Eliza visează de Mihaela Michailov. Regia şi coregrafia: Florin Fieroiu. Scenografia: Corina Grămoşteanu. Asistent scenografie: Alexandra Constantin. Muzică şi sound design: Vlaicu Golcea. Ilustraţia: Corina Drăgan. Cu: Eliza Teofănescu, Marius Nănău, Gabi Costin / Voicu Hetel, Ilinca Atanasiu, Andra Mirescu, Denis Hanganu, Idris Clate, Mădălina Dorobanţu şi Nicolae Dumitru. Teatrul „Ion Creangă“.

Teatrul autohton pentru copii se află într-un proces de redefinire a modului de gîndire şi exprimare performativă. Ce teme pot fi abordate pe scenă astfel încît ele să răspundă nevoii de educare a copilului, dar şi unor probleme concrete cu care acesta se întîlnește în viaţa reală? Ce formule performative sînt potrivite pentru subiectele tratate? Cum se dezvoltă interesul pentru limbaje artistice noi, depăşind clişeele spectacolelor pentru copii (narativitate simplă, teatralitate infantilizantă)?

La Teatrul „Ion Creangă“ din Bucureşti, Florin Fieroiu a creat un basm modern, diafan ca imagine (datorită coregrafiei care fluidizează mişcările personajelor), surprinzător ca sunet (un univers sonor contemporan creat de Vlaicu Golcea, atipic în peisajul local al producțiilor pentru copii) şi consistent în conţinut. Eliza visează are la bază un text de Mihaela Michailov, o poveste despre modul în care un copil înfruntă unul dintre momentele nedrepte ale vieţii: pierderea mamei. Spectacolul nu este o tragedie, căci nu analizează pierderea în sine, ci felul în care fetiţa internalizează situaţia, gestionează durerea şi se adaptează unei realităţi astfel substanţial modificate. Eliza locuieşte împreună cu tatăl său, care preia rolul mamei în acţiunile zilnice (pregătit pentru şcoală, hrănit, făcut lecţii, adormit copila), fără a o putea înlocui perfect. Schimbările produse în obişnuinţele sale, dar şi dorul de mama fac ca Eliza să aibă coşmaruri în care tărîmul viselor, populat de „spiriduşi-visorogi“ eterici şi alte fiinţe magice, este în pericol din cauza unei caracatiţe îmbulinate. O luptă între binele şi răul astfel reprezentate aduce în visele Elizei nu doar personaje de lumină, culoare şi curbe, ci şi pe mama cea devenită inaccesibilă în spaţiul lumii materiale. Şi mama, ca orice mamă, chiar dacă trăieşte numai în vis, repune lumea în matcă, linişteşte copila şi îi alungă coşmarurile.

Spectacolul arată căile de evadare din suferinţă ale copilului – rolul fanteziei fiind important, mai ales în cazul copiilor mici, care pot relaţiona mai degrabă cu o poveste decît cu realitatea – şi felul în care adulţii îl pot ajuta concret în această situaţie. Feerie destinată copiilor peste 5 ani, Eliza visează este în egală măsură un spectacol instructiv pentru adulţii care trebuie să sprijine un copil în cazul unei traume. Pierderea cuiva drag, chiar şi a unui animal de companie, generează tsunami-uri emoţionale pe care cel mic nu le poate gestiona singur. Imaginaţia, poveştile şi sprijinul unui adult fac mai uşoară traversarea unei situaţii dificile de către copil, fără să lase (prea multe) sechele emoţionale.

 

● Trucul lui Patrick de Kristo Šagor, traducerea: Ciprian Marinescu. Regia: Maria Colţeanu. Scenografia: Matei Vladimir Colţeanu. Grafica video: Andrei Stamate. Muzica: Ovidiu Savu. Coregrafie: Andreea Novac. Cu: Emilian Mârnea, Răzvan Krem Alexe. Teatrul de Comedie.

Foto: Adi Bulboacă

Trucul lui Patrick este tot o poveste despre un copil aflat într-o situaţie dificilă, pe care adulţii îl lasă să o gestioneze singur. Spre deosebire de Eliza, Patrick nu pierde pe nimeni, dimpotrivă, va primi un frăţior. Doar că acest frăţior, despre care află din întîmplare, va avea un handicap. La cei 11 ani ai săi, Patrick trebuie să se împace cu ideea de frate, cu toate bucuriile şi necazurile ce decurg de aici, dar şi să înţeleagă ce înseamnă dizabilitatea şi ce consecinţe are nu doar fizic, ci şi în societate. El traversează toată gama de perspective, mai mult sau mai puţin obtuze, asupra persoanelor cu dizabilităţi, şi fiecare dintre temerile sale este demontată de altcineva, un copil sau un adult. Astfel, Patrick îşi dezvoltă gîndirea şi empatia, parcurgînd un traseu, de la frică la înţelegere. El se stabilizează emoţional şi pricepe lucruri esenţiale: nu doar că dizabilitatea nu este opusă normalului, prin urmare trebuie tratată ca o realitate diferită, nu anormală, ci şi că ceea ce trebuie să se schimbe în raport cu fratele handicapat este perspectiva sa. A-l ajuta pe fratele său înseamnă a se ajuta pe sine, a-şi schimba abordarea faţă de handicapul acestuia, a-şi asuma un rol activ şi protector în relaţia cu el. Din acest punct de vedere, Patrick este expresia evoluţiei (de dorit) a mentalului colectiv în raport cu persoanele cu dizabilităţi. Şi cum atitudinile discriminatorii faţă de persoanele cu handicap se regăsesc pe scară largă în societatea românească, textul dramaturgului Kristo Šagor capătă aici alte nuanţe decît la el acasă, în Germania.

Spectacolul Ancăi Maria Colţeanu mizează pe universul copilăriei, care este supralicitat vizual, astfel încît include şi lumea adulţilor. Camera lui Patrick, creată ca un spaţiu de joacă, este ambivalentă: este destinată atît jocului realist, cît şi celui imaginar, în care copiii sînt maeştri, dar pentru care îşi pierd abilităţile pe măsură ce cresc. Astfel, Patrick nu este singur în demersul de pregătire pentru viitoarele schimbări din viaţa sa, chiar dacă părinţii nu îi sînt alături. Partener îi este chiar fratele nenăscut – un frate imaginar –, împreună cu care parcurge această aventură a cunoaşterii. Emilian Mârnea (Patrick) şi Răzvan Krem Alexe (fratele nenăscut, care „interpretează“ şi alte personaje) se joacă inventiv cu atributele copilăriei, cu inocenţa şi alintul, cu teama şi fanteziile (inclusiv cu personaje de animaţie), cu imitarea adulţilor ca modalitate de a învinge fricile (un rol important aici avîndu-l coregrafia Andreei Novac). Preluarea identităţii adulţilor în timpul jocului, pentru a reda discuţiile părinţilor, atenuează gravitatea informaţiilor şi duce la o înţelegere mai bună a deciziilor acestora. Este o formă instinctivă de terapie.

Dacă Eliza visează se adresează copiilor şi adulţilor deopotrivă, Trucul lui Patrick este mai degrabă un spectacol pentru adulţi. Dramele de familie nu sînt trăite exclusiv de părinţi, dar aceştia tind uneori să uite că şi cei mici resimt pierderile sau schimbările majore şi că au nevoie de sprijinul adulţilor pentru a le face faţă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cătălin Olteanu