Apropo de nimic

Fragmentul face parte din autobiografia Apropo de nimic, recent apărută la Editura Litera în traducerea lui Petru Iamandi.

Acum, din păcate, sînt nevoit să revin la ternul subiect al acuzațiilor false. Nu din vina mea, oameni buni. Cine să știe că Mia [Farrow] era atît de răzbunătoare? De data aceasta victimele principale au fost actorii extrem de talentați din distribuția filmului [Wonder Wheel] și operatorul extraordinar al producției. Nu mă includ și pe mine, fiindcă am avut marea plăcere de a face filmul, am fost plătit regește, eram obișnuit cu tabloidele și cu acuzațiile ridicole și resemnat la gîndul că nici un milion de dovezi, nici mintea cea de pe urmă nu puteau mișca acul în direcția realității. Situația luase o turnură neașteptată fiindcă Dylan nu mai avea 7 ani, ci era o femeie în toată firea, trecută de 30. Atenție, n-am avut voie s-o văd, să-i vorbesc sau să corespondez cu ea timp de 23 de ani. Tot ce auzise despre mine de cînd abia împlinise 7 ani fusese din gura Miei.

Între timp, după cum descrie Moses cu amărăciune, Mia a făcut din furia pe care o simțea față de mine și față de Soon-Yi rațiunea de a fi a copiilor ei, cultivînd-o, subliniind mereu ideea că o abuzasem pe Dylan. Speram ca Dylan, la maturitate, să-și dea seama cum se folosise mama ei de ea, exploatîndu-i vîrsta și vulnerabilitatea ca s-o lipsească de tată, conștientă că aceasta era cea mai sigură răzbunare împotriva mea. Speram că Dylan îmi va întinde o mînă, cum făcuse Moses, fratele ei. Credeam că-și va aminti cît de mult o iubeam, cum îi împlineam toate dorințele, cît de mult m-am zbătut ca s-o pot vedea sau doar să-i pot vorbi, că astfel va dori să mă vadă. Măcar să discutăm despre tot ce se întîmplase și să vadă situația în toată complexitatea ei. Speram ca, mai curînd sau mai tîrziu, să înțeleagă faptul că povestea abuzului nu era așa cum o știa de la mama ei și să dorească cel puțin s-o analizeze. Speram că poate cu ajutorul sau doar din curiozitatea soțului ei să dorească să audă și versiunea mea, să vadă dacă avea vreo logică. Ce era dacă aveam o discuție cu Dylan, în prezența soțului ei sau a psihologului, dacă avea așa ceva? Orice, doar ca să punem față în față versiunea mamei ei cu dovezile și concluziile fiecărei anchete. Dacă stau acum și mă gîndesc, agențiile de pariuri din Vegas ar fi considerat că întîlnirea noastră are șanse de reușită de unu la un milion. La care ar adăuga: Dylan e liberă să facă ce vrea. E o femeie matură. Nu vrea să-și vadă tatăl, pentru că ar fi prea dureros pentru ea.

Mia ar putea declara că a încurajat-o pe Dylan să mă vadă, dar vă închipuiți cum ar suna încurajarea ei, ce libertate de a alege i-ar da lui Dylan. Cînd Moses, la vîrsta de 30 de ani, i-a spus mamei lui că vrea să ia legătura cu mine, Mia a făcut un scandal monstru și l-a alungat din casă. „Fratele meu e mort pentru mine“, a spus Dylan și asta îmi amintește că Mia se învîrtea înnebunită prin casă și decupa capul lui Soon-Yi din toate fotografiile de familie atîrnate pe pereți, făcîndu-le să arate ca într-un film de groază. Din fericire, Moses nu i-a luat în seamă amenințările și insistența de a-și evita tatăl, fiindcă ținea prea mult la mine. Mia i-a pus în vedere că orice contact însemna trădare. Intransigența ei l-a făcut pe Moses să se gîndească la sinucidere, încă un copil adoptat împins să comită acest gen disperat; în cele din urmă, la sfatul terapeutului, Moses mi-a telefonat și a propus să reluăm legătura. Cum era de așteptat, în ochii mamei lui a devenit persona non grata, lista neagră fiind sperietoarea la care apela Mia ori de cîte ori vreunul dintre copiii ei nu i se supunea. De aici și „Fratele meu e mort pentru mine“. Ca să înțelegeți genul de obediență fanatică pe care o impunea Mia în familie! În fine, imaginați-vă tristețea mea cînd Dylan nu numai că n-a vrut să mă vadă, ci a și scris o „scrisoare deschisă“ în care declara că am molestat-o. Faptul că scrisoarea era „deschisă“ avea mare importanță, fiindcă intenția ei nu era de a rezolva ceva, ci de a mă defăima, scopul mamei ei. Odată cu apariția mișcării #MeToo, scrisoarea putea fi pusă alături de celelalte „declarații publice“ curajoase, o ocazie pentru Mia de a se folosi de o mișcare legitimă. Ce mai conta că o acuzație falsă exploata o realitate tristă, cea a femeilor hărțuite și abuzate?

Multă vreme Soon-Yi a fost îndemnată să vorbească și să-și spună povestea, dar a fost prea ocupată cu creșterea copiilor și, în plus, a considerat că e sub demnitatea ei să-i răspundă unei mame care a făcut-o retardată, a împrăștiat minciuni că ar fi fost violată de soțul pe care-l iubea și a inventat o poveste cum că mama ei biologică ar fi fost prostituată. Pînă la urmă, Soon-Yi a vorbit, cum vom vedea mai încolo. Paranteză: în pofida furiei mimate, provocate de așa-zisul viol al unei minore, Mia a zburat la Londra ca să depună mărturie în favoarea lui Roman Polanski care recunoscuse și fusese condamnat la închisoare pentru sex cu o minoră. (O victimă reală, fata, femeie în toată firea acum, l-a iertat pe Roman, dar pe Mia o vede așa cum este. Cînd Mia i-a trimis un mesaj în care se scuza că depusese mărturie în favoarea lui Polanski, femeia a scris: „N-aveam nevoie de scuzele ei. M-am simțit folosită de o persoană care își continua vendeta împotriva lui Woody Allen“.) Ronan Farrow le-a îndemnat mereu, public, pe femei vorbească, dar, cînd Soon-Yi și-a spus povestea, nu i-a plăcut ce-a auzit. N-are nimic împotrivă ca femeile să spună adevărul atît timp cît e adevărul impus de maică-sa.

În fine, o apariție la TV a lui Dylan în lacrimi a avut un impact major asupra presei și a publicului. Vă rog să vă amintiți ce-a scris Moses, cum a dezvăluit felul în care Mia făcea repetiții cu el ca să mintă cît mai convingător. Vă rog să vă amintiți și momentul în care Judy Hollister, femeia angajată ca menajeră în casa de la țară, a întrebat-o pe Dylan de ce plînge, iar Dylan i-a răspuns: „Fiindcă mami vrea să mint“. De asemenea, mi s-a părut cel puțin interesant că nimeni n-a adus în discuție anchetele detaliate care, la vremea respectivă, au concluzionat clar că Dylan nu fusese molestată. Nu știu de ce, dar faptul acesta a rămas mereu un adevăr incomod. Mi se pare interesant că atîția oameni au preferat să ignore faptele și să accepte acuzația de molestare, practic cu nerăbdare. De ce era atît de important ca eu să fiu prezentat drept agresor sexual de minore? De ce lumea, luînd în calcul viața mea nepătată și absurditatea acuzației, n-a tratat toată această poveste cu mai mult scepticism?

Acum se adăuga un element nou, ingenios, ceva ce n-a apărut nici măcar o dată, în toate lunile acelea de investigații, în numeroasele interviuri date de Dylan: declarația ei cum că fusese molestată în timp ce se uita la trenulețul electric din mansardă. Se presupune că eu aș fi pus-o să se uite la trenulețul care se învîrtea, ca un fel de hipnoză. Moses scrie: „Exista un trenuleț electric la mansardă, dar împachetat, iar copiii nu puteau să se joace acolo chiar dacă ar fi vrut. Spațiul era îngust și neamenajat, sub un acoperiș înclinat, sprijinit pe frontoane, plin de scînduri nefinisate, cuie, vălătuci de fibră de sticlă, capcane pentru șoareci, găinaț, miros greu de molii, cufere cu haine pe care nu le mai purta nimeni și garderoba veche a mamei. Ideea că acel spațiu putea fi folosit pentru un trenuleț electric în funcțiune, care să circule prin mansardă, este absurdă“. Evident, acest element a fost adăugat mai tîrziu, ca să îmbrace cumva acuzația în speranța că o va face mai credibilă.

Întrucît de-abia împlinise 7 ani, e foarte posibil ca Dylan să fi fost mituită cu o păpușă nouă sau cu un film de desene animate ca să participe la campania de denigrare. Dar, dacă povestea născocită de Mia nu e cea mai gogonată dintre toate, să nu-mi spuneți mie Woody Allen: cică i-aș fi oferit lui Dylan o excursie la Paris și un rol într-un film de-al meu! Dumnezeule mare! Cu doar cîteva săptămîni în urmă avea doar 6 ani! Ce știa ea despre Paris? Sigur, pentru Mia Parisul și un rol sunau foarte tentant, dar această sărmană fetiță, exploatată de mama ei, cu siguranță nu tînjea după Europa sau după o carieră în cinematografie. Dar să nu vă imaginați nici măcar o secundă că, atunci cînd Dylan recită povestea despre tatăl care a abuzat-o în timp ce se uita la trenulețul electric, o acuz de minciună deliberată. Ca mulți doctori cu care am discutat despre această poveste îngrozitoare, sînt convins că Dylan chiar crede ce i-a repetat Mia ani și ani la rînd. Dylan și fratele ei Satchel erau niște copii nevinovați, Dylan chiar mai vulnerabilă. Cum declara unul dintre procurori, adevărata infracțiune este ceea ce i-a făcut Mia lui Dylan. Cînd le-am spus mai multor psihiatri că Dylan este căsătorită și are un copil, deci era posibil ca inocularea la care o supusese mama ei să nu fi avut nici un efect, cu toții m-au asigurat că mai devreme sau mai tîrziu o va afecta.

Între timp, nu numai presa era tot mai convinsă de prestația lui Dylan la TV, ci și actorii și actrițele care, fără să aibă habar dacă o abuzasem sau nu, s-au declarat de partea ei și m-au acuzat, declarînd că regretă că au jucat în filmele mele și că nu o vor mai face niciodată. Unii chiar și-au donat onorariul unor cauze nobile, ca să nu fie acuzați că au primit bani pătați. Un gest nu atît de eroic pe cît pare, fiindcă noi ne permitem să plătim doar un minimum prevăzut de sindicat și cred că, dacă am mări onorariul la nivelul practicat de alte studiouri, actorii pe drept cuvînt ar declara că nu mai lucrează cu mine, dar ar sări peste partea cu donarea salariului. Faptul că acești actori și aceste actrițe nu s-au oprit nici măcar o clipă să analizeze detaliile cazului (altfel nu ar fi tras concluzii cu atîta siguranță de sine) nu i-a împiedicat să mă acuze în public cu atîta convingere. Unii au mers pînă la a spune că, de-acum încolo, politica lor va fi să creadă femeia. Sper doar ca oamenii care gîndesc să respingă o atitudine atît de simplistă.

Cetățeni bine intenționați, indignați la culme, erau mai mult decît fericiți să-și exprime opinia într-o chestiune despre care nu aveau nici cea mai vagă idee. În opinia acestor cruciați, eu eram fie o victimă comparabilă cu Alfred Dreyfus, fie un criminal în serie. Fără să facă diferența. (Pînă și avocata Miei a declarat public că nu știe dacă molestarea chiar a avut loc sau Dylan doar și-a imaginat-o.) Ceea ce nu i-a oprit pe actori să se întreacă unul pe altul în acte de curaj. Ce Dumnezeu, erau împotriva molestării copiilor și nu se temeau să spună acest lucru sus și tare, mai ales că noile descoperiri științifice din domeniul fizicii dovedeau că femeia are întotdeauna dreptate.

Interesant e că, în toiul acestui scandal, contingentul Farrow nu făcea nimic ca să ajute victimele abuzurilor sexuale comise de fratele aflat la închisoare și nu mai prididea cu telefoanele, presîndu-i pe actori și pe actrițe să mă treacă pe lista neagră, sub amenințarea că-i va supune oprobriului public. Recunosc, am rămas uimit cîți din breaslă au căzut ca piesele de domino. Poate că o făceau din convingere, poate de frică sau poate în speranța că se vor remarca susținînd un punct de vedere sigur, neriscant, despre o chestiune ce ținea de corectitudinea politică. Apărusem într-un film, Paravanul, despre epoca McCarthy, și eram conștient de ceea ce Lillian Hellman numise „vremea ticăloșilor“, cînd atîția oameni înspăimîntați sau oportuniști făceau tot felul de compromisuri. Menționez asta doar pentru că mulți actori și persoane din industria divertismentului, dar și mulți prieteni îmi spuneau în particular cît de șocați erau de publicitatea evident nedreaptă, dezgustătoare, la care eram supus și că erau sută la sută de partea mea, dar cînd îi întrebam de ce nu-mi luau apărarea, recunoșteau că se temeau de repercusiuni de ordin profesional. Mi s-a părut o ironie faptul că acesta era exact motivul invocat de femei pentru lipsa lor de curaj în a-i acuza public pe cei care le hărțuiau: carierele lor aveau de suferit. Pentru unii, detaliile întregii povești erau vagi și nu foarte interesante, știind că aceia care lucrează în industria divertismentului au viața și problemele lor, dar auzeau că era mai înțelept să nu lucreze cu mine – ca și cum brusc toată lumea s-ar declara moartă după varza kale.

Între timp, presa mă punea la un loc cu o grămadă de bărbați acuzați, condamnați sau care își recunoscuseră agresiunile sexuale sau hărțuirea unui număr mare de femei în nenumărate rînduri, în ciuda faptului că acuzația împotriva mea fusese în mod repetat dovedită nefondată. Acum nu numai actorii mă boicotau, chiar și Amazon a rupt contractul cu mine și n-a mai vrut să colaborăm. Universitățile au interzis cursurile despre filmele mele. Am fost scos dintr-un documentar despre hotelul Carlyle. Am fost scos dintr-un serial despre poezie difuzat de PBS. Filmul meu terminat, O zi ploioasă în New York, a rămas nedistribuit în America, deși, slavă Domnului, restul țărilor nu s-au dovedit la fel de tranșante. Cînd am făcut un pas înapoi, mi s-a părut extrem de amuzant să văd atîția oameni cum dau năvală să ajute o femeie țicnită să-și ducă la îndeplinire răzbunarea. Era atît de fascinant – o idee deloc rea pentru o satiră.