Dora și Minotaurul - Viața mea cu Picasso

Slavenka DRAKULIĆ
Publicat în Dilema Veche nr. 859 din 24 - 30 septembrie 2020
Dora și Minotaurul   Viața mea cu Picasso jpeg

Mi s-a adresat în franceză, cerîndu-mi să-i dăruiesc acea mănușă pătată de sînge. Ca și cum m-aș fi așteptat la asta, i-am îndeplinit cererea teatral, replicîndu-i în spaniolă: Ia-mi și mîna, mă ofer ție. Tenga mi mano, me entrego a Ud. O femeie care să joace un joc dur, bărbătesc, care să-i vorbească în limba lui maternă și, în plus, să i se ofere pe tavă a fost cu certitudine o surpriză chiar și pentru el!

De fapt, în timp ce-i întindeam mănușa pătată de sînge, mă simțeam de parcă aș fi dansat tango. Ca și cum aș fi avut din nou treisprezece ani și m-aș fi apropiat de partener. Ținuta mea era provocatoare, cu bărbia ridicată, într-o așteptare surescitată. Și el aștepta, pregătit, încordat. Ne atingeam doar din priviri, sorbindu-ne reciproc. Apoi, el mi-a luat mîna cu delicatețe, iar eu am început să dansez însuflețită de gestul lui.

Așa am știut că întîlnirea mea cu Picasso a fost o fatalitate. Era o invitație la tango. Să fi intuit el încă de atunci că în spatele atitudinii mele trufașe se ascundea docilitatea feminină ce făcea, de asemenea, parte din dans? În clipa aceea, eu mă simțeam superioară, îi captasem atenția. Îl provocasem, iar el acceptase această provocare.

Nu știam ce-mi doream mai exact… Mai întîi, să fiu remarcată. Apoi, îmi doream atenția și admirația lui și de aceea eram pregătită pentru acest spectacol de seducție. Recunosc, m-am comportat provocator, ca o adevărată francesa. I-am oferit mai mult decît se aștepta, nu doar mănușa, ci și mîna, adică pe mine cu totul. Am remarcat, după expresia de uimire de pe chipul său, că l-a șocat și vocea mea melodioasă. Nu știu la ce se aștepta, poate la un glăscior pițigăiat care să ciripească în franceză ori poate la o voce gravă, asemenea chipului meu. În orice caz, nu la o voce vibrantă, gîngurind ca o melodie – așa cum mi-a descris prima lui impresie. „Uneori te ascult cu atenție doar pentru culoarea timbrului tău“, îmi spunea el, crezînd că-mi face un compliment. Eu însă uram genul acesta de complimente…

Totul trebuia să fie un spectacol obișnuit. Nu m-am așteptat ca această scenetă să i se pară atît de seducătoare și cu atît mai puțin ca întîlnirea noastră de atunci să devină o relație serioasă.

* * *

Mai tîrziu, Picasso mi-a mărturisit că l-a impresionat și spaniola mea cu accent argentinian, la care nu se aștepta. Imigranții sînt ființe ciudate, depozitari ai unei doze de alteritate, de straturi ascunse ale unei vieți trecute, pe care au impresia că au uitat-o, dar pe care o caută mai tîrziu în gustul mîncării și în mirosurile care le reamintesc de țara natală. Cel mai mult însă, în limbă. Știu asta din experiență proprie. Fiecare limbă pe care o vorbesc are pentru mine o altă semnificație: croata este limba copilăriei mele, misterioasă pentru că e legată de trecutul ascuns al tatălui meu, de strămoșii pe care nu i-am cunoscut, de țara care nu e departe, dar care mi-e atît de străină. Franceza e limba îndărătniciei mele, a furiei, dar și a nesiguranței, pentru sentimentul de neapartenență și alteritate. Iar spaniola este pentru mine, într-un mod straniu, cu mult înainte de a fi într-o relație cu Picasso, legată de pasiune, senzualitatea corpului, de tabuuri. Mai tîrziu va deveni limba eșecului, a dezintegrării și a durerii…

De cîte ori auzeam franceza pe străzile din Buenos Aires, mă identificam imediat cu acea persoană. La Paris eram însă sensibilă la sonoritatea limbii spaniole, la mirosul de pește prăjit și de tutun din bodegile unde se adunau spaniolii, mai ales în perioada războiului civil. Picasso nu a știut niciodată cît de mult însemna pentru mine că puteam vorbi cu el în spaniolă și că acea limbă însemnase în copilăria mea tot ce era tabu: expresiile vulgare, înjurăturile, dansul – tot ce era murdar, de joasă speță, și tocmai de aceea atît de ispititor. Pentru el, evident că era mai ușor să vorbească spaniola și o vorbea zilnic, fie cu vechii prieteni, cu secretarul Sabartés, cu vreunul dintre spaniolii care-i vizitau atelierul, fie în restaurantele în care lua masa și unde veneau și alți conaționali de-ai săi. Lui nu-i lipsea limba maternă așa cum îmi lipsea mie, el nu și-a pierdut niciodată identitatea spaniolă. Chiar dacă a trăit multă vreme în Franța, a fost și a rămas spaniol pursînge. În vreme ce eu n-am fost niciodată o argentiniancă adevărată și, deși am trăit acolo mulți ani, am fost surprinsă de cît de mult mi-a lipsit acea parte, bucurîndu-mă de fiecare dată cînd aveam ocazia să vorbesc cu cineva în spaniolă, așa cum o făcea Picasso, a cărui franceză îți zgîria urechile, din cauza accentului prost.

p9 dora si minotaurul jpg jpeg

Era clar că Picasso nu se grăbea să mă revadă. Dar nici eu nu avusesem vreo inițiativă. Între timp, aflasem că el nu-și pierdea vremea. În primăvara aceea avea o aventură pasageră cu Alice Rahon, o poetesă foarte frumoasă și șchioapă. Frumoasa Alice picta cîte puțin, dar mai tîrziu, cînd s-a mutat în Mexic, a devenit chiar un nume cunoscut în pictură. De îndată ce am auzit de ea, am știut că o femeie atît de exotică nu avea cum să nu-i atragă atenția. Poate că nici nu s-a opus. Cu siguranță s-a simțit flatată, ca toți ceilalți, de interesul pe care-l manifesta Picasso față de ea. Poate chiar a crezut că îi aprecia lucrările, deși sînt convinsă că nu ar fi mințit-o în această privință. Ori poate că a fost suficient de înțeleaptă să nu-l chestioneze în legătură cu ele. În pictură, Picasso îl aprecia cu mare greutate pe Matisse, darămite să-l preocupe pictura unei femei care se juca cu niște culori pe pînză, exceptînd faptul că era un mod de a-i cădea pradă. E posibil însă ca Alice să-l fi „citit“ pe Picasso și să fi decis că nu putea să-și permită să se aventureze într-o relație mai serioasă, că nu avea timp de pierdut cu el, avea alte lucruri de făcut. Astfel, noi doi ne-am reîntîlnit spre sfîrșitul verii, cînd, ca de obicei, mergea cu prietenii la mare. Cu Paul, Nusch, Man Ray… de ani buni, toată suita lui se muta vara spre sud, la Mougins.

Eu fusesem invitată de Lise Deharme să merg cu ea pentru cîteva zile în vacanță, undeva nu departe de Mougins. Și astfel ne-am întîlnit – să fi fost întîmplător? – la ea la masă, împreună cu inevitabilii Paul și Nusch, Man Ray, Lee Miller și soțul ei, Roland Penrose. Seara aceea am petrecut-o singuri, plimbîndu-ne pe faleza lungă din Saint Tropez. „Să mergem să adunăm pietricele“, mi-a spus el. Am crezut că glumește, în timp ce prietenii lui zîmbeau cu subînțeles. Ulterior am aflat că nu era prima oară cînd ducea o femeie la „adunat pietricele“.

Soarele nu apucase încă să apună, iar vîntul se potolise. Marea era liniștită, unduindu-se ușor în zare. Vocea lui era întreruptă de cîte un țipăt de pescăruș ce prinsese din zbor un pește. În seara aceea, prima noastră seară în doi, Picasso mi-a vorbit despre nevestele lui. Despre Olga care nu-i acorda divorțul, care-l amenința cu avocații și-l hărțuia cu cereri imposibile. „Știi, Olga a înnebunit“, mi-a șoptit el la un moment dat, de parcă mi s-ar fi confesat. Am dat din cap cu compătimire, deși comportamentul bizar al Olgăi era binecunoscut tuturor. Cu toții știam că Olga îl aștepta pe stradă, îl trăgea de mînecă, strigînd și implorînd. Apoi, mai e aici și Marie-Thérèse cu care o avea pe micuța Maya de un de zile. Chiar așa s-a exprimat: mai e aici, ceea ce trebuia să însemne că avea obligații și față de ea. Despre ea nu știam la vremea aceea, era un secret bine păstrat. „Înțelegi, amîndouă depind integral de mine“, spunea Picasso, ca și cum s-ar fi justificat.

Mai tîrziu, gîndindu-mă la monologul lui de pe plajă și la modul cum mi-a vorbit despre femeile acelea, cu o voce ușor suferindă, am înțeles că ele sînt o povară pe care trebuia s-o ducă, chiar dacă nu a folosit acest cuvînt. Și totuși, era evident că pentru Picasso era important ca eu să înțeleg că nu avea sentimente față de ele, ci doar obligații. Olga era de multă vreme o problemă, iar Marie-Thérèse era mama fetiței lui.

„Trebuie să am grijă de ele, Dora.“

Nu știu de ce mi-a vorbit despre acele femei, nu-l întrebasem nimic despre ele, pentru că am considerat că nu era problema mea. Nu ajunseserăm în punctul în care să mă ceară în căsătorie, mi-am spus eu, impresionată însă de confesiunea lui care, după părerea mea, venise mult prea devreme. Ne-am întîlnit, ne-am apropiat. Eu am acceptat invitația să facem o plimbare pe plaja largă. Nu m-am așteptat să mi se confeseze și nici eu, la rîndul meu, nu am făcut-o. Oare să mă fi pregătit în acest preambul pentru statutul de nouă amantă? Să-mi fi dat de înțeles că se aștepta ca eu să accept situația și că nu urma să-i bulversez relațiile existente? În momentul acela nu m-am gîndit deloc la planuri de viitor. Îmi făcea plăcere atenția cu care mă înconjura. Mă bucuram de aerul cald, de mirosul mării, de brațul lui pe umărul meu, de intimitatea pe care o resimțeam amîndoi. Mă legăna sonoritatea limbii spaniole, a limbii noastre comune și secrete, doar a noastră, pe care nimeni din cercul lui de prieteni n-o vorbea. N-o vorbeau nici măcar femeile despre care îmi povestise.

La un moment dat s-a aplecat, a ridicat o pietricică și mi-a pus-o în palmă. „Vezi, Dora, cît este de deosebită!“ Așezată în palma mea, în lumina crepusculară a serii strălucea o pietricică albă și umedă, de o formă perfect ovală. „Ești la fel ca ea, așa de deosebită.“

În acea primă seară m-am întors de la plimbare cu sentimente confuze, încîntată de atenția lui, dar și nedumerită de confesiunile neașteptate. Mă simțeam atît de bine și mi se părea că între mine și celelalte femei nu exista nici un punct de contact. O fostă balerină depresivă, îmbătrînită înainte de vreme, și o tînără căreia i-a făcut un copil, iar acum nu mai știa cum să iasă din această relație – ce legătură puteau avea cu mine? Chiar el a spus că acele femei nu erau deloc  preocupate de arta lui. Din partea lor, puteam avea orice meserie, mecanic auto ori funcționar la bancă, a spus el în glumă, cu autoironie. Astfel, mi-am reprimat gîndul despre Olga și Marie-Thérèse pentru că eu, și nu ele, eram în centrul atenției lui. De aceea eram fericită. Nu știam prea multe despre relațiile lui, în afară de ceea ce-mi spusese el, pozînd în victimă. Credeam că Picasso înțelesese că mă consideram un cu totul alt gen de femeie, artistă, ca el, o persoană interesată de arta lui și care-l putea înțelege. Eram o femeie independentă, dedicată profesiei sale și nu o femeie în căutarea unui soț.

Ceea ce însă nu știam în acel moment despre mine era cît de orgolioasă și de slabă pot fi. Și că eram iremediabil îndrăgostită de el.

traducere din limba sîrbo-croată de Octavia NEDELCU

(Colecția „Anansi. World Fiction”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Pandora M)

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.