A nu trăi (doar) din trecut
Poate că Soft Machine a fost marea atracție a întregului Festival de Jazz de la Gărîna de anul acesta, fiind primul concert al trupei în țara noastră, dar nu și prima prezență a chitaristului John Etheridge, care a mai venit aici de două ori: în 1971 și la puțin timp după Revoluție, cu o trupă germană.
John Etheridge a povestit, pe scenă, episodul bizar petrecut în 1971. Fusese cooptat în trupa progresivă Icarus, care tocmai scosese un disc, The Marvel World of Icarus, cînd, în mare lipsă de bani, a acceptat un contract, destul de neconvențional, de a acompania doi cîntăreți britanici într-un turneu în România: „Era prima mea ieșire în afara Angliei și începusem să cînt abia cu șase luni înainte. Turneul fusese gîndit ca acompaniament pentru doi cîntăreți de… vodevil. Am repetat piesele respective, dar am reușit să deturnăm concertul cînd celălalt chitarist a început să cînte Whole Lotta Love. Eram pe un stadion și lumea înnebunise. Am văzut atunci un public extraordinar, așa cum nu mai văzusem în Europa de Est, de exemplu în Germania Democrată, unde toți stăteau cu capul în jos, triști. Activiștii de partid români au ascultat serioși, fără vreo reacție, dar apoi ne-au escortat afară din țară. Ceaușescu tocmai se întorsese din China“.
John Etheridge este singurul dintre muzicienii de acum ai trupei care a făcut parte din componența „clasică“, înregistrînd două albume cu ei, Softs (1976) și Alive and Well in Paris (1978). În cazul trupelor cu schimbări majore de personal, puriștii nu recunosc ca legitimă decît componența inițială. În 2005, Graham Bennet, autorul unui opus despre Soft Machine, Out-Bloody-Rage-ous, considera că Soft Machine putea fi „împărțită“ în cinci grupuri distincte ca stil: „The freak-out quartet, the 1967-1968 psychedelic trio, the 1969 power trio and the big-band septet“, nici unul asemănător celorlalte.
Muzica celor de la Soft Machine (numele e preluat de la romanul lui William Burroughs) s-a dorit de la început un fel de happening, utilizînd lumini psihedelice și folosind influențe diverse: de la pop, prin free jazz, pînă la muzica Renașterii și a Barocului, și înapoi la minimalismul lui Terry Riley, care, cu al său A Rainbow in Curved Air (1969), a influențat muzicieni diverși, precum Mike Oldfield (cel din Tubular Bells) sau Pete Townshend (în Baba O’Riley, numit așa în onoarea lui Riley și a guru-ului Meher Baba).
Soft Machine a început ca trio, după care a cooptat pînă la opt muzicieni, chiar dacă nu toți au fost membri deplini. Formula actuală de turneu i-a adus pe scena de la Gărîna, alături de John Etheridge, pe versatilul Theo Travis (membru al Soft Machine din 2006 și al Gong între 1999 si 2010) la saxofon, flaut și keyboards, pe Fred Thelonious Baker la bas (trecut prin trupa Cahoots) și pe Nic France (fost membru al Nucleus) la tobe. E remarcabil că, indiferent de schimbările de componență, Soft Machine sună ca Soft Machine, chiar dacă motorul melodic pot fi, pe rînd, orga, chitara sau saxofonul.
Concertul a început cu piesa Hidden Details de pe ultimul lor disc, din 2018, cu cîteva acorduri amenințătoare ale chitarei Martyn Booth Signature Series a lui Etheridge, susținută în același ton de saxofonul lui Travis. Au urmat The Man Who Waved at Trains, o compoziție mai veche de pe albumul Bundles (1975), de data asta într-o versiune extinsă, susținută de flautul eteric și de pianul clipocitor Fender Rhodes al aceluiași Travis; Fell to Earth (fosta Destination Down to Earth), apoi Tales of Taliesin de pe albumul Soft (1976), unde Etheridge a oferit publicului un solo ce amintea de viteza lui John McLaughlin; Broken Hill, o piesă de sensibilitate de pe ultimul album, și The Nodder, de pe Alive and Well in Paris (1977), care l-a pus în evidență pe Baker, basistul jucăuș și dexter.
Fourteen Hour Dream, o piesă luminoasă de pe același ultim album, a început cu o linie de bas urmată de minute bune de flaut, încheiate cu un scurt solo al lui Etheridge. Apoi, o surpriză, Joy of a Toy, compoziție Kevin Ayers/Mike Ratledge tot de pe primul album, și, în cele din urmă, un medley de patru piese, din care am recunoscut The Relegation of Pluto, Hazard Profile și Facelift. Riff-ul din Hazard Profile, piesă compusă de Karl Jenkins și cîntată pe discul Bundles de legendarul Allan Holdsworth, i-a dat lui Etheridge ocazia unui solo prelungit. Această piesă superbă de jazz-rock în care elementul rock, creat de sunetul clar și totodată sălbatic al chitarei lui Etheridge, e dominant a constituit pentru mine highlight-ul serii și, poate, al întregului festival. Soft Machine au revenit la bis cu Chloe and the Pirates, de pe albumul Six, o piesă lirică, potrivită pentru flautul lui Travis.
Ca și Charles Lloyd and The Marvels, Soft Machine au confirmat așteptările, dovedind că sînt, în continuare, o trupă care nu trăiește din trecut (singurul meu regret fiind acela că nu îl mai au pe Mike Ratledge la orgă).
Corneliu Cazacu este fotograf.
