„A fost extrem de revigorant să mă pun în locul actorilor” – interviu cu regizoarea Cristina GROȘAN

Cristina Groșan e din Arad, a studiat la Cluj și s-a stabilit în Ungaria, unde a debutat în 2021 cu lungmetrajul Lucruri pentru care merită să plîngi. Cu Ordinary Failures / Bezná selhání (coproducție Ungaria-Cehia ), cineasta a cîștigat  premiul  pentru „Cel mai bun regizor sub 40 de ani” la secțiunea Giornate degli Autori a Festivalului de Film de la Veneția. Ordinary Failures spune povestea a trei personaje feminine care se întîlnesc într-un moment în care lumea pare a fi pe punctul de a se schimba. Am vorbit cu Cristina Groșan despre munca de regizor la Cluj, apoi în Ungaria și despre cel mai recent film al ei.

Ați studiat teatru și televiziune la Cluj-Napoca, apoi ați terminat un master la Școala de Arte din Budapesta. În ce fel v-au format cele două școli și cum ați ajuns la cinema?

Secția la care am terminat la Cluj se numește Cinematografie, Fotografie, Media, iar facultatea se numește acum Facultatea de Teatru și Film, deci de la bun început eram orientată către film, însă de la Cluj drumul către o carieră de regie în ficțiune nu e atît de la sine înțeles față de cum pare el văzut de la București, sau orice altă capitală care are la îndemînă industria foarte aproape. La Cluj am început să mă deschid față de munca în echipă și am învățat multe lucruri practice într-un timp foarte scurt. Dacă acum ar trebui să-mi luminez și să filmez singură niște scene, n-aș avea o problemă cu asta. La Cluj am terminat cu un scurtmetraj de ficțiune, Sputnik pe numele lui, care m-a dus la festivaluri și cu care am poposit și la Berlinale Talents, unde am scos capul în străinătate pentru prima oară. Am continuat să lucrez la proiectele mele de film și în timpul masterului în arte la Budapesta, unde am fost liberă să-mi aleg orice format pentru proiecte. Așa am terminat și masterul, cu regia unui scurtmetraj. După școală am continuat să lucrez la propriile proiecte de ficțiune și au trecut de atunci 13 ani. Continui să explorez cinema-ul, iar în toamnă urmează să debutez în regia de serial TV.

La scurtmetrajul O vacanță la mare ați lucrat ca regizoare, co-scenaristă și actriță. Cum a fost?

Acest film a fost o experiență minunată pentru mine, a fost primul meu film cu o echipă mai mare, în sfîrșit mă puteam concentra „doar“ pe scris și regie. În acest proiect am lucrat prima oară cu actrița Andreea Vasile, m-am luptat mult ca finanțatorii să-mi permită să aduc actori din România. Am filmat la Sarajevo cu o echipă sîrbo-bosniaco-româno-maghiară, profesioniști care erau în industrie de cîteva decade și oameni entuziasmați, proaspăt ieșiți de pe băncile școlii. Combinația de experiență, dar și dedicație ne-a însuflețit pe toți. Acest lucru se întîmpla în 2013. Iar creditul de actorie din acest film se datorează nevoii. Este un rol mic și nu ne permiteam să aducem pe cineva din România doar pentru cîteva replici. Am făcut actorie la teatru pentru liceeni timp de vreo șase ani și am fost curioasă să-mi schimb poziția pe platou chiar și pentru o singură scenă. A fost extrem de revigorant să mă pun în locul actorilor și să-mi reamintesc cîtă vulnerabilitate, prezență, atenție și generozitate le cerem în fiecare zi.

O vacanță la mare a marcat un debut de succes prin premiul de la Sarajevo, dar și o confirmare a unui mod de lucru cu o echipă internațională. Ați continuat cu o parte din aceeași echipă și în lungmetrajul Ordinary Failures?

Între acest film și Ordinary Failures, cel de-al doilea lungmetraj, am mai filmat alte trei scurtmetraje și un lungmetraj, deci am avut ocazia să cunosc oameni și să încerc diverse colaborări în echipă. Editoarea Anna Meller, care a montat și O vacanță la mare (apropo de aventuri: vorbim de un film în română montat de o editoare maghiară, nevorbitoare de română), a fost cea care a montat și debutul meu în lungmetraj, Lucruri pentru care merită să plîngi (2021), și cel mai nou film al meu, Ordinary Failures, care a putut fi văzut recent la București, la sfîrșitul lunii mai, în cadrul Festivalului Filmului European.

Ordinary Failures este o coproducție Cehia-Ungaria-Italia-Slovacia. Care au fost avantajele implicării celor patru țări și unde a fost deja proiectat filmul?

Dacă filmul meu de debut, Lucruri pentru care merită să plîngi, a fost finanțat de producătoarea Judit Stalter în regim low budget, relativ rapid, dintr-o singură sursă (Institutul Național de Film din Ungaria), lucrurile au fost mai complicate pentru Ordinary Failures, pentru că povestea apocaliptică, presărată cu un ușor aer SF, explozii, figuranți sau roboți, a avut nevoie de un buget mai mare. Filmul a avut debutul la Veneția, în 2022, în secțiunea independentă competitivă Giornate degli Autori, unde am primit și un premiu colateral pentru cea mai bună regie sub 40 de ani. După care filmul și-a început turneul festivalier, trecînd pe la Goa, Geneva, Gijón, Linz, Wiesbaden, Washington și Cleveland, printre altele. Acum mă pregătesc pentru o participare la San Francisco, în cadrul San Francisco International LGBT Film Festival, apoi pentru o proiecție specială la New York, în cadrul Czech That Film, un program care prezintă cele mai noi producții cinematografice din Cehia.

De ce ați ales să lucrați pe scenariul scriitoarei Klára Vlasáková și cum ați lucrat cu ea?

Pe Klára (Vlasáková, nota red.) am cunoscut-o datorită producătorului Marek Novák, care îmi cunoștea filmele și citise prima versiune a scenarului Klárei. El ne-a sugerat să ne dăm o șansă, simțea că avem multe în comun. Povestea ei conținea deja tematici și personaje care se regăseau și în filmele mele anterioare, deci am pornit de la un numitor comun neașteptat de puternic. Am lucrat pe scenariu împreună vreme de trei ani, timp în care realitatea a început să reproducă scene pe care noi le aveam deja în scenariu: explozii inexplicabile, lume care se refugiază în casă, autorități care se confruntă cu o stare de necesitate globală, dar sînt depășite de situație. Mă refer aici la pandemie și la războiul din Ucraina. A fost o senzație stranie, dar n-ar fi prima oară cînd arta prezice viitorul.

Ce leagă cele trei povești din film și în care dintre ele vi s-a părut că a fost cel mai greu să coordonați filmările?

Cele trei povești au fiecare cîte o protagonistă aflată în plină criză. O văduvă care nu-și permite să-și trăiască doliul, o adolescentă care nicicum nu se face acceptată de părinții ei și o mamă plină de dubii față de calitățile ei de părinte și partener. Ele se intersectează în diverse momente și chiar se ajută reciproc, uneori fără să-și dea seama, cum se întîmplă des și în viața reală. Gesturile mici de generozitate oferite fără nici un interes au capacitatea să mă emoționeze pînă la lacrimi și azi.

Provocări au fost de diverse feluri, n-a fost una mai grea ca alta, au fost toate la fel de important de gestionat, pentru a realiza filmul exact așa cum îl vizionam în fața ochilor. Poate singura provocare care merită menționată separat este nașterea pisicii, mai exact două pisici. Avem o astfel de naștere în film, este reală, a fost coordonată de personalul unui cabinet veterinar și a fost un moment emoționant pentru noi la filmare.

Cele trei personaje feminine din film evoluează într-un peisaj apocaliptic, înspăimîntător unde copiii se rătăcesc la propriu și nu își găsesc echilibrul psihic. Cum ați realizat efectele speciale din film și unde ați filmat scenele de exterior?

Efectele speciale sînt o combinație între explozii realizate la marginea Pragăi și post-producție, echipă coordonată de Zoltán Benyo din Ungaria. Pentru exterioare, am avut plăcuta surpriză să descopăr niște clădiri brutaliste minunate la Praga, care mi-au oferit ocazia să clădesc un univers ușor distopic, unde personajele sînt mici și fragile, în umbra arhitecturii marcate de beton, sticlă și geometrii angoasante. Nu odată am auzit interpretări referitoare la plasamentul în timp al filmului, multă lume considerînd că se întîmplă undeva în viitorul apropiat. Arhitectura brutalistă a Pragăi încurajează în mod cert această interpretare.

Ați explorat, în Ordinary Failures, forme diferite ale crizelor existențiale. Ce rămîne important în viață pentru cele trei protagoniste?

Cred că asta ține de interpretarea fiecăruia și aș lăsa ușa deschisă în acest sens. Într-adevăr, am explorat o angoasă existențială în film, gîndindu-ne la schimbările climatice, ageism, inegalitate socială și lipsa comunicării dintre noi. Dar în ciuda universului apăsător, sper că luminile aurorei roz care se întrezărește pe cerul filmului, împreună cu evenimentele de la sfîrșit, să răsplătească spectatorul și cu un dram de speranță.

Pe site-ul grosan.ro am remarcat cîteva fotografii realizate de dumneavoastră în perioada 2006-2010. Credeți că fotografia pe film va rezista peste ani?

Cu siguranță.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU