Liber în dorință. Liber în a face. Liber în plăcere.“ - Richard Wagner 

Clădirea concepută și ridicată conform viziunii și dorinței lui Richard Wagner este absolut unică în istoria teatrului muzical, fiind singura de acest fel construită conform voinței unui compozitor. Teatrul a fost inaugurat în anul 1876 cu tetralogia wagneriană: Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried și Amurgul zeilor. Montarea Inelului Nibelungilor a fost un adevărat triumf artistic, dar nu și unul financiar, prima ediție a Festivalului încheindu-se cu un deficit de aproximativ un milion de euro în banii de astăzi. Ca urmare, teatrul a rămas închis timp de șase ani; se va redeschide în 1882 cu ultima creație a titanului, Parsifal. La doar șase luni de la această premieră, Richard Wagner moare la Veneția și este înmormîntat în grădina casei sale din Bayreuth.

Intenția originară a fost ca lucrarea să fie interpretată doar la Festspielhaus (Casa Festivalului) din Bayreuth și niciunde altundeva. Însă Gran Teatre del Liceu din Barcelona a reușit, perfect legal, să prezinte scenic primul spectacol cu Parsifal din afara Festivalului, la un minut după miezul nopții, pe data de 1 ianuarie 1914, după stingerea drepturilor de autor. În sala teatrului de pe Colina Verde – întocmai cum și-a dorit-o compozitorul, cu o capacitate de aproximativ 2.000 de locuri și cu cele mai bune caracteristici optice şi acustice –, cu fosa orchestrei vizual imperceptibilă, se țin în fiecare an, începînd cu 25 iulie, exact 32 de spectacole, în cadrul Festivalului de la Bayreuth. În fiecare an are loc o nouă montare, cîntîndu-se cinci din cele zece lucrări principale ale compozitorului. Noua montare rămîne în repertoriu timp de cinci ani și fiecare reluare a unei producții se repetă intensiv, mereu în prezența regizorului. Sistemul este numit „work in progress“, iar Festspielhaus Bayreuth este unicul teatru din lume care aplică acest procedeu în scopul obținerii celei mai înalte calități artistice.

Toate spectacolele încep la ora 16 și după fiecare act este o pauză de o oră, în care spectatorii au ocazia de a interacționa și de a se plimba pe aleile parcului de pe Colina Verde, admirînd Bayreuth-ul. Scopul, ținta și menirea absolută sînt punerea în valoare a lucrării în sine. Interpreții sînt plătiți conform onorariilor stabilite pentru fiecare rol, indiferent de numele lor. Pe ușile garderobelor sînt trecute numele personajelor interpretate și nu cele ale soliștilor vocali. Toate, dar absolut toate aceste reguli, valabile exclusiv la Bayreuth, au fost stabilite de Richard Wagner încă de la întemeierea Festivalului. Sala, construită în totalitate din lemn, nu este prevăzută cu un sistem de aer condiționat, scaunele nu au cotiere, iar spătarele acestora nu trec de jumătatea spatelui. Folosirea evantaielor este interzisă, deoarece vibrația aerului ar deteriora claritatea sunetului muzicii. Rostul tuturor acestor amenajări și reguli a fost acela de a obține o acustică excepțională, dar și acela de a maximiza vizibilitatea spațiului scenic din orice loc al sălii. Cele treizeci de rînduri proiectate sub forma unui amfiteatru, fiecare avînd cîte cincizeci și patru de scaune, fac imposibilă orice mișcare în timpul spectacolului. Pe fiecare bilet, toate vîndute anticipat, este înscris numele spectatorului, iar accesul în sală se face doar pe baza unui act de identitate, evitînd astfel comercializarea acestora pe „piața neagră“. Pentru a obține bilete se fac liste de așteptare, iar doritorii stau la rînd cam cinci ani.

Bayreuth, orășelul cu circa 70.000 de locuitori, nu este în nici un caz o atracție turistică. Compozitorul Richard Wagner nu a ales întîmplător acest loc pentru prezentarea în condiții optime a lucrărilor sale. Wagner și-a dorit un public ascultător, care să vină la acest Festival exclusiv pentru a savura punerea în scenă a dramelor sale muzicale, fără ca nimic altceva să îi distragă atenția, nici înainte și nici după spectacol.

Năpasta care s-a abătut asupra locului a pornit din aprecierea lui Adolf Hitler pentru capodoperele wagneriene, pe care le considera a fi fost „pur germane“, dar și de la simpatia și chiar prietenia Führer-ului pentru englezoaica Winifred Wagner, nora lui Richard Wagner. Prezența lui Hitler și a anturajului său la spectacolele de operă ale Festivalului de la Bayreuth a dus la închiderea festivalului imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Datorită eforturilor și curajului artistic al nepoților întemeietorului, Wieland și Wolfgang Wagner, a fost posibilă redeschiderea Festivalului de la Bayreuth începînd cu 1951. După moartea prematură a regizorului Wieland, fratele său, Wolfgang, a condus singur celebrul Festival, cu excelență și înțelepciune, pînă la vîrsta de 89 de ani.

În prezent, Festivalul se află sub conducerea fiicei lui Wolfgang, Katharina Wagner, care m-a onorat invitîndu-mă să susțin discursul Festivalului tocmai în acest an, cînd se comemorează împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Wolfgang Wagner. În prezența cancelarului Germaniei, Angela Merkel, în cadrul unui program muzical condus de marele dirijor wagnerian Christian Thielemann, directorul muzical al Festivalului, mi-am susținut discursul pe scena „sfintei săli“ bayreuthiene. Doamna Merkel, căreia i am fost prezentat în încheierea concertului Festivalului, a apreciat cele spuse de mine pe scenă, remarcînd, nu fără umor, talentul oratoric deosebit al românilor. Doamna Angela Merkel m-a întrebat și care este rezonanța lucrărilor wagneriene în țara noastră. Of, Doamne, cît de naivă este doamna Bundeskanzlerin și cum m-am bîlbîit eu, încercînd să îi răspund ceva…

Am asistat la primele trei spectacole cu Tannhäuser, Lohengrin și Maeștrii cîntăreți din Nürnberg, toate în distribuții alese, cu montări moderne și foarte îndrăznețe, cu aluzii la problemele actuale ale omenirii, precum emigrația sau schimbările climatice.

Scriind aceste rînduri, mă gîndesc la ce înseamnă Richard Wagner în România de astăzi. George Enescu a ales capodopera wagneriană Lohengrin, în 1921, ca spectacol inaugural al Operei Naționale din București. În perioada interbelică, Opera din Cluj a avut în repertoriul ei întreaga tetralogie wagneriană, interpretată în limba română.

Și astăzi? Hai să nu închei utopic aceste rînduri și să nu cobor în adîncul „Galelor ranceaniene“ sau ale lucrărilor în care domnii directori soliști bucureșteni și clujeni își mai găsesc cîte un rol de cîntat în locașurile conduse de ei înșiși.

Am cel mai adînc respect și cea mai profundă considerație constatînd că, în lumea muzicală actuală, pervertită de apariții mediatice trecătoare și de comercializare cu diverși „ticketsellers“, Festivalul de la Bayreuth și-a păstrat calitatea și demnitatea. 

Ioan Holender a fost directorul Operei din Viena.

Foto: Bayreuth Festspielhaus, wikimedia commons