„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE

Horațiu Mălăele (n. 1952) este actor, regizor de film și de teatru, desenator și scriitor. La Editura Bookzone i-au apărut de curînd cărțile Poezii și vorbe-n vînt și O poveste cam ciudată și alte două povestiri.

Cum ați trecut prin pandemie pînă acum, ce a fost greu, ce satisfacții nebănuite, poate, ați descoperit în izolare? Mă gîndesc inclusiv la faptul că ați scris o serie de poeme intitulate „pandemice”.

Decupez cîteva rînduri dintr-un decalog pe care l-am publicat în această nouă apariție editorială sub titlul Poezii și vorbe-n vînt: „Modelează-ţi existenţa după principiul că nu se întîmplă decît ceea ce trebuie să se întîmple. Este o dură, dar relaxantă fatalitate”. Așa gîndeam cîndva, așa am gîndit și în timpul pandemiei, așa gîndesc și acum. Totuși, întîlnirea cu boala a fost rea, pentru că locuiam în ceva necunoscut care m-a umplut de întrebări, spaime și, în același timp, de o inexplicabilă curiozitate. Și, uite așa, din această contopire, pe acest drum spre nu-se-știe-unde, m-am întîlnit cu cărțile mele dragi, cu desenele mele mai vechi și mai noi, cu pasiunile mele trecătoare, cu viciile mele minore, cu singurătatea mea, cu mine.

Așa au apărut cele cîteva sute de desene pe care le-am avut expuse mai bine de o lună la Muzeul Național al Literaturii Române. Așa s-a născut Tehomir, o carte apărută în epicentrul acestei pandemii, o carte niciodată lansată, dar una dintre cele mai bune fapte pe care am putut să le fac pînă acum. Este vorba de un document imaginat cu accente autobiografice ce povestește despre niște trecuți oameni și despre viața lor fantastică și, nu de puține ori, dramatică, trăită în pulberea unui loc în care mi-am plimbat copilăria, acest cadou pe care ni-l face viața.

Așa au apărut, la Editura Bookzone, O poveste cam ciudată și alte două povestiri și Poezii și vorbe-n vînt de care pomeneam mai la deal. Prima adună între coperte trei întîmplări inedite, alegorice, cu tîlc, pe care, dacă veți avea indulgența să le citiți, cu siguranța veți deveni mai bogați și mai buni. A doua este un haos bine ordonat de desene, caricaturi, grafică satirică, vorbe, gînduri, poezii și poezele, născute de-a lungul și de-a latul timpului, pînă în momentul de față. Smulg pentru dumneavoastră acest avînt pandemic: „Hai să fugim în lume, fără a ști-ncotro, / Să prindem fluturi albi și mov și rococo, / S-o rupem cu trecutul, să hoinărim hai-hui, / Bolnavi de fericire, copii ai nimanui!… / Ca dintr-o groapă adîncă, un sunet ca de coasă, / Îngenunchează visul:

– Horațiu, treci în casă!”

N-a trecut bine pandemia...

Da’ uite că n-a trecut bine boleșnița cu tot alaiul ei de certitudini, zvonuri și conspiratori globaliști, cînd, hop – războiu’! Deși într-o zonă cît de cît protejată de un Vest cam îndepărtat, frica leagă lumea într-o cocă informă și temătoare. Cred în continuare că războaiele sînt provocate de tîmpiți, întreținute de șarlatani și executate de creduli. Uitați-vă peste gard și veți vedea puterea morții în forma ei cea mai grotescă. Îmi aduc aminte de o poezie scrisă cîndva în ograda unei prelungi tristeți: „cînta un leandru-n floarea morții / mînca din vînt un negru steag în faţa porţii / cădeau uscate / panseluţe / gladiole / crini / garoafe / moarte / toate / din cîmpuri / curţi / grădini / de oameni cumsecade // cai mortuari sosesc în tropot / s-a rupt și funia de la clopot”.

Nu se întîmplă frecvent ca un actor să practice, în afara scenei, o altă artă, cu atît mai puțin două, cum sînt desenul și literatura. Ce aveți de spus în apărarea dvs.?

Omul este o compoziție neunitară, imprevizibilă. ,,Actorul, prin natura meseriei, e numeros, ca un hotel”, spunea Arghezi. Așadar, locatarii pensiunii, să-i zicem, La Mălăele, pot să zburde încotro doresc și să facă ce poftesc. Problema nu este sîrgul meu, pe cheltuiala vieții, de a propune și altceva comunității, ci faptul că această comunitate excesiv de atentă, de multe ori, din invidie, inerție sau prudență neghioabă, nu acceptă evadarea în alte spații de joacă. 

Dar, chiar dacă actualitatea te refuză, trebuie să te liniștească faptul că timpul va așeza lucrurile și faptele în ordinea lor firească. Spre pacea dumneavoastră, din perspectivă profund epigonică, urmăriți cazurile El Greco, Van Gogh, Monet, Gauguin și chiar Brâncuși. Asta în ceea ce privește rătăcirile mele plastice.

Cu scrisul, lucrurile se complică infinit. Aici competiția este nemăsurată și mult mai calculată. Triburile sînt multe, statornice, fiecare cu cîte un lider apostolic care trasează granițe, deschide și, mai ales, închide porți. În principiu, dacă nu faci parte din compoziția unei sus-amintite structuri, dar dorești să fii recompensat, trăiești o mare dramă. Dacă nu dorești nimic, glorie sau recompense de orice fel, atunci nu vei fi dezamăgit. Eliberat, s-ar putea ca lucrul pe care-l faci să fie mult mai bine făcut. Și mai altfel. Așa cred. Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic. 

Mai pe scurt, fac ceea ce fac cu convingerea că așa trebuie și, în afara lui Dumnezeu, nu mă simt obligat să dau socoteală nimănui. Mai cred că atunci cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.

Vă revendicați de la vreo tradiție caricaturală sau poetică? Mă gîndesc, în primul rînd, la Păstorel Teodoreanu, Țuțea sau Cioran, pe de o parte, și la Gopo sau Mihai Stănescu, pe de altă parte.

Cred că omul care a produs o schimbare decisivă prin rearanjarea cuburilor într-o formă cu totul alta decît gîndisem pînă atunci, a fost Saul Steinberg, românul evreu, arhitect și filozof, revoluționarul de la The New Yorker, cel care avea să schimbe, prin idee și simplitate, fața graficii mondiale. Saul Steinberg, Eugen Mihăescu, Cik Damadian, Mihai Stănescu, Gopo, Traian Furnea sînt cîțiva dintre graficienii care au reușit să demonstreze că mai important este cum se uită desenul la tine decît cum te uiți tu la el.

Cioran și Țuțea sînt doi magicieni care, prin zicerile lor, au uluit și stîrnit lumea gînditoare. Păstorel a fost un fenomen socratic care, cu sacrificiu, cu inteligență și mai ales umor, a făcut ca, în acea lume de la mijlocul secolului trecut, călcată în picioare de bocancii unui sistem blestemat, viața să pară posibilă. 

Coliziunea cu toți sus-pomeniții, și cîți or mai fi, a produs modificări binefăcătoare și, într-un fel, forma și rostul meu de-acum. 

Este reală povestea de pe clapeta cărții de versuri? Cine este profesorul de gimnaziu care v-a apreciat primul desenele?

Povestea a fost preluată și pusă pe clapetă după o mărturisire făcută de mine cîndva, nu-mai-știu-unde. Ea suna cam așa. M-am născut prematur, mic și sașiu, dislexic și bîlbîit, cu rahitism în stare stabilă, mai apoi reumatism poliarticular, rujeolă, rubeolă, otită și pecingine, adică toate componentele unui eșec plenar. Așa încît faptul că desenam prost, motiv pentru care am și luat premiul al doilea în clasa întîi, acolo unde toată clasa a luat premiul întîi, mi s-a părut un lucru minor și lipsit de importanță. După patru ani, consecvent în neputința mea, a apărut zîna mea cea bună, Nicu Gherghe, profesorul meu de desen, fost student al lui Aurel Ciupe, marele pictor și profesor al Facultății de Arte Plastice din Cluj. După o analiză sumară, mi-a luat desenele și împreună cu ele m-a tîrît în cancelaria directorului Gheorghe Micu și după ce i-a aratat lucrările i-a comunicat scurt: „Băiatu’ asta e genial”. Iar eu am încercat să fiu. „Am încercat să fiu” și nu „am început să fiu” cum, bovaric, îngîmfat, sînt consemnat pe clapetă sau cum circulă povestea pe culoarele socializante.

Ce semnificație au autoportretele dvs.? De ce continuați să le faceți?

Bătrînul Heraclit spunea că „un om nu poate trece de două ori prin aceeași apă”. Poate să încerce, dar va realiza cu ușurință că nici apa nu mai e aceeași, nici el nu mai e același. Cum, iată, eu însumi nu mai sînt acum același cu cel de la începutul acestei jalnice demonstrații. Consecințe ale unei permanente curiozități, autoportretele mele nenumărate și multiforme consemnează această trecere și aceste tainice schimbări.

L-ați desenat pe Charlot. Ce comici v-au inspirat de-a lungul vieții, deopotrivă români și străini?

Am fost și sînt fascinat de geniul acestui omuleț născut anume să ne uluiască. Aud, cu oarecare mîndrie, că adevărata origine este revendicată de o șatră de țigani români ce traversa Birmingham-ul. Iată că după un veac încheiat, în timp ce mii de filme au îmbrăcat haina uitării, talentul, dinamica, soluțiile și poveștile lui sînt încă vii. Pentru că modern rămîne artistul neînregimentat, curios și scormonitor; el transcende actualitatea, dă mîna cu veșnicia. Din perspectiva lucrului, regina oricărui act artistic rămîne improvizația. Ea este cea care adulmecă nebănuitul și descoperă universuri. Chaplin se livrează nemuririi prin talent și neprevăzut.

Nu am încercat niciodată să-l copiez. Nu poți învăța prea multe de la cineva imitîndu-l. Mai important și îmbogățitor ar fi să descoperi mecanismul care-l împinge să facă ceea ce face. Așa am învățat, cîte ceva, și de la Chaplin, dar și de la Bourvil, Funès sau Sellers, apoi de la Octavian Cotescu – învățătorul meu în ale actoriei – și mai ales de la dintotdeauna prietenii mei Toma Caragiu, Gigi Dinică, Marinuș Moraru, Vasile Nițulescu și George Constantin.

Aforismele dvs. au ca subiect hoția, prostia, agramatismul, incultura, indecența, demagogia, diverse alte moravuri umane vechi de cînd lumea. Care este trăsătura umană peste care nu puteți trece cu nici un preț?

Cred că la oameni defectul major care nu mă deranjează, mă neliniștește, este răutatea programată, interesată sau gratuită, individuală sau de gașcă. Cred că e o reminiscență atavică pe care umanitatea ar trebui să o depășească. Asta, dacă nu cumva face parte dintr-un program involutiv necesar, iar în cazul ăsta n-avem ce face, ne complacem. Trăim într-un univers incert cu reguli contradictorii și implacabile, iar ca să participi la acest spectacol trebuie să te naști.

Dar care este defectul față de care sînteți cel mai indulgent?

Sînt indulgent cu toate defectele umane care nu provoacă stricăciuni mari, cum ar fi fățărnicia, aroganța, minciuna, egoismul și chiar prostia cu tot relieful ei policrom. Proștii nativi, fără pretenții, sînt agreabili, spectaculoși, au candoare.

Proștii ambițioși și dinamici sînt mai periculoși. Unii detectează inteligența cu o precizie uluitoare, iar cei mai dotați o imită atît de bine încît diferențele sînt uneori insesizabile. De regulă, dacă trec un asemenea examen, proștii își depășesc condiția, devin canalii. De ei, dacă putem, ar trebui să ne ferim. Sînt abili, uniți și mulți.

Dvs. ce slăbiciuni aveți?

Sînt ușor manevrabil – în consecință, de multe ori victimă –, sînt precipitat, uneori prea gălăgios, alteori ursuz și leneș și tăcut, distrat, ambițios și delăsător, cu alte cuvinte, toate componentele unui om aglomerat și instabil.

„Pesimistul este un optimist care gîndește.” Cum v-ați descrie cel mai bine: drept un cinic, un pesimist, un moralist?

Nu-i de nasul meu să fiu moralist. Cu o eficiență îndoielnică, au făcut-o alții mai deștepți ca mine. Într-o lume neghioabă, înfometată, războinică, mînată spre autodistrugere, după atîtea miliarde de ani de inexistență, să-ți petreci puținul vieții în albia pesimismului ar fi o formă de masochism condamnabil. Cinic nu te naști, devii. Asta presupune o metodă. Or eu nu funcționez după metode sau tipare. Predestinat, cum cred că sînt, fac ceea ce fac cu convingerea că așa trebuie. Deci nu sînt nici cinic, nici pesimist, nici moralist. Mai degrabă, hîtru.

„Pentru credincioși și necredincioși, viața este un mijloc de transport cu destinații diferite.” Dvs. ce destinație v-ați dori?

Am să vă răspund printr-o poezie: „Cîndva am să înalț un zmeu / Scrisoare către Dumnezeu / Să-i scriu că uneori sînt trist / Dar cred în El și sînt cu Crist, / Să-i scriu că sînt printre cei vii / Să-i scriu că fericit voi fi, / Că nu-s deștept dar nici prea prost, / Să-i scriu că sănătos am fost / Și de dorește acum să vin, / Nu-s pregătit, mai stau puțin...”

Așa scriam zilele trecute după o alunecare voluntară în mlaștina întrebărilor noastre esențiale. Ce pot spune? Într-un univers infinit și iluzoriu, acolo unde susul nu e niciodată sus și josul niciodată jos, iar timpul o invenție pămînteană pentru a ne măsura trecerea, cred că singura nădejde rămîne totuși bunul Dumnezeu.

Există o demonstrație speculativă atribuită Sfîntului Anselmo. Se numește Paradoxul ontologic al existenței lui Dumnezeu, care zice așa: „Dacă mai există un singur om care nu crede în existența lui Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu este imperfect. Deci există!”. Pe de altă parte, nu necredința este condamnabilă. Condamnabilă e crima justificată de necredință și, mai grav, crima justificată de credință. Ăștia din urmă ar fi bine să-l roage pe Dumnezeu să nu existe.

Prozele dvs. – în fond, niște parabole fantastice – sînt gogoliene și o spuneți limpede chiar în textul povestirii titulare. Dincolo de faptul că ați jucat mult Cehov, care este relația dvs. cu arta rusă?

Nefiind în compoziția nici unei mișcări literare, presupunînd că așa ceva există, neavînd obligații tematice, stilistice sau de randament, scriu destul de rar și, spre fericirea multora, destul de puțin. Nu sînt deloc preocupat de raftul în care voi fi înghesuit. E treaba bibliografilor, a exegeților și-a catalogarilor să vadă ce, cum și cît. 

După cum aminteați mai la deal, am jucat și am montat mult Cehov și sînt un admirator constant al acestui geniu comediograf. Spun comediograf pentru că însuși Cehov dorea asta, iar faptul că lumea teatrală de atunci, în frunte cu marele Stanislavski, îi monta piesele excesiv de dramatic îl nedumerea.

Sînt un mare iubitor de cultură rusă, cu toată istoria fantastică cuprinsă de aceste două cuvinte. Pictură, sculptură, balet, arhitectură, teatru, film, rușii au creat un patrimoniu ce nu poate fi distrus nici de invidia lumii și nici de propriii casapi din fruntea vremelnicelor orînduiri politice. Am jucat la Moscova și Sank Petersburg, am văzut filme și spectacole de neuitat, am cunoscut și am legat prietenii cu personalități legendare ale Rusiei comuniste și post-comuniste, numesc doar cîțiva, cum ar fi marele regizor și om de teatru Anatoly Vasiliev, imensul actor Alexandr Kaliaghin și, mai apoi, bunul meu prieten, actorul-regizor Yuri Kordonsky. 

Cehov, Dostoievski, Gogol, Erdman, Bulgakov, Nabokov, Esenin, Evtușenko și cîți or mai fi fiind sînt autori la care nu pot nicicînd renunța și care au umplut îndestulător masa pretențiilor mele.

 Pentru final, vă propun un joc de imaginație. Dacă ați putea trăi o vreme mai îndelungată într-o piesă de teatru, într-un tablou sau într-o nuvelă/roman, în ce v-ar plăcea să trăiți?

Mi-ar plăcea să fiu o pată de culoare pe unul dintre tablourile lui Da Vinci, Rembrandt, Van Gogh sau Picasso. Mi-ar plăcea, de asemenea, să fiu unul dintre prietenii lui Ariel din Furtuna lui William Shakespeare, un însoțitor al personajelor principale în oricare dintre basmele lui Andersen sau Lewis Carroll, vecin de casă cu Colin din Spuma zilelor a lui Boris Vian, să beau cîteva seri la rînd vodcă cu Ivan Petrovici din Unchiul Vanea al lui Cehov sau să fiu, pe marginea drumului, unul dintre corcodușii din povestea lui Horațiu Mălăele, Tehomir.

interviu realizat de Marius CHIVU