura Black Button Books, 2019.

„Să sacrifici fie și un dram, fie și o nuanță din viziunea ta, din respect pentru vreun director cu o medalie în mînă sau pentru vreun profesor cu un barem în buzunar, aceasta este cea mai abjectă trădare“, scria Virginia Woolf şi cam asta par să fi făcut multe autoare din antologia Dragă Virginia, scrisori din țara mea apărută la împlinirea a 90 de ani de la publicarea eseului O cameră doar a ei.

Multe texte din această antologie denotă blazare, conformism, pasivitate, arată cît văd și cum înțeleg autoarele lumea, procesul lor creativ, literatura; arată ce loc și ce credibilitate dau aceste autoare lor însele și celorlalte scriitoare; arată cît de solidare, desprinse de pedagogia otrăvitoare a sistemului patriarhal sînt ele; cît neagă din realitate și din propria lor condiție; arată cum văd și înțeleg libertatea, responsabilitatea, cît de dispuse sînt să critice statu quo-ul, să analizeze în profunzime cauzele unor astfel de realități, necesitatea unei camere doar a lor și locul, rolul lor în literatură și în lume; arată, mai ales, cum văd și înțeleg ele demnitatea, abuzul, violența, speranța, arată cît, ce și pe cine sacrifică, pe cine trădează în aceste interacțiuni, procese creative și expuneri. Arată către ce și cine se îndreaptă: către libertate, umanitate sau către ură, negare, oprimare și control? Căci lumea, pentru a fi văzută și înfruntată cu adevărat, are nevoie să fie dezgolită de mituri, mistificări, ambiguități: casa patriarhului, cum spunea Audre Lorde, nu poate fi demolată cu instrumentele patriarhului.

De la Adela Greceanu, care confundă ignoranța și indiferența cu libertatea, întorcînd spatele istoriei femeilor, inclusiv sieși, la Ana Maria Sandu, care reduce situația și istoria femeilor la imaginea unei plante solitare, abandonate, exilate într-un spațiu ruinat și care scrie că nu le-ar „sufla nici o vorbă despre banii personali pe care ar fi bine să-i aibă“ fetele care vor să devină scriitoare și cu care vorbește despre literatură la Incubatorul de Lectură, considerînd că fetele nu trebuie să-și „bată capul cu amănunte practice“, transformînd astfel fetele din subiecte în obiecte. Svetlana Cârstean scrie un text clasist, echivalînd chiar situația femeii/scriitoarei cu cea a scriitorului, spunînd ca Adela Greceanu că „Toate avem camerele noastre. Toate scriem. Sîntem libere“, ștergînd astfel o întreagă istorie trecută și recentă a femeilor și ignorînd faptul că situația oprimatului nu este asemănătoare cu cea a oprimatorului. Dacă femeile ar putea într-adevăr să scrie ce vor și oricînd vor ele, cum spune Svetlana Cârstean, atunci toate problemele lumii ar înseamna că nu mai există: de la sărăcie la discriminare, violență, cenzură, homofobie etc. Tatiana Țîbuleac spune că „nu vrea binele femeilor“ – nu văd locul unei astfel de mărturisiri în această carte. Autoarea merge pînă într-acolo încît infantilizează prezențele materne și se plasează pe sine ca fiind prima care ar înțelege ce spune Virginia. Pe de altă parte, le privește pe aceste femei ca proprietăți, numindu-le „femeile mele“.

Din multe texte răzbat ecouri patriarhale, alianțe încă nerupte, aderări încă nechestionate, ambivalențe și proiecții; fantoma lui Milton (autor și creație, imagine hiperbolizată care și pe Virginia o neliniștea și o inhiba) bîntuie încă mințile, existențele acestor autoare și ale altora. Această fantomă încă șoptește în urechile scriitoarelor neliniști, nesiguranțe, comenzi și ordine, șantaje și loialități, obediență, fidelitate, ură și pasivitate, conformism și prejudecăți, temeri și rușine.

Această prezență patriarhală benevolentă, cum o numește Elizabeth Kowaleski-Wallace, de care femeile și multe scriitoare nu se pot încă desprinde, tocmai datorită acestei false generozități, acestei griji a patriarhului (Harriet Spencer povestea în jurnalul său cum, la 11 ani, tatăl său a dus-o într-un beci să atingă cadavre, experiență pe care o relatează amintindu-și bunăvoința tatălui său și lipsa furiei lui cînd aceasta s-a îngrozit de ceea ce a văzut) care le ține captive, dar, în același timp, protejate: ele se tem de libertate. Tatiana Țîbuleac nu se simte bine fiind bună și face tot posibilul să o arate. La ea vin femeile ca să se teamă împreună, dar de ce se tem nu aflăm. Se tem de libertatea care presupune confruntare și responsabilitate, o abordare critică și demitizată, sau se tem oare să nu piardă libertatea de a oprima, preluînd rolul și modelul familiar, atașant, patriarhal? Atîta timp cît cred că sînt „libere“, acestor autoare nu le mai trebuie nimic, nu le pasă de situația altora, dacă ele cred că nu sînt discriminate, înseamnă că nici una nu este; asemenea plantelor despre care scrie Ana Maria Sandu, „cărora nu le pasă dacă afară e lumină sau întuneric. Sau dacă au parte de condiții optime de temperatură și umiditate. Își văd de treabă, în liniște, și se înalță, discret, în fiecare zi“. Discret și în liniște, în non-condiții, așa cum au fost învățate femeile de secole. De ce să nu perpetuăm același model? Dacă te percepi și percepi realitatea prin condiționările și modelările patriarhale, cum să fie altfel scrisul?

Lipsește solidaritatea

Cred că este nevoie în continuare de eseul Virginiei Woolf, această antologie este o altă dovadă. Fără a sonda realitatea și statutul scriitoarei și al femeii, starea de dezumanizare în care încă se află, fără această acțiune și reflecție, femeile și bărbații, scriitoarele și scriitorii, surorile lui Shakespeare și fiicele lui Milton, ale lui Lacan și ale tuturor celorlalți vor rămîne cu toți și toate captivi și captive, dependente/ți, obiecte și plastiline. Fără eliberarea conștientă, responsabilă și radicală, din aceste case și camere, din aceste tablouri, lumea și literatura nu vor putea fi transformate; căci, odată cu aceste fiice și surori și doar prin ele, se vor elibera și frații, tații, profesorii lor. Ei, din statutul lor de autoritate absolută, din ipostaza lor de oprimatori nu pot face asta.

Solidaritatea se poate crea doar în dialog, iar dialogul nu poate exista într-un raport disfuncțional; dialogul are nevoie de ascultare și să fii ascultat, să fii văzut și să vezi, are nevoie de interpretare și dorință, de iubire și conștiință. Tocmai acest dialog, printre altele, lipsește din această antologie; lipsește solidaritatea, confruntarea și analiza critică și intimă, autentică a acestor povești. Unele autoare par că tocmai această moștenire a mamelor sau bunicelor lor o resping, că le este rușine cu mamele lor, cu istoria lor, sînt ambivalente, nu vor să părăsească cuibul familial și familiar patriarhal, temîndu-se de libertate. În alte cuvinte, universul mamei este văzut ca fiind unul sărac, neinteresant, plictisitor și limitat în raport cu cel al patriarhului benevolent, creatorul și stăpînul lumii.

Multe perspective din aceste scrisori prezintă poziția dependentă a femeii, mame dependente de copii, fete care nu au apucat să devină femei, trecînd foarte repede de la a fi fată la a fi mamă, așa cum povestește Diana Bădica în textul său; sau ca în textul Rucsandrei Pop, fetița de care rudele uită că este fată; sau ca în textul Angelei Marinescu care refuză să creadă că femeile au fost vreodată dependente, „o femeie nu e o ființă dependentă. O femeie este o felină“, dar tocmai prin această comparație, Angela Marinescu reușește să reducă femeia la niște instincte animalice, fără rațiune, inferioară. Negînd istoria și oprimarea istorică a femeilor, Angela Marinescu, alături de celelalte autoare, preia discursul patriarhal, însă tocmai această negare arată starea de dependență în care femeile se află încă, dependență nu doar financiară, socială, ci și dependența și atașamentul față de scenariul și figura patriarhală. Ele încă vorbesc și scriu din poziția fiicei, aprobatoare a acțiunilor patriarhale, încă legate de stima, afecțiunea condiționate, fiice de care patriarhul nu are nici un gînd să se despartă, căci aceste fiice devotate îi aduc beneficii, îi hrănesc și îi întăresc sistemul. Pe de altă parte, rămînînd în poziția de fiice, internalizînd vocea patriarhală ca fiind a lor, ele devin fiice fără mame, prinse în capcana patriarhală care dorește să le țină dependente și sub control, veșnic copile, manipulabile. Doar prin conștientizare, acțiune și reflecție, prin a te poziționa, a te percepe ca subiect se poate ieși din această ambivalență și din acest cerc vicios. Învățînd și continuînd să fii solidar/ă.

Această antologie arată nu doar cît de multă nevoie este de feminism, de literatura feministă, însă arată din nou cît de puțin se înțelege din feminism și din literatura feministă. Arată, de asemenea, și care sînt încă problemele cu care se confruntă scriitoarele și femeile, neștiind cum să iasă din aceste dileme existențiale și literare, arată cît de nelibere și mistificate sînt unele dintre ele. Sper totuși ca furia să fie exprimată pentru a elibera femeia, ca această teamă de libertate să se transforme în dorință de libertate, ca disprețul și ura să devină iubire, ca literatura scrisă de femei, cît și poveștile acestora să nu rămînă doar o moștenire a lui Milton, o dictare făcută femeilor de acest patriarh literar.

Sper ca scriitoarele să nu aleagă să se trădeze pe sine pentru niște mituri care le vor mutila și le vor ține captive, discrete și cuminți. Sper ca ele să nu scrie pe genunchi, nici pe coate, ascunse, în stare de alertă, să nu fie plante abandonate în spații ruinate, sper să fie conștiință și acțiune, subiecte și nu decoruri, nu instrumente pentru înlesnirea patriarhatului. Această imagine fantomatică a lui Milton, Lacan, orbi sau hrăpăreți, din cabinetele și bibliotecile lor, din Paradisul lor domestic hărăzit femeii, poate fi demolată doar prin dialog, solidaritate, confruntare, reflecție și acțiune.

Nu există libertate fără responsabilitate și nu există libertate doar pentru unele, dar nu pentru toate. Casa patriarhului nu poate fi demolată continuînd și folosind învățămintele patriarhului.

Medeea Iancu este poetă. cea mai recentă carte publicată: Delacroix este tabu: Amendamentele lirice, Editura frACTalia, 2019.

Foto: John Milton (wikimedia commons)