Anul teatral 2021 – o anchetă

Și anul 2021 a stat sub semnul pandemiei. Pentru artele spectacolului, asta a însemnat măsuri sanitare excepționale și efecte nefaste: suspendarea temporară a reprezentațiilor, evenimente cu un număr redus de spectatori, dificultăți de programare, creștere a costurilor, reducere a veniturilor etc. Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori. Teatru în format fizic, teatru în format hibrid, teatru online... Am întrebat cîțiva dintre cei mai activi critici: 1) Cum a evoluat teatrul românesc în pandemie? 2) Cum se vede teatrul de acasă? 3) Care a fost cel mai bun spectacol?

● Oltița CÎNTEC

Exilul în online

1) Regizorii au explorat mediul digital și au inventat soluții care să concorde cu reglementările sanitare atît în privința metodelor de creație, cît și în livrarea produsului către public. Inițial, în lockdown, domiciliul artiștilor s-a transformat în atelier de lucru, iar prezența fizică s-a transferat în aplicații de video-call. Sufrageriile au devenit noua sală de reprezentații transferate printr-un display electronic, interpunînd al cincilea perete, mai concret decît tradiționalul al patrulea – oglinda scenei, care separă imaginarul și cotidianul. Într-o etapă ulterioară, întîlnirea a revenit în concomitent, sub cerul liber, open air-ul fiind mai potrivit normelor medicale decît incintele. Exilul în online (cu avantajul incontestabil al anulării distanțelor și al reluării intermediate video a unor titluri care părăsiseră prin epuizare repertoriile) a fost succedat de variantele hibride, iar live-ul a reintrat în interior cu 30, 50 sau 70% din capacitatea totală, în funcție de ratele oficiale de infectare. Aspectul cel mai neplăcut a fost continua neglijare a domeniului cultural de către guvernanți, care au omis frecvent aria în rînduielile de sănătate publică. Tratarea artiștilor în sistemul unei duble măsuri (în planurile de protecție socială pentru independenți, în diferențele flagrante de reguli impuse, de pildă, lăcașurilor de cult, mall-urilor, sălilor de jocuri – deschise înaintea instituțiilor de spectacole, cu acces necondiționat de certificatul verde, fără distanțare etc.). Considerarea artelor o zonă lipsită de importanță în comunitate, decredibilizarea ei în mod constant de către decidenți prin așezarea în categoria „și altele” vor avea efecte nefaste în plan social și educațional pe termen lung.

2) Întîi l-am văzut cu entuziasm. Ca pe o oportunitate de-a viziona producții la care aș fi avut acces mai dificil. Treptat am atins saturația și suprasaturația, iar acum îmi vine foarte greu să urmăresc creații care nu sînt realizate special pentru difuzare online. Doar pe acestea le mai pot privi, întrucît integrează în retorica regizorală tipicurile realității electronice și condiționalitățile receptării specifice (durata condensată, fragmentarism, dinamică filmică, multiplicarea stimulilor atenției etc.).  

3) Am un mini-top, care în mod real e mai lung, cu o serie de producții ce-și împart calitatea „cel mai bun”. Worker of the year (Ioana Păun, Flavia Giurgiu; ArCuB, Centrul Cultural Clujean), din perspectiva adaptabilității conceptuale la linia pandemică, a unui format care regîndește radical elementele ce compun teatrul, împachetîndu-l pentru home delivery. Aici Moscova (Catinca Drăgănescu; unteatru, București), pentru maniera în care combină scenicul live și tehnicile cinematice în constructul teatral. Consimțămînt (Radu Afrim; Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sf. Gheorghe), pentru tema abordată și pentru implicarea liceenilor în distribuție, ca spor în verosimilitate și inducerea unor energii estetice suplimentare. Chirița în carantină (Teatrul Național Cluj), pentru stilul unic al Adei Milea care a brevetat formula spectacolului-concert, pentru recitirea proaspătă a unui text clasic de pe care șterge praful istoric, pentru interpreta Anca Hanu și coechipierii săi de la rampă. Jungla TeVe, pentru inepuizabila inventivitate a lui Gigi Căciuleanu, pentru combinarea atît de subtilă a cuvîntului așezat în caligrafii fluid-imaginative și a expresivității corporale a Alinei Petrică și a lui Lari Giorgescu. Verde tăiat, pentru subiect, pentru impunerea în atenția publică prin arta scenică a unei tragedii ecologice (tăierea abuzivă a pădurilor) și pentru afirmarea interesului față de teatru al comunității din Zalău.

Oltița Cîntec este critic de teatru. Curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași. 

● Raluca RĂDULESCU

Legislația depășită, haosul administrativ, indiferența politică

1) Nu cred că putem vorbi neapărat despre evoluție. Aș folosi mai degrabă verbul „a supraviețui”. Despre 2020 scriam că a scos la iveală toate problemele și incertitudinile din teatru și speram că 2021 va reașeza totul ceva mai sănătos și se va orienta spre viitor. N-a prea fost să fie! Legislația depășită, haosul administrativ, indiferența politică, inerția, lipsa de viziune și coerență managerială au fost accentuate de pandemie, de reducerile bugetare, de restricții și chiar de modificarea obișnuințelor de consum cultural ale publicului. Teatrele care au găsit formule viabile de adaptare pot fi numărate pe degete. 2021 a contorizat și multe situații din zona derizoriului, ca în cazul concursului de management de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde presa locală a anunțat cîștigătorul înainte de a se încheia înscrierile. Pe de altă parte, teatrul independent, care devenise cumva sursa de nou, de regenerare și chiar de inspirație pentru multe teatre subvenționate, s-a văzut obligat în pandemie să lupte pentru supraviețuirea fizică, deși într-o vreme devenise o modă aparenta susținere a independenților. Dar modele trec și realitatea e ceva mai complexă, așa că independenții funcționează tot pe clasicul model românesc „se descurcă fiecare cum poate”. Iar toate acestea sînt dublate de lipsa unor voci critice credibile, fapt ce a dus și la o criză curatorială (și ca rezultat al imposibilității de „a trăi” din critică de teatru și al anilor în care nu s-a investit în formarea unor noi generații de critici). Numărul celor care scriu astăzi despre teatru în România este extrem de mic, interesele și agendele personale, mai mult sau mai puțin vizibile, sînt și ele rezultatul aceleiași realități, ceea ce, în timp, a dus la lipsa unei ierarhii reale a valorilor, la o lipsă generală de miză care nu poate genera decît involuție în artă, în teatru.

2) În 2021 am văzut teatru și de la mine de acasă, și de la el... de acasă. Am lucrat mult de acasă. Am făcut sute de interviuri și am curatoriat două proiecte internaționale din sufragerie. Am văzut chiar mai mult teatru filmat decît în 2020, dar am văzut și mult teatru live, în săli din România și din Europa. Multe festivaluri au fost din nou anulate sau amînate, unele dintre ele au ales varianta exclusiv online, precum FNT sau showcase-ul Teatrului Național din Cluj – Întîlnirile Internaționale de la Cluj –, în timp ce showcase-ul Teatrului Maghiar din Cluj s-a desfășurat exclusiv fizic (în 12 zile anulîndu-se un singur spectacol), ca și Festivalul de Teatru Piatra Neamț (care a programat foarte multe evenimente în aer liber) sau în formula hibridă, în paralel live și online, cum s-a întîmplat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Scena digitală creată de TNRS/FITS fiind poate unul dintre cele mai elocvente exemple de adaptare la pandemie și la realitatea de azi.

3) Din ce am văzut live, spectacolele anului pentru mine sînt: Va urma. Pe planeta Oglindă de Gianina Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Consimțămînt de Evan Placey în regia lui Radu Afrim la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe, Romeo și Julieta după William Shakespeare în regia lui Vidnyánszky Attila jr. la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, Bacantele (fără mască) de Maria Manolescu în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu la Teatrul de Nord din Satu Mare, Aici Moscova de Iulia Pospelova în regia Catincăi Drăgănescu la unteatru. Aș menționa și The Walks de la Teatrelli în parteneriat cu Rimini Protokoll și The Worker of the year de Ioana Păun & Flavia Giurgiu, două adaptări pertinente la contextul actual. Ce au în comun toate aceste spectacole, extrem de diferite, de altfel, este concluzia că nu de creatori de teatru ducem noi lipsă, ci de un context (și de oameni pregătiți) care să le valorizeze munca și creația, atît în breaslă, cît și pentru publicul larg (din țară și din străinătate), fapt ce ar duce indubitabil la evoluție.

Raluca Rădulescu este critic de teatru, realizatoare de emisiuni la Radio România Cultural.

● Cristina MODREANU

Foarte puține idei noi

1) Din păcate, nu cred că se poate spune că teatrul românesc a evoluat în pandemie, ci dimpotrivă. Atît teatrul public, cît și cel independent au fost semiparalizate din cauza pandemiei și foarte puține teatre dau semne că și-ar reveni, la aproape doi ani după declanșarea crizei sanitare. Am văzut foarte puține idei noi, cu adevărat interesante, și nici o strategie coerentă de a ține publicul aproape, de a-l implica în viața unui teatru sau a unei echipe, așa cum s-a întîmplat în alte culturi. Dintre teatrele independente, doar unteatru a reușit să-și țină publicul aproape cu o stagiune de streaming online și, peste vară, cu spectacole și concerte într-o grădină special amenajată pentru asta, plus carduri de fidelitate pentru spectatori. Dintre teatrele publice, Opera comică pentru copii a dezvoltat aplicația „Opera copiilor” prin intermediul căreia părinții pot alege spectacole de vizionat pentru copiii lor, cu 1 leu/lună, oferta de spectacole fiind însă foarte amestecată și de calitate eterogenă. În rest, în afară de difuzarea unor spectacole preînregistrate sau de cîteva producții special realizate pentru mediul online, oferta teatrală în pandemie a fost destul de săracă. Din fericire, online se pot viziona mai ușor spectacole și din alte țări, ceea ce, de fapt, a sporit oferta generală de spectacol.

2) De acasă, teatrul se vede online și se vede bine, măcar conexiunea de Internet e mai bună decît în alte părți. Avem acces gratuit sau cu plată modică la producții internaționale și avem o mai mare plajă de selecție, așa încît, în funcție de culturile la care avem acces grație limbilor vorbite, putem face o selecție de mai bună calitate decît dacă ar fi vorba doar de spectacole locale. Inventivitatea unor producători internaționali a transformat teatrul în foarte multe feluri, dintre care foarte puține au ajuns și în România.

3) Într-o perioadă „hibridă”, de tranziție dinspre offline înspre online și de căutare de noi formule de interacțiune cu publicul, e foarte greu să mai păstrezi vechile ierarhii și să declari că un spectacol sau altul e „cel mai bun”. Aș vrea totuși să menționez cîteva producții „altfel” care au marcat pentru mine acest an teatral: Aici Moscova, un spectacol de Catinca Drăgănescu și Simona Deaconescu, teatru cinematic care explorează fericit intersecțiile dintre teatru și dans (producător: unteatru); adaptarea locală a formulei inventive create de Rimini Protokol, The Walks, care prin coordonarea artistică a lui Vlaicu Golcea și vocile actorilor români devine un interesant ghid de explorare performativă, pe cont propriu, cu căștile în urechi, a orașului București (producător: Teatrelli); de pe scena „clasică” (unde, date fiind vremurile, eu, una, am văzut mult mai puține noi producții decît de obicei) cel mai bun spectacol al anului a fost, pentru mine, Nu mai ține linia ocupată, creație semnată de Alexandra Felseghi (dramaturgie) și Adina Lazăr (regie). Jucat pe scena mare a Teatrului Național din Cluj, care l-a produs, spectacolul e un statement din mai multe puncte de vedere: tematic, el tratează frontal subiecte discutate mai mult în talk-show-urile televizate, și anume corupția poliției, abandonarea sistematică, iresponsabilă, a intereselor cetățenilor de către stat, disfuncțiile familiilor afectate de condițiile economice, iar artistic produce o trecere de la „teatrul documentar” la „teatrul documentat”, cu efecte catharctice benefice pentru un public larg. Nu în ultimul rînd, merită menționat că, după ce anul trecut a improvizat din mers, anul acesta Festivalul Național de Teatru s-a repliat și a devenit o platformă online cu acces simplu și gratuit, către o ofertă amplă, din țară și din străinătate, grație selecției interesante produse de Oana Cristea Grigorescu, Cristina Rusiecki și Claudiu Groza.

Cristina Modreanu este jurnalist cultural, critic de teatru, curator și manager. Editează revista Scena.ro.

● Iulia POPOVICI

O lungă agonie

1) Teatrul din România s-a obișnuit cu pandemia. Așa de tare, că face tot posibilul, îmi pare mie, s-o ignore, tematic sau ca factor generator de schimbare – asta, dacă ne facem să credem că există un singur teatru, the teatrul românesc. Doar că una e să limitezi la 30% capacitatea unei săli de 250-400-800 de locuri a unei instituții subvenționate și alta, să lași maxim 30 de oameni la un spectacol independent. Lipsit de curajul deciziilor și copleșit de influencerism antivaccinist, celebrul DSU și-a flexat mușchii măsurilor anti-Covid pe fraierii din parcare: accesul la spectacole și concerte. Rezultatul a fost o lungă agonie întru căderea în irelevantul dezbaterii publice a artelor performative, care au încercat să se salveze, cît de cît, încurajînd dimensiunea escapistă a producțiilor de divertisment. Nu știu, în concret, cum altfel ar fi putut răspunde teatrul nostru crizelor prin care trecem, în starea de deja precaritate de mijloace și sens cu care intrase în pandemie – dar adevărata participare la viața cetății s-a produs, din nou, în culise.

2) Teatrul de acasă se vede tot mai prost. În schimb, începe să se audă tot mai bine. Se vede prost, fiindcă, în al doilea an de restricții, senzația mea e că decontăm și excesul de Zoom/Webex/Meet/whatever din viața de zi cu zi, și afluența de difuzări gratuite din 2020, și lipsa de instrumentar tehnologic inovator, și rezistența la redefinirea teatrului ca fiind ceva văzut pe un ecran. Am doar trei, să le zicem, premianți (și jumătate) aici – producțiile în VR ale Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe, continuarea Scenei Digitale de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu (deși e de notat că a devenit mai curînd un apendice de distribuție pentru spectacolele live, după redeschiderea teatrelor) și Hektomeron-ul Teatrului Național „Marin Sorescu” de la Craiova (100 de zile cu 100 de spectacole online din Decameron, despre frică, moarte și pandemii, cu care a început 2021-ul teatral). Și Business Class, un serial video despre muncă și drepturile lucrătorilor, produs în Stagiunea de Teatru Politic, e un exemplu interesant de experimentare a posibilităților filmării în comunicarea, teoretic, teatrală. Pe de altă parte, 2021 pare să fi fost un an bun pentru teatru sonor (că radiofonic e greu să-i spui, de vreme ce nu se transmite pe unde radio) – la fel cum a fost pentru tot ce înseamnă audio online în general (în sfîrșit, au început să eclozeze podcasturile în românește!). Radio România face de mult spectacole „pe unde” excepționale, doar că încă n-a descoperit și Internetul pentru ele – în schimb, Teroarea și mizeriile celui de-Al Treilea Reich, în șase episoade, regizat de David Schwartz, și Oedip la Timișoara, despre refugiații ajunși la granița de sud-vest a țării, regizat de Mihai Lukacs, arată destul de bine potențialul teatrului sonor într-un moment de socializare limitată, dar sastisire de ecrane.

3) N-am văzut atît de multe spectacole, mai ales live (adică nu de acasă). Am aflat de pe internet că Macbett al lui Silviu Purcărete de la Maghiarul din Cluj e o capodoperă – nu l-am văzut. Radu Afrim a făcut la fel de multe spectacole ca-ntr-un an „normal” – am văzut doar două. Însă mi-am încheiat anul cu Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, la Naționalul clujean, o creație excepțională și mai ales, ceea ce mă interesează cu precădere, despre și pentru perioada pe care o trăim.

Iulia Popovici este critic de teatru, scrie în Observator cultural și pe Adevărul.ro.

● Claudiu GROZA

O varietate de căutări și soluții

Teatrul românesc a evoluat nebănuit de bine de-a lungul pandemiei, aș putea conchide după numărul foarte mare de producții din 2020 și 2021 – hăt peste 200 – pe care le-am văzut anul ăsta. Aparent, e grozav. Dar aparențele înșală, cum se știe, așa că mă grăbesc să adaug că majoritatea acestor spectacole au fost create cu un fel de disperare a supraviețuirii, adesea cu resurse foarte limitate, din nevoia artiștilor de a traversa cu rost și sens o perioadă tulbure, păstrîndu-și legătura cu publicul. De aici și formulele foarte diverse de livrare a producțiilor: de la reprezentații cu spectatori (în număr minuscul, e-adevărat) la live-streaming, spectacole filmate (uneori cu mijloace care merg spre cinematografie deja, prin regia de montaj, eclerajul specific filmului, cadrele atipice teatrului – prim-plan, plan detaliu etc.), ba chiar producții gîndite ca teleplay. A doua parte a lui 2021 a marcat parcă și o revenire la matcă a producției teatrale (destul de timidă, e drept), însă dacă e sau nu așa vom vedea la mijlocul anului viitor. E o varietate de căutări și soluții artistice care denotă o furibundă reconfigurare și recalibrare a semanticii spectacolului (cu elemente uneori radicale, salvatoare pe moment, dar care nu cred că vor reverbera identic pe viitor; în mod cert, însă, ele vor contribui la o regîndire – nu musai teoretizată, cît aplicată – a doctrinelor artistice și „politice” în teatrul românesc). Dincolo de această dinamică remarcabilă, ce ar merita analizată cu instrumente sociologice, 2020 și, mai ales, 2021 au acutizat (cu surdină, încă) un fenoment îngrijorător dezvoltat în ultimii ani: cultura română se canibalizează. Știu, sună ca un titlu de tabloid, dar acoperă o realitate nocivă, care va determina convulsii serioase pe termen mediu, dacă nu căutăm soluții încă de acum. Pentru că este vorba nu doar de o competiție pentru resurse financiare, în care structurile culturale concurează pe fondul subfinanțării cronice a domeniului, ci și de un blocaj legislativ major (și las deoparte pe moment un anumit gen de tautologie managerială, cu un iz la fel de canibalic). Nu intru în detalii, subiectul e stufos. Cred însă că, încă din 2022, ar trebui să facem un lobby serios pentru o suplimentare a bugetului guvernamental și alocărilor locale pentru cultură (știu, o să ricanați, dar asta e!); pentru o nouă Lege a Sponsorizării și refacerea/limpezirea legislației culturale (avem puzderie de O(U)G-uri și legi răscîrpite); pentru regîndirea cadrului de finanțare (și eventuală, brrrrrrrrr, monitorizare) a proiectelor independente; pentru solidaritate/sindicalizare (capra vecinului este sfidător de zglobie chiar și-n cultură); pentru... (completați și voi pe linia punctată). Cultura română e în 2021 cam ca statisticile silvice: prea mulți urși, prea puțină pădure...

Claudiu Groza este critic de teatru.

● Cristina RUSIECKI

Lipsește fluxul de emoție

1) Mai bogat în efecte video și new media, mai sărac în scenografie. Pandemia a forțat spectacolele să recurgă la felurite medii prin care artistul suplinește ceea ce înainte se petrecea prin contactul direct între scenă și public. În formatul video al teatrului, relația dintre actor și spectator s-a schimbat semnificativ. Tehnologia a cunoscut o expansiune greu de previzionat, cu belșug de efecte tipice filmului și videoclipului, de natură să erodeze și mai mult convenția teatrală. Scenografii au propus decoruri exclusiv virtuale, permeabilizînd și mai mult granița dintre arte.

2) De la mine de acasă se vede foarte bine. E drept că lipsește fluxul de emoție transmis de pe scenă, de la actori înspre spectatori, parte însemnată a farmecului acestei arte, însă de văzut se vede bine. Mai ales cînd filmarea e bună, cu mai mult de o cameră, cînd se face și montaj după, spectatorul se bucură de prim-planuri și gros-planuri, de expresia actorilor, văzută de aproape, de privirea care îl absoarbe în universul lor. După aproape doi ani de urmărit teatru pe laptop, am devenit dependentă de prim-planuri. Mi s-a întîmplat chiar să-mi placă mult un spectacol pe laptop, apoi, în sală, fără apropierea de actor din varianta filmată, să nu mai fiu așa de impresionată. Cînd sînt videoproiecții în spectacol, uneori e dificil de delimitat între bidimensional și tridimensional, dar problema ține în special de filmare. În rest, acasă dai stop cînd vrei, stai în ce poziție vrei, fumezi sau te foiești pe scaun fără să deranjezi pe nimeni... adică totul pentru confortul tău. O variantă mult mai comodă, căreia nu-i lipsește decît socializarea de după.

3) Ca de obicei, nu e doar unul. Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire de Rainer Werner Fassbinder, regia Eugen Jebeleanu, Teatrul German de Stat Timișoara, pentru modul în care combină limbajul complex, nuanțat, multistratificat al teatrului de artă (de care parcă mi s-a făcut dor în ultimul an) cu o temă actual(izat)ă și bine căptușită cu punctul civic de vedere al regizorului; subiacent, pentru maturitatea și diversitatea mijloacelor pe care le aduce spectacolul în creația regizorului. Conferință iraniană de Ivan Vîrîpaev, regia Bobi Pricop, Teatrul Național Sibiu, pentru privirea onestă cu care Vîrîpaev trece în revistă temele de interes ale lumii de astăzi, cărora simplitatea limbajului ales de regizor le sporește pregnanța. Rămîn la convingerea că și intelectualul (spectatorul cel mai frecvent din sala de teatru) trebuie să se simtă reprezentat atunci cînd merge la un spectacol, și el are dreptul să vadă problemele care îl preocupă și să i se ofere contextul necesar de reflecție asupra lor. De aceea, spectacole cum sînt Conferință iraniană sau Villa Dolorosa, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Național Tîrgu Mureș (cu argumente similare), se numără printre cele mai interesante ale anului 2021.  

Cristina Rusiecki este critic de teatru.

● Mirella PATUREAU

O provocare creativă

1) Cred că în primul rînd „a intrat în joc” cu încredere și speranță, căci principalul pariu a fost aici, „a intra sau nu online”. Și totuși, fractura umană și financiară a rămas teribilă mai ales în tabăra independenților, deși aici s-a făcut cel mai mult probă de energie și inventivitate. „Marile” teatre au intrat însă imediat în joc, cu mijloace materiale mai substanțiale. Pe scurt, s-a trecut la noile forme, la noile limbaje, unde totul e de inventat sau de redescoperit, mobilizînd mai ales cei ce mizaseră deja pe așa-zisele noi tehnologii, de la Bobi Pricop la Radu Afrim și echipele lor. În 2021 teatrul românesc, ca peste tot în Europa, a înțeles că trebuie să semneze o nouă alianță. Marile festivaluri, FNT-ul, Craiova sau Sibiu, s-au refugiat online, cu cîteva ferestre posibile în direct, sau cu soluția comodă a spectacolelor arhivate. Și tot aici, teatrul subvenționat a făcut loc uneori teatrului independent. Mă gîndesc la recenta selecție a FNT-ului. Apoi imensul pariu al Naționalului craiovean, cu cele peste 100 de momente, inițiativă originală și pînă acum unică în lume. Cobor puțin în timp, primele deschideri au fost semnate deja din 2020, mă gîndesc la Radu Nica cu Pool (no water), Performance, sau Teatru Film, unde actorii nu s-au întîlnit niciodată, spectacolul a fost creat pe ecran, un salt în alte forme de expresie artistică, explozie de culori și sunete, și unde ne-a obligat să ne adaptăm doxa, sau instrumentele de analiză critică, la acest nou tip de limbaj. Faptul că a fost obligat de condițiile de filmare ale pandemiei să creeze un nou limbaj, adaptat, incomplet, nu a fost o limită, ci dimpotrivă o provocare creativă. Tot la finele lui 2020, în pragul lui 2021 ne-a provocat Peca Ștefan, sniper permanent și imprevizibil, cu Noua mea piesă, lectură online, (anti)performativă interactivă, dar nu intruzivă. Bobi Pricop, pe care-l știam demult că nu îi e frică să rupă și pisica cînd e verde, ne-a antrenat în trei spectacole, trei stiluri sau confruntări diferite. Dar dacă vorbim despre inovație și curaj, nu uit să menționez show cast-ul de arte performative independente, din noiembrie, animat de Raluca Rădulescu și Catinca Drăgănescu, din care am reușit să văd pentru moment Aici Moscova, de Iulia Pospelova, cu o Nicoleta Lefter sensibilă ca un instrument de mare precizie. Și bineînțeles Radu Afrim, acest magician al imaginii, cu deja patru spectacole în stagiunea asta, dintre care nu am putut vedea decît Orașul cu fete sărace, cu aceeași bogăție stilistică și intensitate dramatică. Cred că verbul din întrebarea anchetei e bine ales, da, teatrul românesc a evoluat. Cu sacrificii și neîmpliniri, dar s-a adaptat, a supraviețuit rămînînd în același timp un teatru construit pentru timpurile pe care le traversăm. Totul e dacă va ști să păstreze contactul, fiecare cu tipul său de public...

2) Faptul că am văzut mult spectacole din arhive nu aduce nimic nou, doar o tactică comodă a receptării. Ce e realmente nou este includerea directului tehnologic ca normă de receptivitate, cu consecințele sale estetice și psihologice inerente. Căci dacă tehnologiile de tot felul au prins de mult rădăcină pe scenă, de la anticul deus ex machina la ordinatoare și alte ecrane, ele nu erau decît slujnicele adiacente ale teatrului, parafrază facilă, ancillae theatrologiae. De data asta s-a trecut la o nouă alianță, teatrul a integrat noile mijloace, o intermedialitate care l-a îmbogățit. Dar marea miză, sau provocare, a fost deschiderea imensă online la un public internațional, unde „departele” devine dintr-odată acasă. De la 2.000 de km eram dintr-odată în sala de la Sibiu, Craiova sau alte scene bucureștene și din toată țara. Bineînțeles că nu avem aceeași plăcere a contactului direct, teatrul e un fenomen viu, care trăiește dintr-o întîlnire. Ne prefacem așa doar că mergem la teatru. Dacă tehnica face parte integrantă din istoria artelor zis vivante, aici sîntem în fața unei alte provocări. Noi practici de spectator. De fapt, iluzia unui teatru, element imobil, tradițional, nu este decît o prejudecată în plus. Tehnica se dovedește aici un aliat, neaștepat și contradictoriu, dar care a salvat miza în ultima vreme. Și totuși, suport din ce în ce mai greu spectacolele online, și de abia aștept să revin, mascată și disciplinată, într-o sală de teatru...

3) Vorbim în continuare de spectacole online, diminuate sau exacerbate de noile tehnici. Tot ce am văzut e trecut printr-un filtru. Se salvează cei care au știut să profite de noile mijloace, sau au știut să se adapteze mai inteligent. Fără să-i pot încadra sub un singur titlu, cum aș putea uita reușitele singulare ale unor tineri actori de la Sibiu, Cendana Trifan, Gabriela Pîrlițeanu, Iustinian Turcu, sau inteligența scenică a Cameliei Pintilie în Efectele secundare, decantate de Vlad Bălan. Totuși, dacă ar fi să semnalez o reușită exemplară, din mai multe puncte de vedere revin la spectacolul lui Eugen Jebeleanu cu De n-ar fi vorba despre iubire, sau Katzelmacher, după Rainer Maria Fassbinder la Teatrul German din Timișoara. Jebeleanu a știut să creeze în jurul spectacolului său un întreg context, alternînd spații filmate și spații jucate în direct. Se joacă pe toate planurile, imaginile se înlănțuie fluid, e vorba despre singurătate, despre violența imbecilă sau rasismul ordinar al omului de rînd, din aproape în aproape. E interesant cum Jebeleanu a reușit să vorbească în acest text scris în Germania de acum 50 de ani despre violența și cruzimea Europei de azi, în imagini sîngerînde și mizerabile, filmate în abatoare, alături de muncitori imigranți din estul sărac și ieftin. Încă o dată, spectacolul lui Eugen Jebeleanu impresionează, dar mai ales convinge, lucid și feroce.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

● Oana STOICA

Online-ul a democratizat teatrul

1) A fost o perioadă grea (și) pentru teatru. De la restricționarea reprezentării live a spectacolelor pînă la reduceri bugetare sau lipsa sprijinului pentru organizațiile independente, lumea teatrală s-a confruntat cu probleme majore pe care nu le-a putut controla. Asta a afectat direct produsul artistic. Eforturile de adaptare la situație au fost mari, însă fără prea multe rezultate notabile. Teatrul românesc în ansamblul său (mă refer la discursul general, nu la situații individuale) avea un decalaj față de cel european – tematici, concepte, estetici, limbaj – dinainte de pandemie, care s-a accentuat acum. Se vede o întîrziere în racordarea la realitate și problematicile ei și o inerție în actualizarea instrumentelor performative și a discursului scenic. Nu reușim să generăm un discurs specific, local. Se păstrează aceeași gîndire artistică conservatoare, iar abordarea realităților contemporane, atunci cînd se face, este superficială și dă impresia că s-a bifat o direcție la modă. Din păcate, asta ne face irelevanți și față de propriul public, și la nivel european. 

2) Sînt printre cei care apreciază teatrul online pentru că online-ul a democratizat teatrul prin accesul la produse culturale din toată lumea și a favorizat o discuție comună în satul global. Noi nu prea am participat la discuția asta din cauza decalajului despre care scriam mai sus. Online-ul a scos teatrul din sfera protocolară, l-a diversificat. Cînd demersul e reușit, satisfacția spectatorului e mare. Dar lucrurile merg în ambele sensuri: se renunță repede la vizionarea unui spectacol neinteresant sau prost filmat. E mai ușor să închizi laptopul decît să părăsești sala de spectacol. Teatrul online nu înlocuiește experiența live, ci oferă alt tip de experiență și o mai mare accesabilitate a publicului la spectacole. E un beneficiu uriaș.

3) Cu regretul de a nu fi putut vedea unele spectacole din țară, unde intuiesc că ar putea fi idei interesante, ce mi-a rămas în minte din 2021 în plan fizic (deși eu l-am văzut înregistrat) este  Katzelmacher. Dacă nu ar fi vorba despre iubire, regia Eugen Jebeleanu, la Teatrul German de Stat Timișoara. E un spectacol despre probleme acute ale actualității – modul în care se naște ura, dinamica socială, emoțională și psihologică a comunităților. Jebeleanu combină viabil teatrul live cu pasaje filmate și teatrul social cu poetica corpului. În ceea ce privește formatele digitale, aleg Confesional, un produs al Centrului de Teatru Educațional Replika în care patru actori explorează cu dezarmantă sinceritate situații inconfortabile din biografiile proprii.

Oana Stoica este critic de teatru.

Anchetă realizată de Matei MARTIN

Foto: flickr