Pasiune pură

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Pasiune pură de Lena Andersson (traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson), în curs de apariţie la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“.

Romancieră suedeză de prim-plan, Lena Andersson este în același timp un analist incisiv al societății contemporane, textele sale apărînd în cele mai importante ziare din Stockholm. Prestigiosul premiu August, numit astfel în memoria lui August Strindberg, care i-a încununat în 2013 romanul Pasiune pură, i-a adus recunoașterea internațională prin traduceri în peste cincisprezece limbi.

Ester Nilsson este o persoană rațională. Acționează mereu în acord cu propriile principii. Pînă în ziua în care este invitată să țină o conferință despre renumitul artist plastic Hugo Rask. Bărbatul se află în sală, fascinat de discursul și personalitatea tinerei femei, iar la final, cînd ajung să se cunoască, are același efect asupra ei. Din acest moment existența lui Ester va gravita în jurul întîlnirii și întîmplările declanșate de ea îi vor schimba viața.

***

Mulţi îl considerau obsedat de morală în tot ce crea, spuse Ester tatonînd terenul cu precauţie, încercînd astfel să demareze interviul. Sau obsedat de om şi de natura umană, de comportamentul uman originar?

Da, aşa mai degrabă, spuse el, vădit mulţumit de observaţia ei. Obsedat de om ca atare, da. Numai că obsedat era un cuvînt prea negativ. Mai curînd interesat exhaustiv. Deosebirile dintre indivizi nu-l interesau decît ca aparenţe, dincolo de ceea ce căuta el, şi anume omenescul din om. Căuta esenţa neschimbătoare, ca în lumea ideilor a lui Platon. Omul ca om. Scaunul ca scaun, corpul corpurilor.

Ester îi atrase atenţia că în felul ăsta n-o să aibă deloc priză la acea categorie de intelectuali care de multă vreme ajunseseră la o înţelegere asupra tuturor formelor de universalitate şi de natură umană. După ei, omul nu putea fi definit fără trăsături specifice: bărbat, alb, european, burghez. Noţiunea de scaun nu exista deoarece scaunul este occidental şi aparţine unei anume epoci. Iar corpul despre care vorbea el era protofascist.

El nu comentă asta. Spuse doar că, atît în artă, cît şi în ştiinţă, cel mai bine e să cauţi adevărul, obligîndu-te să priveşti altfel obiectele, jupuite pînă la os şi fără să le consideri, în esenţă sau ca formă, etern neschimbătoare. Dacă vrei să vezi mişcările omului, trebuie să-i priveşti scheletul. Dacă te interesează tirania, trebuie să cauţi formula opresiunii; eventualele variaţiuni pe care le observi nu fac decît să producă confuzie. Tiparul e acelaşi, şi totul porneşte de la un fenomen primar, fie că vorbim de om sau de orice altceva.

Ester spuse că-i împărtăşeşte întru totul vederile despre principiile unificatoare ale existenţei, despre acea structură fundamentală a tot ce există. Întrebarea era în ce măsură trebuie luată în considerare critica la adresa ei.

Ester se gîndi că Hugo avea tot dreptul să fie preocupat în primul rînd de felul în care se prezintă cititorilor, nu să constate dacă ea îi împărtăşea sau nu punctele de vedere. Faptul că ea mai voia şi altceva nu însemna că şi el dorea acelaşi lucru. Trebuia să aibă răbdare, să privească lucrurile în perspectivă.

Schimbă subiectul şi-l întrebă ce stă la baza concepţiei lui despre morală, dacă judecă faptele după consecinţe sau după principii. El nu păru că pricepe întrebarea. Ester îi explică atunci că şi ea se întreabă uneori dacă nu cumva toţi oamenii sînt mai mult sau mai puţin utilitarişti şi califică faptele în funcţie de consecinţe, adică după rezultat, chiar şi atunci cînd declară că pornesc de la principii.

— Ce vrei să spui? răspunse el apăsat şi contrariat. Doar nu e nici o deosebire.

Ester se nelinişti, dar socoti că ar fi fost mai jenant să lase baltă raţionamentul decît să-l ducă pînă la capăt.

— Un etician utilitarist, continuă Ester, are datoria să se opună democraţiei dacă se dovedeşte că are consecinţe mai puţin bune decît dictatura. Pentru el, nimic nu are valoare intrinsecă decît binele maxim, în timp ce eticienii libertarieni se orientează exclusiv după valoarea intrinsecă. Valoarea intrinsecă a libertăţii şi a autonomiei.

Făcea cîte o mică pauză după fiecare frază, dar el nu reacţionă în nici un fel.

— Ceea ce libertarianul e obligat să suporte este gîndul că, deşi poziţia lui are consecinţe mai rele decît ale altora, el rămîne ferm pe poziţie şi trebuie, aşadar, să poată susţine principiul de libertate şi autonomie al individului.

Faţa lui Hugo nu exprima nimic, doar o vagă urmă de mirare. Ester observă că şi lipsa de expresie este o expresie.

— Deci cum se descurcă eticianul libertarian? continuă Ester puţin forţat şi regretînd totodată digresiunea. Nu crezi totuşi că eticianul libertarian crede pînă la urmă că autonomia individului e singura sursă a consecinţelor acceptabile? Şi nimereşte, aşadar, inevitabil în zona eticii utilitariste?

Hugo, cu mîinile pe braţele scaunului, se legăna îngîndurat.

— Pînă la urmă sîntem cu toţii morţi, cum zicea Keynes.

— Şi cum apare de fapt valoarea intrinsecă, cum apar principiile? întrebă Ester. Adică ceea ce utilitaristul ignoră, dar pe care libertarianul îşi bazează interpretarea. Nu crezi că apar din necesitate, prin comparaţie cu o alternativă considerată mai proastă? Dar mai proastă în comparaţie cu ce? Nu trebuie ca factorul de comparaţie să fie consecinţele, adică ceea ce libertarianul respinge?

Privirea lui Hugo începu să rătăcească. Spuse:

— Cînd Zhou Enlai a fost întrebat la aproape două sute de ani de la Revoluţia Franceză care au fost consecinţele acesteia, ştii ce-a răspuns? „E prea devreme să putem spune.“ Nu e minunat? „E prea devreme să putem spune.“

Hugo izbucni în rîs. Nu era un rîs care s‑o includă şi pe ea.

— Dar, dacă vorbim de perspective atît de îndepărtate, sîntem, cum ziceai, cu toţii morţi.

— Eu sînt artist, spuse Hugo. Există şi o morală a esteticii.

— Povesteşte-mi.

El zise: Estetica e un act moral.

Ea zise: Ce înseamnă asta?

El zise: Că estetica, arta în sine, are forţă revoluţionară.

Ea zise: Indiferent de conţinut?

El zise: Dacă-i lipseşte forţa asta, nu e artă.

Ea zise: E deci o definiţie?

Hugo dădu aprobator din cap. Ester îl întrebă ce este restul, căruia i se zice artă, dar nu e, fiindcă îi lipseşte forţa revoluţionară.

El zise: Meşteşug. Sau gunoi.

Au vorbit apoi despre unele detalii ale artei lui. Ea a lăsat-o mai moale cu subiectul interviului, Eu şi Tu, fiindcă vedea că aproape toate răspunsurile erau citate din Buber¹. Cînd vorbeau mai liber, Hugo dădea cu grijă la o parte textul, ca şi cum nu se pusese nici o întrebare, şi de fiecare dată făcea din întrebare propria sa afirmaţie. Ester avea impresia că ea, nu el, transpunea în cuvinte ce făcea şi cine era Hugo Rask şi că el, simultan, credea că toate formulările erau gîndite de el.

După trei ore, adunase materialul de care avea nevoie ca să încropească un articol şi închise reportofonul. Îşi simţea capul tare obosit şi se uită la ceas. Era prea devreme pentru cină.

Ca să se mai odihnească, vorbiră despre alte lucruri, banalităţi, despre o vioară frumoasă care atîrna pe perete, apoi se ridicară de pe scaune şi, stînd alături la fereastră, comentară forfota străzii. Ea simţea atracţia corpului său. Îi spuse în trecere că relaţia în care fusese luase sfîrşit şi că stătea la mama ei în aşteptarea unei locuinţe. El îşi puse în ordine agrafele de pe birou şi parcă voia să propună ceva. Ester spuse că n-avea de gînd să se apuce de articol decît mîine-dimineaţă, cînd o să aibă mintea mai limpede. Acum era fără chef şi extenuată.

— Ţi-e foame? o întrebă Hugo.

— Da.

— Şi mie.

— La prînz am mîncat doar un hotdog, în drum spre tine. Am luat unul vegetarian de la chioşcul ăla de lîngă hotel.

— Au cîrnaţi buni acolo.

— Am citit despre asta în ziar, zise Ester. Se pare că i s-a dus faima.

— Dar eu nu prea mănînc cîrnaţi. Tu da?

— Nu. Aproape niciodată.

— Există cîrnaţi vegetarieni? Nu ştiam. Din ce-s făcuţi?

— Diverse plante procesate şi băgate într-o pieliţă. Sigur, nu-i prea sănătos, dar poate că sînt de preferat cărnii.

— Din punct de vedere nutritiv?

— Da. Şi moral.

— Utilitar, de preferat? spuse el rîzînd blajin şi cu căldură. Sau libertarian?

Fusese deci atent la ce spusese ea.

— Am reluat joggingul, spuse el. Acum, săptămîna asta. Dar m-a apucat imediat o durere la genunchi.

Ester se gîndea că începuse să alerge fiindcă observase că ea era cu ochii pe trupul lui şi că-l iubea.

— Ar putea să fie meniscul? Pot să văd?

El îi întinse genunchiul şi ea îl pipăi îndelung.

— Acum cîţiva ani alergam foarte bine, spuse Hugo. Aş vrea foarte mult să mă apuc iar de alergat. Am putea alerga împreună dacă vrei.

— Dacă nu ţi s-a rupt ceva.

— Dar tu probabil alergi mai repede decît mine.

— Vom hotărî împreună cît de repede alergăm, zise Ester.

El îşi îndoi şi îşi întinse piciorul de cîteva ori şi zise:

— Carevasăzică, tu nu prea mănînci cîrnaţi. Ce mănînci?

— Cel mai mult vegetale.

— Vegetale?

— Şi uneori creveţi.

— De ce vegetale?

— Pentru că nu găsesc nici un argument în favoarea consumului de fiinţe care simt ceva. Şi, eventual, trăieşti mai mult.

— Cît de mult vrei să trăieşti?

— Pînă pe la o sută.

— Ce mult! Nu crezi c-o să fie cam plictisitor spre sfîrşit?

— Nu. Depinde ce faci.

El se uită pe geam la restaurantul de vizavi, acolo unde mergea de obicei.

— Dacă nu te grăbeşti, spuse el, am putea merge să mîncăm nişte vegetale şi să vedem dacă am spus tot ce trebuie pentru interviu. De cele mai multe ori se spun lucruri interesante după ce se termină interviul.

— Ai spus deja multe lucruri interesante.

Hugo o privi cu alţi ochi decît înainte, parcă implorînd-o şi insistînd, şi spuse:

— Crezi? Ţi se pare c-am spus ceva înţelept?