Dileme on-line

Se vorbeşte, din nou (şi în curînd se va tăcea iar, pentru o vreme) despre datoria uriaşă a TVR. Şi alte companii ale statului au mari datori, adunate de ani întregi, despre care se mai vorbeşte din cînd în cînd, dar nu se întîmplă nimic. Pe de altă parte, în ultima vreme fiscul a închis sau a amendat mici magazine pentru nereguli de cîţiva lei. Ceva nu se leagă în povestea asta.

Orice patriot român responsabil (şi, de altfel, orice patriot al oricărei ţări) ţine să nu-şi facă ţara de rîs. Ba mai mult: ţine să arate lumii (mai ales „răutăcioşilor” de pretutindeni) că noi, românii, „avem valoare”, suntem harnici, deştepţi, oneşti, omenoşi, pricepuţi la toate. Cu asemenea exigenţe, normal ar fi să ne gîndim de două ori cînd trimitem în străinătate personalităţi „reprezentative”.

„Un subiect ce merită abordat separat”, aşa numeam extensia şi extinderea Jazz In Church-ului în afara marginii de capitală, drept în centrul geometric al hărţii, în însetatul de spectacol Sfîntu Gheorghe (de Covasna). La drum cu voi, melomani! E o cauză nobilă.

La începutul lunii februarie 2015, scriam despre Hilary Hahn, cea care tocmai cîștigase un al treilea Grammy din cariera ei. Doar ascultîndu-i înregistrările și te poți îndrăgosti de modul cum cîntă: o intonație perfectă, agilitate tehnică ieșită din comun, eleganță, muzicalitate...

Cum se întîmplă adesea în România, un anumit subiect inflamează spiritele, e dezbătut cu mare tam-tam o vreme, apoi dispare fără să se fi ajuns la vreo concluzie, deşi e încă important. Aşa s-a întîmplat şi cu legea timbrului cultural.

Zilele trecute, profesorul Dieter Grimm a primit din partea Universităţii Bucureşti titlul de doctor honoris causa. E unul dintre cei mai importanţi jurişti europeni şi a fost vreme de 12 ani membru al Curţii Constituţionale din Germania.

Nord-italieni de origine controlată şi consacraţi la maturitate deplină, Gianluigi Trovesi și Gianni Coscia aruncă în presa alchimică a artei lor fărîme de muzică folk din aria geografică natală, aşchii din muzica clasică şi de film, praf de tango sau mazurka.

Muzeele româneşti ar putea deveni cu adevărat nişte spaţii culturale vii şi active, atrăgătoare pentru public. Dar nepăsarea, incompetenţa, manevrele care-i îndepărtează pe bunii profesionişti menţin aceste instituţii esenţiale pentru patrimoniul nostru cultural într-o noapte lungă şi tristă. Ar merita ieşit în stradă pentru muzee. Dar precis că cetăţenii n-au timp.

Sunt, desigur, mîndru, să ştiu că am, în CV, o titulatură pe care, cîndva, a binemeritat-o Mihail Kogălniceanu. Mîndru şi, sincer, intimidat. Pentru că eu îmi cunosc limitele mai bine decît cei care mă înjură pe bază de parapon conjunctural sau de antipatie privată. Nu cred că merit să fiu „listat” alături de Kogălniceanu… Sau de Auguste Rodin. Dar cînd văd că sunt „coleg” de Legiune de Onoare cu Şerban Mihăilescu (zis Miky Şpagă), am unele perplexităţi. Mai nou, lista perplexităţilor se amplifi

Clarinetistul Andreas Ottensamer (26 ani), Avi Avital la mandolină (37 ani) și Cvartetul Borodin (70 ani) – experiențe muzicale foarte diverse, cu un numitor comun: faptul că în aceeași zi de luni, 23 martie 2015, toți şi-au lansat cele mai noi discuri.

Astăzi a devenit suficient să spunem „Sclavis!”, chiar şi fără de Louis, că să denotam, în fapt, Franţa, jazz european spectaculos, muzică improvizată de valoare mondială, clarinet de excepţie, muzicalitate, multă inspiraţie, compoziţie minunată, inovaţie, formă liberă.

Constat, cu oarecare veselie, că nomenclatorul profesiunilor liberale se amplifică: a apărut pe piaţă o meserie fragedă, meseria de „jurnalist cultural”.  La prima vedere, ai zice că e vorba de reinventarea unei activităţi gazetăreşti mai vechi. Ce este „critica de întîmpinare”? Jurnalism cultural. Ce e cronica plastică sau de film? Jurnalism cultural.

Pentru marile ziare și reviste europene – de la Le Monde la Frankfurter Allgemeine Zeitung, de la Svenska Dagbladet la Neue Zurcher Zeitung – Mircea Cărtărescu este un mare scriitor european. El se află de multă vreme acolo, în lumea culturală a Europei care contează: premiat, omagiat, invitat la festivaluri și evenimente literare majore.

Ca şi în urmă cu, să zicem, două decenii, prezentarea trompetistului Nils Petter Molvaer (n. 1960)  a fost şi rămîne o provocare. Atunci era senzaţional şi complet necunoscut, acum este ilustru, complet neprevăzut şi la fel de epatant.

„The bad guys” să scoată portofelul! Noi ne ocupăm de albastrul Mediteranei, de muzică şi dans, de bucuria de a trăi. Noi suntem Zorba grecul! Suntem o investiţie bine-meritată, un simbol, o soluţie globală. Şi dacă ne enervăm, ieşim din zona „euro” şi vă falimentăm pe toţi!

Iar avem o ştire nasoală care “a făcut înconjurul lumii”, iar vorbim despre “imaginea României în străinătate”, iar ne plîngem de milă şi cerem să cadă capetele vinovaţilor. Broşura cu harta Franţei acoperită de steagul Germaniei a stîrnit energii mediatice şi populare demne de-o cauză mai bună. Deh, popor emoţional şi cu suflet sensibil, atent ca nu cumva să se facă de rîs în faţa străinilor...

Două albume pe care, personal, le-am apreciat foarte mult: Cinci contratenori care va fi lansat în 16 martie și Journey East, lansat în 16 februarie, semnat de violonistul Nemanja Radulovic. Sunt două discuri legate, într-un fel de România. Neașteptat, nu?

“bagă-mi-aş picioarele, ăsta nu-i un vis"