Anul cinematografic 2021 – anchetă

Publicat în Dilema Veche nr. 929 din 27 ianuarie – 2 februarie 2022
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg

Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”. Citiți răspunsurile lor ca să vă amintiți titlurile anului trecut și, mai ales, să recuperați ce n-ați reușit încă să vedeți.

 Victor MOROZOV

Tot mai clar constat, la capătul unui an haotic și anxiogen, că se impune desțelenirea terenurilor variate pe unde cresc imagini, măcar din dorința de a mai smulge cinema-ul din adorația suficientă față de el însuși. Netflix et. Co n-au prea ajutat, în ciuda aparențelor – doar au adîncit uitarea și au agravat miopia –, cu toate că tendința contrară, aceea de a miza cu superioritate pe cartea cinema-ului împotriva televiziunii, împotriva TikTok-ului, împotriva realității, îmi pare și mai pernicioasă. Să amintim deci că cinema-ul încă trăiește și că – înainte de a selecta alte cîteva borne ale lui 2021 – Benedetta maestrului Verhoeven, poate cel mai savuros film al anului, s-a simțit ca un joc video rulat pe consolă (și bravo lui!), iar cadrul cel mai frapant din altminteri sobrul Memoria, al inegalabilului Apichatpong Weerasethakul, ne-arată o navă spațială desenată pe computer, care decolează spre cer dintr-o pădure artificială, și totuși cu-adevărat fascinantă. Așadar:

Cel mai bun film de ficțiune: Ha’berech / Genunchiul lui Ahed (r. Nadav Lapid)

Cel mai bun documentar: Cronache di quel tempo / Cronici din acea vreme (r. Maria Iorio, Raphaël Cuomo)

Cel mai bun scurtmetraj: When Night Meets Dawn (r. Andreea Borțun)

Cel mai incitant hibrid: Esqui / Schi (r. Manque La Banca)

Cea mai hipnotică secvență: Les Sorcières de l’Orient / Vrăjitoarele Orientului (r. Julien Faraut)

Cele mai puternice imagini de arhivă: Esquirlas / Cioburi (r. Natalia Garayalde)

Cel mai pur gest vizibil pe ecrane: transa ciclistului Primoz Roglic din timpul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, din care nu s-a eliberat decît mult după ce, fără s-o știe, trecuse linia de finiș pe locul 1

Cel mai emoționant personaj: un copac secular transportat pe mare, care foșnește în singurătatea largului, din Taming the Garden / Pădurea domestică (r. Salomé Jashi)

Cea mai poetică apariție: floricica răsărită din asfalt, în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (r. Radu Jude)

 Ionuţ MAREȘ

Dacă mă opresc doar la Cannes pentru scurta mea retrospectivă despre anul cinematografic 2021, nu o fac pentru că nu am văzut filme bune şi în alte selecţii, ci pentru că ediţia de anul trecut a festivalului de pe Croazetă chiar a fost una excelentă (în plus, am vrut să-mi restrîng opţiunile). Şi asta în ciuda unui Palme d`Or deloc glorios – Titane, de Julia Ducournau. Din competiţie (unde am reuşit să văd majoritatea din cele 24 de filme), am rămas în primul rînd cu Ahed’s Knee, al israelianului Nadav Lapid, şi cu Memoria, al thailandezului Apichatpong Weerasethakul. La primul, un film furios, am apreciat amestecul de revoltă politică şi criză existenţială, redate printr-o formă care îţi trage preşul de sub picioare mereu. La al doilea am admirat forţa hipnotică şi invitaţia la contemplaţie. Tot din competiţie mi-a plăcut şi France, pentru originalitatea cu care francezul Bruno Dumont deconstruieşte celebritatea (întruchipată de Léa Seydoux). N-aş vrea să omit nici Benedetta, de Paul Verhoeven – un film dezinvolt şi extrem de entertaining. Din secţiunea „Out of Competition” aş menţiona Oranges sanguines, al francezului Jean-Christophe Meurisse – o comedie îngrozitor de neagră despre multe din obsesiile lumii în care trăim. Inclus în Cannes Première, Vortex, de Gaspar Noé, m-a tulburat pentru că este un film întunecat despre bătrîneţe, boală şi moarte. În fine, la capitolul documentare, m-a stimulat, ca întotdeauna, Serghei Lozniţa, de data asta cu Babi Yar. Context (inclus în secţiunea „Special Screenings”) – prin intermediul unor arhive uluitoare (prelucrate vizual şi sonor), ni se reamintesc ororile celui de-al Doilea Război Mondial.

 Cristi LUCA

Cinematografia, într-o formă sau alta, și-a văzut bine-mersi de statutul său de artă provocatoare și  ne-a lăsat pe noi, nemulțumiții de serviciu (mă includ în lista asta), să o redescoperim și să ne reîndrăgostim de ea. Sună melodramatic, dar e bine cîteodată să dăm puțină exagerare în scris.  Așadar, m-am dat în vînt după Petrov’s Flu (Kirill Serebrennikov) pentru amestestecul molipsitor de grotesc și tandrețe, Memoria (Apichatpong Weerasethakul) pentru un cinema senzorial și unic, The Velvet Underground (Todd Haynes) și Summer of Soul (…Or, When the Revolution Could Not Be Televised) – Ahmir Khalib Thompson – pentru înțelegerea culturii anilor ’60, I fiori persi (Fabrizio Maltese) pentru delicatețea de care avem nevoie, What Do We See When We Look at the Sky? (Aleksandre Koberidze), The French Dispatch (Wes Anderson) și The Tsugua Diaries (Maureen Fazendeiro, Miguel Gomes), toate trei pline de imaginație și farmec, Titane (Julia Ducournau) pentru provocarea ireverențioasă, Annette (Leos Carax) pentru o aventură imperfectă, dar impecabilă ca stil, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude) pentru inteligența sa tăioasă, The Power of the Dog (Jane Campion) pentru dilemele sale morale, Unclenching the Fists (Kira Kovalenko) pentru curajul de a arăta sincer și brutal emoții. Sfat: ignorați-l pe Graham Greene cu remarca sa că plînsul la cinema e un semn de cruzime. Plîngeți și rîdeți în voie.

 Cătălin OLARU

Dacă zgaiba care se tot rupe e produsă de avalanșa de nimicuri la care m-am condamnat de bunăvoie să mă uit, într-un nou an de hiat estetic și intelectual, georgianul What Do We See When We Look at the Sky? are ceva dintr-un unguent miraculos.

Get Back redă plictisului, cozeriei și detaliului fără rol narativ locul lor în ceva ce ar fi trebuit să fie un proto-reality show, fie el și cu valențe de exercițiu de PR. Din acest motiv, consemnarea minuțioasă a ultimelor zvîcniri ale organismului cvadricefal care a fost formația Beatles ar trebui să prezinte interes nu doar pentru fani. 

Dune dovedește că ecranizarea personală și în același timp plină de respect există, la fel și blockbuster-ul care produce o plăcere deloc vinovată.

Văzut la Festivalul Pelicula, 50 (o Dos Ballenas se Encuentran en la Playa) propune un joc ambițios cu așteptările narative și cu empatia spectatorilor. Fără zaruri, dar cu mult, destul de mult, nerezonabil de mult splitscreen.

Am preferat părțile rohmeriene celor cehoviene din Drive My Car, ceea ce înseamnă că mi-a plăcut suficient de mult încît să vreau să aflu ce e acela un lucru hamaguchian.

S-a tot vorbit despre felul cum Cîmp de maci excelează atunci cînd tratează duetul afectiv disonant al cuplului pe care îl formează Cristi și Hadi. Rămîn la părerea că debutul lui Eugen Jebeleanu e cît se poate de percutant și în actul lui secund.

Întregalde (r. Radu Muntean) acordă o voce unor categorii sociale subreprezentate în cinematograful autohton, iar aceasta e doar una din calitățile care îl fac să fie unul din filmele românești importante ale anului.

De pe lista mea, lipsesc: body horror-ul pe înțelesul tuturor care a triumfat la Cannes; experimentul fără curaj, musical-ul fără refren fredonabil și basmul fără vrajă care e Anette; jumătatea de melodramă care e Madres paralelas, un Almodóvar mai auster și cu porniri pedagogice; performerul non-pornografic al anului în materie de nuditate feminină, Benedetta lui Verhoeven. În exercițiul de actorie recompensat cu trofeul Festivalului de la San Sebastian, nu prea face nimeni economie de decibeli. Deținătorul „Ursului de Aur” a fost plasat în tot felul de vecinătăți cinematografice și ideologice flatante. Este, mai degrabă, un film în care puține lucruri rămîn ascunse privirii (iar printre ele nu se numără părerea autorului despre orice mișcă în țara asta, de la rîu la ram, de la rățușcă la rămurică). 

 Oana GHERA

Anul trecut a început pentru mine în sala de cinema virtuală a festivalurilor de film de la Rotterdam și de la Berlin și a continuat cu bucuria de a reveni treptat în sala de cinema și de a descoperi alături de alții filme a căror forță, poezie și frumusețe mi-au redat încrederea că cinema-ul rămîne against all odds la fel de puternic și relevant ca întotdeauna.

Chiar și văzute pentru prima dată pe ecranul laptop-ului, pe balconul improvizat în balcon, filme remarcabile ca The Dog Who Wouldn’t Be Quiet (Ana Katz, Rotterdam 2021), Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, Berlinale 2021) și What Do We See When We Look At The Sky (Aleksandre Koberidze, Berlinale 2021) păstrează în amintirea mea acea dimensiune larger than life esențială cinema-ului. Iar într-un context atît de dificil ca acela al pandemiei merită de asemenea recunoaștere distribuitori curajoși ca aceia de la Bad Unicorn, care au adus filme precum cel al lui Koberidze și pe ecranele de cinema de la noi, sau Transilvania Film, care a distribuit Annette (regia Leos Carax), dar și festivalurile de film care pariază pe titluri care altfel ar ajunge cu greu la publicul larg – mulțumiri speciale Les Films de Cannes à Bucarest pentru ocazia de a vedea (pe jumătate printre lacrimi, atît de puternică a fost experiența mea din sala de cinema) Memoria (regia Apichatpong Weerasethakul).

Vorbind de festivaluri, 2021 a fost și anul în care am călătorit din nou la festivaluri de film din afara țării, lucru care m-a făcut să reevaluez importanța vitală a acestor manifestări pentru comunitatea cinematografică globală, mai ales în perioade de criză. Mai mult decît un prilej de întîlnire pentru profesioniști din domeniu, cred că cinema-ul și cineaștii au nevoie mai mult ca oricînd de susținere și de contexte care să le ofere vizibilitate și să reafirme importanța acestei forme de expresie artistică atît din punct de vedere estetic, cît și politic. The movies live on, zicea un cineast în încheierea unora dintre cele mai puternice eseuri video ale anului trecut, și cu aceeași concluzie arhivez și eu anul 2021 în memorie.

 Laurențiu PARASCHIV

Pentru mine, filmul memorabil al anului 2021 e, de fapt, un film din 2020 care la noi a ajuns cu puțină întîrziere, în caz că mai ține cineva evidența trecerii timpului. E vorba de Nomadland, care acum, după sutele de premii primite, probabil că nu mai are nevoie de nici un fel de introducere. La fel de elegante în simplitatea lor mi s-au părut și The Power of the Dog, care m-a făcut să-mi reconsider aprecierea pentru genul western, și Petite maman, care ilustrează perfect zicala cu esențele tari. M-au mai cucerit destul de tare și Flee, probabil cea mai frumoasă animație a anului, și Minari, o altă restanță de acum doi ani. Foarte plăcut surprins am fost și de două drame intimiste care au un picior pe tărîmul filmelor horror: The Father, cu un Anthony Hopkins sfîșietor de bun, și Spencer, cu o Kristen Stewart remarcabilă. Trecînd prin ograda marilor studiouri, am adorat meșteșugul noului West Side Story, căci numai Spielberg putea transforma un cadru cu un personaj călcînd într-o baltă în ceva uluitor, și giumbușlucurile noului Wes Anderson, The French Dispatch. Și, dat fiind că am o slăbiciune pentru filmele care surprind zilele acelea nesfîrșite de vară în toată gloria lor, iar anul trecut am simțit mai mult ca oricînd nevoia de evadare, nu pot să închei altfel decît prin a-mi exprima dragostea infinită pentru Bergman Island și The Lost Daughter.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU

Foto: Apichatpong Weerasethakul - Memoria

945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.
„Filmul de animație e la granița dintre film și arte plastice” – interviu cu Ioana NICOARĂ jpeg
„Filmul de animație e la granița dintre film și arte plastice” – interviu cu Ioana NICOARĂ
„Sînt un cititor vizual, produc imediat imagini în minte atunci cînd citesc un text care îmi place.”
Victor Brauner – Sub semnul lui Saturn  Premoniția, războiul și „obiectele protectoare“ jpeg
Victor Brauner – Sub semnul lui Saturn. Premoniția, războiul și „obiectele protectoare“
În lucrările în care poezia întîlnește tradiția ezoterică domină recursul la vechi tradiții din cultura iudaică, la mituri, legende și tratate de magie medievală.
Evenimentul Anselm Kiefer: Pentru Celan jpeg
Evenimentul Anselm Kiefer: Pentru Celan
Între pînzele gigantice, distanțele sînt de asemenea enorme și, de aceea, senzația inițială e una de confruntare cu o experiență unică.
Despre pasiunea cititului – Franco MORETTI în dialog cu Alessandro BARICCO jpeg
Despre pasiunea cititului – Franco MORETTI în dialog cu Alessandro BARICCO
„Am citit odată o definiție foarte elegantă a plăcerii de a citi: o pasiune calmă.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.