Anul teatral 2020 – o anchetă

Anul 2020 va rămîne probabil în memoria noastră colectivă drept „anul pierdut”. Pandemia și măsurile sanitare excepționale au însemnat suspendarea activității cu public a instituțiilor de spectacole. Multe teatre au încercat să se adapteze noilor condiții, să-și reinventeze repertoriu, să găsească formule noi de a rămîne aproape de spectatori. Teatrul s-a mutat online. Am întrebat cîțiva dintre cei mai activi critici 1) Cum s-a văzut teatrul de acasă? și 2) Care a fost cel mai bun spectacol?

● Miruna RUNCAN

„Mult mai mult teatru”

1) Cel puțin în cazul meu, care lucrez mult de acasă oricum, chiar și-n vremi normale, aș zice că în 2020 am văzut mult mai mult teatru decît în 2019. Asta fiindcă, pînă în pandemie, adesea la ora de plecat la teatru aveam încă ceva de scris, un gînd de dus pînă la capăt, deci preferam să amîn pe altă dată spectacolul: el rămînea acolo, îl puteam vedea peste o săptămînă sau două, iar uneori ajungeam să-l și ratez. Din martie, probabil dintr-un fel de reacție autoprotectivă, disciplina mea a devenit... (știu, e de rîs!) și mai fermă. Adică am lucrat compulsiv mult mai mult (asta și din pricina provocării neașteptate de a trece cursurile în online: a fost musai să înveți in progress să nu plictisești studentul, să-i dai echivalențe în formele de predare, să schimbi formulele de evaluare ca să nu pară o corvoadă, dimpotrivă ș.a.m.d.). Dar și din pricină că, în afara propriului meu proiect de scris, am intrat amețitor în încă patru proiecte, toate cu termene de finalizare pînă în vară. Ei, paradoxul e că, fără să mă gîndesc la asta în vreun fel, tocmai monotonia „închiderii în casă” m-a făcut ca la ora 19, zilnic aproape, să zic „Gata pe azi!”. Alfel spus: „Hai la teatru!”, sau „Hai la film!“, după caz/inspirație/dispoziție, curiozități. Una peste alta, am văzut incomparabil mai mult teatru: uneori din recuperări imediate (că nu ajunsesem, să zicem, la Sibiu – așa am văzut, chiar dacă rău filmat, minunatul Povestea prințesei deocheate, ori la Tîrgu Mureș – așa am putut vedea încîntătorul Pasărea care se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, ori la București etc.). Alteori din recuperări istorice, adică mi-am dorit să revăd spectacole filmate acum două-trei-patru decenii (majoritatea sînt rău filmate dacă nu sînt produse adaptări ale TVR, ba chiar și atunci: „Hoston, we have a problem!”). Alteori fiindcă mă stîrneau colegii să văd spectacole străine despre care s-a scris-vorbit mult și de care n-avusesem parte. În fine, cele care se făceau acum, pe loc (inclusiv puzderii de reacții teatrale de „recluziune forțată” în interior ale actorilor, mai ales tineri, unele de o debordantă imaginație, pline de optimism și haz, le mulțumesc!)

2) Habar n-am care a fost cel mai bun spectacol, în această ordine de idei. Au fost cîteva răspunsuri la recluziune de-a dreptul impresionante în prima parte, mai ales pentru viteza, imaginația și dedicația cu care echipele s-au adaptat venind cu propuneri foarte curajoase, inclusiv tehnic: Exeunt, proiectul Lavinia Braniște și Bobi Pricop, de la Reactor, cu cei șase minunați actori, ori Pool (no Water) în care Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea, cu colaborarea unei echipe de actori-eroi, au produs o versiune video a piesei lui Ravenhill.  Dar scurta fereastră de lucrat normal din vară-toamnă mi-a prilejuit mie cele mai mari bucurii: (In)corect al Letei Popescu cu echipa excelentă de la Reactor, un spectacol care ne propune un tulburător plonjeu critic-satiric-nostalgic-interogativ în relațiile noastre de familie și în noi înșine, și Capete înfierbîntate 2020 al echipei Mihaela Michailov-David Schwartz la Replika, cea mai acid-necruțătoare radiografie teatrală a sistemului medical din România – cu alți actori/atiști formidabili, care nu obosesc să te surpindă la fiecare întîlnire.

Miruna Runcan este profesoară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat recent: Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheț 1956-1964, Editura Tracus Arte, 2019.

● Mirella PATUREAU

„O ucenicie tehnologică și estetică”

1) Pandemia ne-a adus, fără să vrea, un cadou. Așa e întotdeauna cu ursitoarele rele, mai fac fără să vrea și un bine. Ne-am regăsit așadar cu toții, de la Dunăre la Sena, în aceeași sală imensă, virtuală, sau într-o întîlnire de alt tip. Un peisaj teatral devenit în fine larg european, uniți prin pandemie și reacționînd pe baza acelorași reflexe de supraviețuire. Nu mai am nevoie să fac 2000 de kilometri ca să mă pun la punct cu agenda teatrală din România. Nu am prevăzut însă toanele Internetului și, ca ultimă soluție, disconfortul să urmăresc un spectacol pe un ecran de smartphone. Are însă și teatrul la dimensiunea Liliputului farmecul său. Pe scurt, ne prefacem toți că mergem la teatru, adică am descoperit farmecul  virtualului, cum ar fi dacă... am fi din nou împreună. Trecînd însă de partea cealaltă a rampei, văzut de pe scenă, anul teatral 2020 s-a trăit pur și simplu dramatic. Unii sînt relativ avantajați, mă gîndesc la condiția intermitenților din spectacol din Franța. Mulți repetă cum pot și teatrul continuă să funcționeze, în surdină, dar un motor e făcut să funcționeze pe drumul mare, o mașină care stă doar în garaj, după un timp e bună de programul Rabla. Nimeni nu e pe deplin satisfăcut, căci pentru oamenii scenei e mai esențial (termen care doare azi, într-o societate care a închis sălile de spectacol și muzeele, sub eticheta non essentiels) să joace, să existe ca artiști și nu doar să supraviețuiască din ajutoare de șomaj mai mult sau mai puțin generos distribuite. Am continuat deci să mă prefac că merg la teatru, cu ochii pe ecranele de computer sau, mai grav, pe smartphone. Dar am admirat și urmărit de la început încăpățînarea cu care oamenii de teatru, și în România, și în restul Europei, mai precis în Franța, unde sînt mai acasă, au continuat să fie ei înșiși, adică oameni ai scenei, îmblînzind tehnologia într-un schimb reciproc de mijloace de expresie, de posibilități nebănuite. M-au interesat în acest răstimp încercările de a reînnoi teatrul, de a crea genuri noi, hibride. Nu uit însă marile festivaluri, văzute odinioară în „prezențiel” și la care am avut acces virtual, pe sărite, vezi toanele Internetului, Festivalul Shakespeare de la Craiova, primul care a fost obligat în aprilie să se arunce cu curaj în arena virtuală, apoi, generos și darnic ca de obicei, Festivalul de la Sibiu, sau cel al Teatrului Maghiar din Cluj, ambițios și cu multe titluri inedite, și aici, încă o dată, șocul spectacolului cu Rosmersholm, și, în fine, FNT-ul, cu ampla lui retrospectivă. Am avut astfel prilejul să văd un mare spectacol, pe care-l pierdusem odinioară, Livada lui Strehler, filmată la Piccolo Teatro, și splendoarea vaporoasă a decorului ca un imens voal alb, metaforă a vișinilor în floare. Anul teatral 2020 a fost, să zicem, o ucenicie tehnologică și estetică, trăită deopotrivă de pe scenă și din sală. Parteneri complici și părtași ai unor experiențe pe care am greși dacă le-am uita cu totul.

2) Cel mai bun spectacol? Și anul acesta, o imposibilă întrebare, dar care merită mai multe răspunsuri. Principiul este fără îndoială cel al afinităților afective, mă voi regăsi întotdeauna în spectacolele unor creatori pe care-i urmăresc de cîtăva vreme pentru că prețuiesc ceea ce fac și ceea ce gîndesc. Mă gîndesc la spectacolele lui Bobi Pricop, care, deja de la Pisica verde, ne-a obligat să ne recondiționăm ca spectatori de teatru, vezi silent disco, și care cu Exeunt și mai ales cu Live, creat la la TNRS din Sibiu, a ocupat scena deschizînd-o în același timp spre alte niveluri de percepție. Nu uit nici Pool (no Water) de Mark Ravenhill al lui Radu Nica, extrem de ambițios și impecabil balans între imagini, efecte video și joc actoricesc. Am așteptat spectacolul lui David Schwartz, Capete înfierbîntate 2020 în Stagiunea Digitală de Teatru Politic pentru că asistasem pe vremuri, într-o sală supraîncălzită din spatele Bisericii Albe din București, la prima variantă, scrisă de asemenea în colaborare cu Mihaela Michailov, sprijintă pe umerii largi ai lui Alexandru Potocean. Am regăsit aici, la zece ani distanță, aceeași vehemență, dar cu o structură teatrală diferită, pe un alt scandal contemporan, cel al situației sanitare și care, din nefericire, nu prea are șanse să devină depășită. Și am redescoperit, alături de Potocean, schimbînd și aici mai multe „măști”, o actriță formidabilă, Oana Rusu, pe care nu am uitat-o dintr-un alt spectacol, Cultul personalității de Mihai Lukacs. Tot cum nu pot să uit nici forța unei alte actrițe extrem de expresive și pline de nuanțe, Valentina Zaharia, în Pisica lui Schrödinger de Alexa Băcan, experiment teatral riscant, ca mai toate proiectele în care am regăsit-o pe tînăra actriță.

La capitolul emoție intensă, citez Disparițiile de Elise Wilk, povestea unei familii de sași din anii ’40 pînă astăzi, jucată în maghiară de trupa de la Yorick Studio Tîrgu Mureș, în regia lui Sebastyén Aba. Cunoșteam textul, scrisul Elisei Wilk, nervos, bine ritmat, care are o respirație proprie, cu notații precise, scurte, dar și momente de o poezie fulgurantă sau de o cruzime banală și teribilă. Văzut de la Paris, în condiții dificile, am reușit însă să recuperez pozitiv chiar cîteva accidente de transmisie, care deveneau semnificative în logica însăși a textului. Imaginile se imobilizau, se poticneau, iar porneau și dintr-odată parcă ideea textului apărea și mai clară: personajele în alb ca niște fantome, la fereastră, prinzînd glas, zbătîndu-se dincolo de amintire într-o limbă necunoscută mie, dar înțelegînd perfect totul, undeva în spațiile albe ale memoriei noastre. M-a emoționat puternic și spectacolul lui Andrei Măjeri, Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, la Reactor, din Cluj. Un text de debut – semnat de actorul Cosmin Stănilă – precis, dureros, prin notațiile psihologice și medicale exacte, prin dozajul dramatic al acestei coborîri în neființă, căci este vorba de doctorul Alois Alzheimer. Am regăsit aici cîteva constante pentru Andrei Măjeri, raportul cu imaginea, care devine un element-cheie și care poate purta sensul dramei, liniile precise ale desenului regizoral, într-un spectacol construit pe performanța a doi actori.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

                                         Capete înfierbîntate 2020 (foto: Oana Monica Nae)

● Oltița CÎNTEC

„Un nou tip de conectare la scenă”

1) În 2020, am dus dorul întîlnirilor profesionale dezvoltate ad-hoc în jurul premierelor și în festivaluri, al nerăbdării și curiozității colective din sălile de teatru. Pe acest fundal emoțional, m-am acomodat totuși repede și constructiv la noul tip de conectare la scenă, urmărind inițial cu o aviditate nesățioasă tot ce-mi cădea sub ochi, ulterior selectînd într-o abundență imposibil de administrat altfel. Iată micul meu top, neîncăpător pentru toate inițiativele artistice demne de a fi menționate.

2) Live, creația lui Bobi Pricop la Secția Germană a Teatrului Național „Radu Stanca”, e dintre cele mai bine realizate pentru streaming în timp real. Naționalul sibian s-a adaptat rapid și pe multe direcții la vizionarea de la distanță. A deschis bogata arhivă a Festivalului Internațional de Teatru și a imaginat producții predispuse unei livrări intermediate tehnologic. Adecvarea la condițiile de repetiție cu o echipă distanțată spațial, recursul la soluții estetice potrivite online-ului, suplimentarea diversității expresive sînt însușirile care înscriu Live pe lista preferatelor. Alături de Autobahn (Andreea și Andrei Grosu), inspirat ales pentru secvențialitatea și calitatea dramaturgică ce-au îngăduit un serial teatral cu șapte episoade, identificînd un nou spațiu „scenic” (habitaclul unor autoturisme) și evidențiind capacitățile actoricești ale distribuției, care a jucat stînd așezată într-un punct fix, elaborînd interpretativ exclusiv pe dinamica părții superioare a corpului, vocalitate, tăceri semnificative.

La Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, ca rezultat al unui proiect de animare a noilor scrieri adresate adolescenților, s-a montat 98% decizia corectă. Am fost coordonatoarea juriului de selectare a textelor înscrise, iar acesta al Andreei Tănase, vorbind despre o chestiune gravă, dar neglijată de societate – numărul uriaș al mamelor minore –, a fost prima opțiune pentru cvasi-majoritatea celor delegați să aleagă împreună cu mine. Tema, tratarea plurifocală, evitarea abilă a incriminării morale, încurajarea dezbaterii au fost argumentele desemnării. Premiera a devenit motiv de dispută locală și națională, politicieni pietreni încercînd să reinstituie practici de cenzură. Difuzarea online vreme de cîteva zile a fost cea mai inspirată strategie de a contracara manipularea oferind oportunitatea vizionării, în contextul unui interes amplificat de scandalul mediatic. 

Hoții e un spectacol antepandemie al lui Cristi Juncu reluat de Naționalul din Tîrgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a cărui stilistică scenică s-a pliat de minune pe rigorile receptării variantei filmate. Transmisia live streaming, o formulă care conservă în proporție mai mare propriul teatrului de a fi artă vie (prezența concomitentă în timp, doar că în spații diferite a artiștilor și a publicului), reușita regizorală de a valorifica potențialul actorilor au făcut din Hoții unul dintre cele mai plăcute spectacole de urmărit pe ecranul laptop-ului.

Oltița Cîntec este critic de teatru. A coordonat volumul colectiv bilingv Teatrul.ro – 30. Noi nume / Theatre.ro – 30. New Entries, Editura Timpul, 2019.

                                                            Live (foto: Bobi Pricop)

● Oana STOICA

„Un taifun în teatru”

1) Pandemia a produs un taifun în teatru, care încă nu a trecut așa că nu pot spune cum vor arăta schimbările, dar sînt sigură că vor exista. Deocamdată, închiderea teatrelor a forțat apropierea artiștilor de virtual și tehnologie și a impulsionat filmarea calitativă a spectacolelor pentru difuzare și/sau arhivare. Unii au filmat spectacolele în format VR (Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe) pentru a capta cît mai mult din experiența pe care o oferă teatrul. Sper ca pandemia să ducă și la inovarea discursului scenic și a limbajului corporal, la dezvoltarea dramaturgiei, pentru că au putut fi vizionate online spectacole din întreaga lume așa că s-a văzut cam care e nivelul teatrului local. La modul general, avem un retard nu doar tehnic, cît mai ales ca dramaturgie, discurs și limbaj scenic. Am văzut mult teatru online și cred că se poate păstra parțial acest mod de difuzare și după ce viața va reintra pe făgașul normal pentru că ne ajută să vedem mai mult decît o putem face prin deplasare fizică. Și asta e benefic tuturor căci contactul cu ceilalți e revigorant pentru creativitate. Pandemia a favorizat revelarea unor tare ale sistemului teatral autohton: anchilozarea teatrelor publice în direcții artistice conservatoare și manageriale inerte, lipsa unui sistem de protecție și de susșinere pentru și spațiile independente, haos în contractele de drepturi de autor etc. Dar per ansamblu a fost bine pentru că numai un tăvălug putea să ne arate cît de vulnerabil și anchilozat este sistemul nostru teatral și să forțeze o schimbare. Acum e timpul să producem schimbarea.

2) Aș alege trei spectacole din acest an infernal. (In)corect (regia Leta Popescu, Reactor de Creație și Experiment Cluj) – o scanare în profunzime a disfuncțiilor familiale prin prisma conflictului intergenerațional, important aici fiind faptul că aceste conflicte nu presupun poziționări diametral opuse, „păcatele” nu sînt absolute, iar beligeranții se detestă, dar nu se urăsc. E o analiză a noroiului care băltește în jurul oricărei familii. Live (regia Bobi Pricop, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu) – cinci povești despre românitate din perspectivă germanică, despre discriminarea latentă a Vestului față de muncitorii est-europeni, despre etnicitate, capitalism și statutul de cetățean de rang secund. În ambele spectacole, altfel complet diferite, mi-a plăcut subtilitatea identificării unor umori toxice, dar neafișate explicit. Capete înfierbîntate 2020 (regia: David Schwartz, text: Mihaela Michailov & David Schwartz), un spectacol lucrat în timpul carantinei, față de care a reacționat rapid printr-o analiză a vulnerabilităților sistemului medical sub presiunea crizei sanitare, intuind nu doar degradarea serviciilor medicale, dar și valul de negaționism, acutizarea clasismului, misoginismului, rasismului și naționalismului, fenomene care se vor accentua în toamna lui 2020.

Oana Stoica este critic de teatru.

                                                       (In)corect (foto: Doru Vatavului)

● Cristina RUSIECKI

Lecția pandemiei

1) Dacă ar fi să iau personal întrebarea, aș spune că a fost o binevenită ruptură de ritm în hinghereala ultimilor mulți ani în care aproape în fiecare săptămînă ești între două orașe, tot timpul pe grabă. Apoi, ca un amănunt tehnic, notițele luate de acasă sînt lizibile, așa că nu ți se mai înroșesc ochii tot încercînd să descifrezi rîndurile încălecate scrise în întunericul din sală. Dacă n-aș lua-o chiar așa de personal, s-a simțit lipsa emoțiilor din teatru, a acelui aer magnetic care se propagă de la actori la spectatori pentru a se reîntoarce reînnoit la sursă. De acest tip de energie cred că îi e dor oricui, de oricare parte a scenei s-ar situa. Altfel, din multe spectacole online au lipsit prim-planurile, uneori actorii aproape nici că se vedeau, nici că se auzeau. Frustrant! Însă aceasta se datorează faptului că, forțate să se mute pe neașteptate în online, multe dintre teatre nu au avut decît filmări „de lucru”, în nici un caz destinate publicului. Dar unele filmări s-au dovedit performante. Rămîne o lecție pe care pandemia le-a oferit-o teatrelor cu vîrf și îndesat. Poate că de aici înainte se vor ocupa de propriul patrimoniu, mai ales că s-au schimbat condițiile, iar de profesioniști în filmare și montaj nu ducem deloc lipsă. 

2) Cele mai bune spectacole au fost cele care și-au adecvat limbajul la schimbările generate de pandemie: Exeunt de Lavinia Braniște, regia Bobi Pricop, de la Reactor de Creație și Experiment, și Pool (no water) de Mark Ravenhill, concept Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea, de la Teatrul Maghiar de Stat, ambele din Cluj. Nu numai că cele două producții au trecut cu brio testul online, dar au restructurat conceptul de spectacol îmbogățindu-l larg cu tehnici împrumutate din film. Finețea și diversitatea mijloacelor alese, mixul osmotic între sensuri și modalitățile de a le exprima într-un fel neobișnuit au dus, într-o oarecare măsură, la o rescriere a limbajului teatral. Efectele video au împrumutat forme multiple în radiografierea subiectivității iar sunetul prelucrat digital a adus o contribuție semnificativă la redarea atmosferei de recluziune. Sînt bunuri care, probabil, se vor statornici de acum încolo.

În Exeunt, spectacol care tratează chiar perioada de lockdown, Bobi Pricop și echipa cu care a lucrat accentuează, prin video, pierderea contactului din timpul claustrării cu suprafețele distincte, cu limitele și încadrările pe care le oferă rațiunea. Percepțiile se schimbă, interiorul năpădește ființa iar proporțiile se distorsionează nefiresc. Desele viraje cromatice, de videoclip, rotația lentă a fețelor sau a corpurilor, cu atmosferă subacvatică, depășirea gravitației, plutirea în imponderabilitate, suspendarea corpului pe fundal s-au dovedit instrumente decisive în redarea acestui alt fel de realitate. În Pool (no water) unde, din cauza izolării, toate aparițiile actorilor au fost filmate cu telefonul, autorul conceptului video, Andu Dumitrescu, blurează imaginea și folosește în fel și chip registrul luminii, ca și o multitudine de tehnici video. Nu ocolește nici animația, nici machiajele spectaculoase, nici efectele de videoclip. Deformînd fețele, uzînd de elementul-surpriză, imaginile devin de-a dreptul spectaculoase. După cum se vede, pandemia a adus elemente noi și o binevenită notă de experiment în teatru.

Cristina Rusiecki este critic de teatru.

● Raluca RĂDULESCU

„Sistemul perfect nu s-a inventat încă”

1) Poate mai bine ca niciodată! Cred că distanța relativizează și oferă o imagine mai largă și mai clară. Aș spune că 2020 a fost un an al izolării, dar și al solidarității în teatrul românesc. Și aș remarca cel puțin două momente în care oamenii de teatru au fost neașteptat de uniți în a susține o cauză: în cazul de la Teatrul „Bulandra” (împotriva unui management abuziv) și în cel de la Piatra Neamț (împotriva imixtiunii politicului în teatru). Situații complet diferite, dar care au generat valuri de solidaritate, necesare într-o breaslă scindată și măcinată de orgolii și egocentrism, cum de altfel pare a se fi cazul intenției de modificare a legii ce reglementează managementul instituțiilor publice de cultură, lege despre toată lumea spune că trebuie modificată, dar... „ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”!

Situația fără precedent în care s-a aflat teatrul mondial în 2020 ne-a demonstrat că sistemul perfect nu s-a inventat încă, dar și că există modele funcționale. În majoritate, conducerile teatrelor din România au făcut toate eforturile pe care le-au știut / putut face pentru a rămîne pe linia de plutire în contextul dat, dar se pare că pandemia, oricum a pus în... lumina reflectoarelor (stinse!), lipsa de viziune, anacronismul, inconsistența și incoerența managerială din sistemul teatral românesc. Nu putem generaliza. Fiecare caz e special. Nu există exemple negative și exemple pozitive, doar situații individuale, pe principiul fiecare s-a descurcat cum a putut. Unii mai bine, unii mai greu... Ce a mai contat, de fapt, teatral vorbind, în 2020? Lupta pentru supraviețuire a independenților? Lupta teatrelor de stat cu autoritățile, pentru a nu trimite angajații în șomaj tehnic sau pentru a permite testarea actorilor și tehnicienilor de scenă din bugete existente? Sau poate (ne)lupta pentru a convinge aceleași autorități că teatrele nu sînt focare de infecție și că, dacă se respectă regulile, sînt sigure pentru spectatorii din sală (nu neapărat și pentru oamenii de pe scenă, căci de multe ori părea că acolo ajung doar niște supraoameni imuni la boli pămîntene). Sau poate pregătirea pentru lupta ce vine în 2021, cînd se anunță reduceri bugetare și (poate chiar) de personal? 2020 a scos la iveală toate problemele și incertitudinile din teatru. Nu rămîne decît să sperăm că 2021 va reașeza totul ceva mai sănătos și cu orientare spre viitor!

2) Cel mai bun spectacol al anului s-a amînat! Mi se pare un exercițiu inutil să compar spectacole care au avut premiera înainte de pandemie, cu spectacole (deși chiar autorii lor nu sînt prea convinși că le pot numi așa) făcute pe zoom în stărea de urgență, cu spectacole repetate cu mască sau afară, cu sau fără premiere oficiale, filmate sau amînate sine die. Am și văzut incomparabil mai puțin pe viu. Cam 10% din cît vedeam într-un an obișnuit. Și online am văzut puțin. Poate și din pricina inflației. Poate și fiindcă am scris sute de recomandări pentru spectacole difuzate online. Iar dacă ar fi să numesc un singur spectacol din ce am văzut eu pe viu din producțiile anului 2020, ar fi (In)corect de Leta Popescu de la Reactorul din Cluj. Un spectacol de maturiate, cu umor și autoironie. Lucid, pertinent, contemporan.

Raluca Rădulescu este critic de teatru, realizatoare de emisiuni la Radio România Cultural.

● Iulia POPOVICI

„Epuizare mentală de teatru digital“

1) S-a văzut, paradoxal, mai puțin decît în anii anteriori. Știm cu toții, lockdown-ul a mutat toată cultura online și nici teatrul n-a scăpat, ceea ce a însemnat, practic, o abundență, evident necoordonată, de difuzări pe Internet, de la producții recente la unele de arhivă, de la unele românești la altele în limbi marginale. De regulă, date gratuit, adică tentante. După care au urmat festivaluri, uneori cu spectacole internaționale, ținute integral online. Producții create pentru digital: teatru participativ pe Zoom, teatru imersiv de diverse feluri (aici, mai ales chestii din străinătate), teatru pe YouTube și Vimeo. Și o scădere a publicului online (se vede în date, nu-s doar eu cea care n-a mai putut): „Zoom fatigue“ e o realitate și are un corespondent pentru teatru – „epuizare mentală de teatru digital“.

În mare, în ciuda spasmodicelor redeschideri de teatre, cred că, atunci cînd vorbim despre teatrul ultimelor 12 luni, vorbim despre spectacole online sau adaptări speciale de reprezentare pe distanțare socială. Dar 2020 a fost un an unic din toate punctele de vedere, printre altele, și pentru că e primul (sper să fie și singurul, dar am senzația că 2021 e geamănul lui 2020) în care baza de selecție e nelimitată geografic și temporal. Nu doar pentru mine, ci pentru toți cititorii acestei reviste (cu condiția să aibă internet): absolut oricine și-a dorit a putut vedea fie producții locale legendare de acum 2-5-20-30 de ani, fie spectacole nemțești, franțuzești, englezești... Încă meditez la efectul pe care așa o globalizare bruscă o să-l aibă asupra receptării de teatru făcut în România (da, estimez că primele efecte vor fi asupra receptării, nu asupra producției, și că izvorul deteritorializat de difuzări gratuite sau semigratuite va seca în curînd – teatrul e, totuși, o artă scumpă). Știu deja că suspendarea efemerității teatrului a însemnat o viață nouă – și impact crescut – pentru spectacolele independente care-și epuizaseră publicul local și bugetul de reprezentații și aș saluta asta drept cel mai mare cîștig al anului.

                           VA URMA. Ghid performativ pentru spectator, Teatrul Tineretului

2) Mi se pare important aici și acum să aleg ceva care 1. să fi fost produs în România, 2. să fi fost produs în 2020, 3. să țină cont de contextul de producție. Fiindcă am senzația că grila de evaluare s-a schimbat, în mod excepțional, pentru (sper) o unică dată: ce m-a interesat și captivat a fost capacitatea sau măcar încercarea de a găsi forme eficiente artistic de a comunica, în condiții noi, cu publicul. Eu, una, știu extrem de puține spectacole în care adaptarea la condițiile de pandemie s-a produs în forma lor „fizică” sau care-au fost create special pentru astfel de condiții. VA URMA. Ghid performativ pentru spectator de la Teatrul Tineretului, un concept al Gianinei Cărbunariu, e exemplar și ca „execuție“, și ca mod de păstrare a relației spectatorului cu identitatea proprie a spațiului teatral. Live regizat de Bobi Pricop la Teatrul Național „Radu Stanca“, creat să funcționeze, pe termen lung, și pe scenă „analogică“, e, pentru mine (mai spun o dată: de la un punct încolo, pur și simplu nu am mai putut urmări teatru pe neți), cea mai inteligentă producție lucrată cu online-ul în minte, în același timp în care chestionează tocmai comunicarea virtuală. Am și o mențiune specială pentru adaptarea de VR (realitate virtuală, adică) a Zborului deasupra unui cuib de cuci de la Teatrul „Andrei Mureșanu“ – e primul spectacol „clasic“ distribuit în acest format, ceea ce foarte entuziasmant.

Iulia Popovici este critic de teatru, scrie în Observator cultural și pe Adevărul.ro.

● Claudiu GROZA

„Această formulă nu poate fi perpetuată...”

1) Cred că răspunsurile noastre la ancheta de anul ăsta sînt doar un soi de „bază documentară” pentru cînd va veni momentul unei analize diacronice, obiective și ceva mai detașate de fenomenul – destul de frustrant, trebuie spus, al – „teatrului pandemic”. Personal, n-am făcut excese de consumat teatru online. Nu pentru că n-aș fi fost curios, ci pentru că vizionarea presupune o anume disciplină, un „ceremonial” pe care, cînd mergeam la teatru, îl respectam implicit, fără a-l teoretiza/conștientiza. Or, în spațiul domestic – al oricui, zic eu – domnește o anumită entropie, întreținută și de confortul tehnologic recent, dar și de habitudinile culturale casnice. O carte o poți citi cînd ai tu chef, de pildă; vremea filmelor TV la care se aduna cucernic toată familia a trecut de mult deja – acum poți opri de-a dreptul filmul ca să-ți faci un sandviș sau să te mai uiți la like-uri... :) Așa că a-ți impune o disciplină pentru vizionări online poate fi o mare provocare. Mai ales că orele de difuzare – extrem de potrivite înainte vreme, pe cînd cu teatrul „normal” – au devenit dintr-o dată ore în care descopereai ba că ai rămas fără pîine, ba că mai are copilul o temă de casă, ba că ai avea ceva de gătit. Așa, murphyan. Să mă contrazică cine n-a pățit-o! Trecînd de acest orizont anecdotic, a durat pînă spre finele anului să identific de unde-mi vine neastîmpărul, foiala permanentă, senzația că tempoul e prea lent, că lipsește ceva, că n-am răbdare – chestie care nu mi-a lipsit niciodată în sală, vreo 25 de ani, indiferent de calibrul spectacolului. Apoi mi-am amintit că un critic de cinema mi-a spus odată că într-un film (hollywoodian) cadrele se schimbă cam la 10 secunde. Am cuplat asta cu fragmentarismul pe care l-am deprins cu toții în spațiul virtual – sms-uri, twitterisme, multe imagini, conținut cît mai divers. Nu cred că trebuie să fii savant ca să deduci că teatrul online contrazice flagrant, oricît de bine e făcut, niște tipare de receptare pe care ni le-a indus mediul virtual. Concluzia ar fi că teatrul văzut de acasă a fost o experiență interesantă, mai ales prin tenacitatea, inventivitatea artistică și performanța tehnică a creatorilor (sunet excelent, filmări profi) dar că această formulă nu poate fi perpetuată fără a modifica/denatura/transforma radical (luați oricare termen, după plac) rețeta estetică a teatrului. Firește, subiectul e de aprofundat...

2) Toate spectacolele pe care le-am văzut au fost bune, măcar prin curajul disperat al artiștilor care le-au făcut, prin acea căutare nebună de formule alternative. A fost o aglutinare frenetică de resurse, care nu poate fi decît aplaudată. Strict subiectiv, ca un spectator capricios ce m-am aflat în 2020, m-a emoționat și bucurat prin simplitate, delicatețe și onestitate a demersului VIP – Very Isolated Person, scris/regizat de Paula Breuer și jucat de Olga Török, un spectacol gîndit online, interactiv, dar care poate fi ușor adaptat pe sală. Mai remarc o producție a Naționalului de la Mureș, Hoții, regizat de Cristi Juncu, pentru ghidușia interpretării și naturalețea adaptării la filmarea online.

Claudiu Groza este critic de teatru.

anchetă realizată de Matei MARTIN