După soare

Dealul era undeva departe și de acolo semăna cu o cocoașă zbîrlită de zimbru. Copacii păreau tunși, ordonați în șiruri incredibil de drepte. Acolo în spatele acelui deal, credeam pe atunci că, în fiecare noapte, soarele moare.

Nu cred că am vrut vreodată să ajung acolo. Mă gîndeam poate că nici nu-mi este permis să intru, așa cum, în biserică, femeilor nu li se îngăduie să pătrundă în altar. Îmi imaginam soarele acela de o zi lucrat de un meșter bătrîn și urîcios… Habar n-am de ce toți meșterii pricepuți sînt bătrîni. Închideam ochii și-i vedeam mustățile, genele lungi argintii, ochii albicioși și adînci. Vorbea bolborosit, suflînd ca un astmatic, sau poate nu vorbea deloc. Uitase, bineînțeles, stînd mereu singur în acea groapă dinspre Răsărit. Nici pe el nu doream să-l cunosc. Mi-era, nu știu de ce, teamă. Mai cu seamă mă înspăimînta clipa cînd va întinde spre mine mîinile lui, cu părul pîrjolit de raze, mîinile acelea despre care credeam că în fiecare dimineață împing soarele spre boltă, ca pe o minge incandescentă de volei, cu gestul pe care îl face un copil ce eliberează un porumbel din căușul palmelor. Apoi, meșterul, credeam eu, adormea adînc, ca la comandă. Era poate incapabil să-și mai admire creația, sau poate se plictisise și el să vadă de vreo sută și mai bine de ani, zilnic, același spectacol, năucitor pentru unul ca mine, dar care pentru el era acum răsuflat și nu-i mai aducea nimic nou. De o sută de ani. La 7 ani, un veac îți pare o eternitate. Lumea nu poate avea mai mult de atît, și-apoi, deja șapte ani, deja consideram că e o vîrstă însemnată. Deja trecusem prin toate anotimpurile, chiar de cîteva ori. Știam ce le poate pielea la vreo 15-16 inși. Lumea era compusă dintr-o răspîntie, cîțiva vișini cleioși în care nu puteai să te sui fară să ți se lipească pantalonii de scoarța aia zgrunțuroasă, cîteva case, un chioșc de tablă unde vindea înghețată Oaie, un lungan mălăieț, cu ochelari cu multe dioptrii peste un nas cît clopotnița. Îmi plăcea la nebunie să arunc pocnitori în chichineața aia de chioșc ca să-l văd pe Oaie cum se agită și înjură fonfăit, lovindu-se cu scăfîrlia de acoperiș. Mai era și un stîlp de telegraf din beton, pe care mă iscălisem cînd cimentul nu se întărise îndeajuns și era încă un fel de pastă aburindă. Mai era și o fîntînă. Asta era toată lumea. Suficientă.

Cînd am văzut prima dată un glob pămîntesc, am dat să-mi caut răspîntia. Nu știam de ce toți ceilalți rîd. Cum, tocmai strada mea să lipsească din lumea asta care la o adică e destul de mică? „Australia” mi se spunea că scrie pe o bucată de pămînt de forma și consistența unei fleici neprăjite. Cînd o priveam, gîndeam că o poți străbate cu piciorul de la un cap la altul în nici juma’ de oră. Nu putea fi mai mare decît grădina lui nea Pandele, grădina aceea mărginită de salcîmi care primăvara dădeau niște flori foarte bune la gust. Țineam globul în mînă ca pe un pepene despre care ai dubii că e copt bine. „Și unde moare soarele?” Toți ai casei m-au privit aiuriți, ca și cînd nici nu ar fi înțeles întrebarea. Într-un fel, îmi părea bine că nu știau că sînt unicul posesor al acestui secret monstruos.

* * *

Pe atunci petreceam zile în șir cocoțat pe o băncuță lipită de un gard peste care priveam Lumea. Pe măsură ce creșteam, picioarele băncuței erau înghițite de pămînt, împinse acolo de lovituri zdravene de baros. Cînd a venit vremea s-o desființăm, parii aceia n-au mai putut fi scoși afară. Putrezi, găunoși, s-au rupt și au rămas acolo pentru totdeauna.

De acolo, de pe băncuța aceea, nu priveam neapărat oamenii. Păreau și ei destul de interesanți, dar soarele mă atrăgea cu mult mai mult. Spre seară, căpăta o culoare gălbuie și se lăsa în sfîrșit iscodit, privit. În rest, îl spionam prin cioburi de sticlă afumată sau prin lentile fumurii pînă ce ochii începeau să-mi lăcrimeze. Vedeam doar o pastă de lumină galbenă și uneori o gaură, un tunel cu marginile fluide și contururi neclare. Alteori îmi plăcea să sfidez acel soare nepermis de pudic și-l priveam cu ochii goi pînă ce pupilele se făceau mici cît o gămălie și totul înjur se învîrtea și plutea într-o cenușă, într-o ceață alburie.

Învins, izbucneam într-un rîs tîmpit, absurd. Mă tăvăleam pe jos, pînă cînd venea bunica să mă ridice. Pentru ea, nu prea eram zdravăn. „Mă, tu precis ai o iuțeală, îmi zicea. N-oi semăna cu damblagiul ăla de Pașa?” Nu voia să-mi spună, dar am aflat apoi că era un văr de-al ei, văr de-al doilea care se țicnise. Fusese un fel de oaie neagră a familiei. În cele din urmă se călugărise și se spînzurase. Văr de-al doilea, dar să nu-mi fi transmis și mie ceva din scrînteala aia a lui, că se zicea că așa fusese blestemat neamul nostru de țața Rafira, una care făcea farmece cu broaște și șerpi, le descînta să bîntuie ogrăzile și să tîmpească vitele. Cică o dată la două generații unul să-și piardă mințile. Iar pentru bunica ăsta trebuia că eram eu, după cum mă tăvăleam isteric și urlam ca trădat: „Vreau să văd soarele”.

„Măi copile, ești nebun? mă ștergea ea de praf acum, că reușise să mă ridice în capul oaselor. Soarele nici nu există, încerca ea să mă potolească. E doar Dumnezeu care se plimbă peste lume și la deget are un inel care scînteiază și la care, dacă o să te mai chiorăști mult, o să-ți ia ochii de-o să-ți zică lumea Chiompecul sau Chiose!”

Chiose era unul care se uita cruciș, ceacîr și, la fotbal, cum ajungea mingea la el, se încrunta către ea de ziceai c-o s-o plesnească acum de-o s-o găsească dracii, că se duce naibii prin bălării și n-o mai găsești. Dar el, aproape de fiecare dată trăgea pe lîngă și cădea cît era de mare cu cracii în sus. „Ce făcuși, mă Chiose?” Iar el, de jos, se uita prin tine parcă, prăpădit: „Iete-a dracu’, am văzut două mingi și-am dat iezact în aia de nu ierea!”

Nu, categoric, nu voiam să fiu un Chiose al doilea.

Bunica își continua prelegerea neabătută: „Cînd dispare soarele, atunci Dumnezeu se plictisește și duce mîna la buzunar, sau se caută de vreo batistă, știu io?

Pe mine mă amuzau brașoavele astea ce mi le îndruga ea, îi admiram oricum imaginația, știam că voia să-mi scoată prostia asta din cap. Să vezi soarele, auzi! Ce trebuință ai avea matale de așa ceva? Ea nu se gîndise niciodată la tîmpenia asta!

Dar eu știam că soarele există. Îl vedeam doar aproape în fiecare seară. O portocală cuminte, care trage să moară în acel fictiv cimitir, ce-l visam așezat după acel deal, unde erau, desigur, cadavre de sori în descompunere, cu raze leșioase, o lumină materializată, palpabilă, ce se scurgea printre ierburi. Erau acolo sori care zăceau ca niște baterii consumate, dezumflați parcă. Acolo poți să mîngîi lumina, s-o bei, s-o tai, să te duelezi cu acele raze murinde.

Seara, mai întîi soarele se pitea după deal, puțin cîte puțin, ca un puști care trage cu ochiul de după vreun zid, pînă dispărea în întregime și se scurgea pe după copaci. Încă mai pîlpîia. Trecea vreun avion și îl vedeam luminat de acele raze frînte, boante. „Ultimele zvîcniri”, murmuram înăbușit de un sentiment aflat undeva între satisfacție și mîhnire. Pe de o parte eram fericit că sînt singurul ce am știință de acel cimitir descoperit chiar de mine. Mîhnit eram pentru că atunci cînd soarele apunea și între dealurile din jur se stingea lumina ca într-o odaie neînchipuit de întinsă, totul în jur vuia într-un prohod vegetal, bîntuit de o tristețe fară leac. Murea cineva, totuși!

* * *

Soarele agoniza și-i priveam sfîrșitul încordat, cu simțurile în hibernare, fară să dau atenție cuiva care m-ar fi strigat. Ca în prima copilărie, pînă la doi ani și ceva nu am scos niciun sunet. Parcă îl țin minte pe tata, care se uita la mine și zicea: „Ăsta nu vorbește de-al dracu’! Parcă ar ști ceva și nouă nu vrea să ne povestească!”

Parcă îmi era silă să vorbesc sau parcă puneam prea mare preț pe cuvinte și pregetam înainte să-mi dau drumul. Nici nu plîngeam, dar rîdeam, un rîs sarcastic parcă, din tot sufletul, și tot pe tata mi-l amintesc înghiontindu-mă sau strivindu-mi nasul între degete „Zi, mă, și tu ceva, s-aud un cuvînt de la fi-miu’ și pot să mor liniștit! Ăsta înțelege tot ce vorbim, îi spunea maică-mii. Parcă ne studiază, ajunge să-mi fie și frică de el!”

Acum, la fel, mă trezeam zgîlțîit pe banca aceea, cu coatele rezemate de gard: „Ce faci, bă? N-ai auzit cînd te-am strigat?”

„Ba parcă…”

„Și de ce n-ai venit?”

Cum să-i spun lui taică-meu tot ce văzusem sau intuisem că se petrece în zare, sub acel deal? De unde să născocesc vorbe care să rimeze cu trăirile alea nemaipomenite? De fapt, pe vremea aia cred că nici nu îmi era prea clar ce gîndesc și nu înțelegeam de ce soarele mă atrage, mă cheamă. Am deslușit abia mai tîrziu această atracție halucinantă.

Moartea soarelui și moartea în general mă speriau, și tot ce sperie te și atrage. Nu înțelegeam moartea. Cînd vedeam pe drum dricul care trecea zdroncănind și cărînd cîte un mort care parcă dormea liniștit cu fața în sus, visînd probabil că zboară printre stele, la început nu știam ce e cu el și nu pricepeam de ce oamenii ăia plimbă un tataia adormit pe stradă. De ce aruncă cu bani aici, la noi în răspîntie, și de ce se îmbulzeau copiii cei mulți ai lui Nistor și ai lui Fălcuță, de ce se înghionteau și se împingeau să apuce cît mai multe monezi din acelea.

„Ce e cu omul ăla?” l-am întrebat odată pe tata.

„A murit!”, de parcă ar fi zis „Cum, nici asta nu știi? Și asta să-ți explic?” Tăia un lemn. A scuipat în rumegușul movilit lîngă picior și a continuat să hîrjîie.

„Cum adică?”

Asta îl pusese în dificultate. S-a oprit cu ferăstrăul la jumătate, opintindu-se: „Adică a murit! Ce, nu ți-e clar?” și a dat din mîini a lehamite. Îl înțelegeam, totuși. Părea ceva de neexplicat că oamenii mai și mor. Printre altele, poate nu de aceeași importanță.

„De fapt, nimeni nu știe ce înseamnă să mori!”, a mai adăugat misterios, a scuipat iar în palme și a continuat să plimbe lama ferăstrăului în măduva trunchiului acela îndărătnic, plin de noduri. Uitase parcă pe loc tot ce vorbisem.

Nu știe nimeni ce înseamnă să mori! Asta îmi producea un dispreț profund pentru oameni. Să trăiești atît și după un car de ani nici măcar atîta lucru să nu știi?  „Nici măcar Lenin nu știe?”, îmi trecuse prin cap o idee la care el s-a-necat a rîs. Asta i-ar fi putut trece lui prin cap în anii ‘50, doar el citise obligat Mitrea Cocor și cînta la școală tot felul de imbecilități cu tovarașul Lenin sau Stalin sau asculta cu urechea lipită de pînza radioului „Să învățăm limba rusă cîntînd!”.

„Lenin?” m-a întrebat, încercînd să fie serios. „A, da Lenin!” își amintise că aveam un timbru cu el, îmi plăcuse omulețul acela chelios și cu barbișon, și-l întrebasem cine e. „Un om deștept!”, sunase răspunsul la vremea aceea, și pentru mine Lenin devenise un fel de știe-tot, dat în paște de deștept.

„Nici Lenin nu știe, mi-a mai zis el, între timp probabil că a aflat! Că l-au îmbălsămat ăia în spirt, în formol, dracu’ știe, ca pe broaște, și-l țin în prispa CC-ului lor de la Moscova. Vine rusu’, se chiorăște la el, se închină, adică nu se închină, că la ei a băgat ateismu’ puternic, și pleacă mai departe să se dea mare în fața nepoților că l-a văzut și el pe Lenin. Ce să-ți spun?”

Nu putea să-mi spună ceva mai riscant, imediat schimba placa și mă bătea pe umeri: „Gata, acuma tu ai uitat ce ai auzit! Să nu te scapi de față cu vreun străin, ceva, că am feștelit-o!”.

„Și unde pleci după ce mori?” l-am bruscat iar.

„Nicăierea”, a luat tata alt buștean și l-a așezat pe capră. „Te bagă în pămînt în cimitir, și aleluia!”

Cinismul ăsta al lui mă înfiora. Atunci mi-am dat seama că nu voiam să mor. Că doar gîndul mă îngrozea. Cum adică să se stingă așa totul și să dispari fară să lași nimic în urma ta și nimănui să nu-i pese de tine. Normal ar fi fost ca după ce vedeam eu trecînd vreun mort și după ce se isprăvea tot ritualul cu banii azvîrliți, barem să se schimbe ceva. Dar poate oamenii ăia nu erau suficient de însemnați pentru asta, că din cîte băgăm de seamă, totul rămînea la fel. De 7 ani.

„Deci Lenin n-a murit?”

„Ba da, ce chestie! De unde ți-a venit?”

„Păi n-ai zis că nu l-au îngropat rușii și că-l țin în prispă să se uite la el?”

„Măi copile, ai o minte prea încîrligată. Ține mai bine colea de butucul ăsta și nu mai vorbi atîta că faci roșu-n gît!”

Fierăstrăul înainta și toca bușteanul. Cînd s-a frînt și a căzut jos, tata l-a împins cu piciorul cu scîrbă și mi-a zis arătînd cu capul spre restul de buturugă ce zăcea în iarba: „Cam la asta se reduce tot ce m-ai întrebat tu!”

* * *

Nu voiam să mor. Mai ales după ce îmi citise mama o poveste despre viața fară de moarte, mă visam plecînd spre acel tărîm inexistent, să trăiesc acolo veșnic. Cînd îmi aduceam aminte că sînt un biet muritor, făceam crize de furie, mă tăvăleam pe jos, pînă cînd mama, disperată, mi-a povestit că de fapt nu toți oamenii pleacă, se duc pe lumea cealaltă, îi era frică să pronunțe cuvîntul moarte în prezența mea. Sînt și unii mai… șmecheri, în criză de timp și de imaginație nu găsise ceva mai potrivit, …care trăiesc veșnic. Și eu, probabil, spunea cu o figură foarte sinceră, eram unul dintre aceia. N-a putut pînă atunci să-mi dezvăluie adevărul, despre destinul meu privilegiat, altfel n-aș mai fi avut parte de el.

Un timp am crezut-o, dar moartea devenise o idee fixă, era prezentă pretutindeni. În poveștile ce le ascultam la pick-up-ul vechi cu acul căptușit de praf, ce zgîria placa și scîrțîia, schimonosea vocea recitatorului, nu era poveste să nu moară cineva. Curgeau valuri de sînge, crime oribile aveau loc, iar moartea devenise o prezență aproape firească. Și dacă mă gîndesc că și jocurile copilăriei sînt toate niște jocuri ale morții… Poate au rolul să te obișnuiască de pe atunci cu ideea că n-ai să mai exiști, să-ți facă ideea chiar simpatică, acceptabilă.

„Ce n-aș da să înceapă un război acuma!”, i-am spus odată lui tata. „Să-mi dea și mie o mitralieră, să stau într-un șanț și să-i împușc pe toți.”

„Păi, și ăia crezi c-or să stea ca momîile cu mîinile-n sîn, bă? A, iartă-mă, uitasem că tu ești nemuritor”, a mai zîmbit distrat.

Totuși, începusem să am dubii cu privire la statutul meu de nemuritor. Nu mă obseda teama de durere. Nu știu dacă moartea doare, dac-o simți, sau vine așa, dintr-odată, să te ia ca un somn ceva mai lung. Încercam să mă obișnuiesc cu durerea. Făceam concursuri cu vecinul meu, Țeavă. Ne ciupeam și cine urla primul, ăla pierdea. De obicei, rezistam. Cîștigam aproape toate pariurile. O minge, o pușcă din lemn de soc cu cîlți și trei sfîrcuri de bici cîștigasem la pariurile astea. Odată rezistasem inconștient. Se întîmplase ceva cu mine. Strîngea Țeavă cît putea. Eu zîmbeam zeflemitor. Locul acela parcă era anesteziat, paralizat, imun la orice durere. Țeavă se uita și nu-i venea să creadă. A cedat în cele din urmă și s-a lovit cu palma peste frunte: „Să moară mama! Tu nu ești normal!”. Abia a doua zi am văzut că în locul de unde strînsese el se formase o vînătaie urîtă, neagră, ca o plagă tare la pipăit. Nu știu nici azi dacă într-adevăr nu m-a durut sau doar m-am amăgit că suferința nu mă poate atinge. Cert e că ceva se întîmplase.

* * *

Cu bunica purtam discuții oarecum filozofice. Cred și azi că în copilărie îți pui probleme mult mai serioase decît maturii, dar nu le dai glas pentru a nu fi luat în rîs. Oamenii mari nu se gîndesc decît unde pot găsi o pîine mai ieftină, să facă provizii, să pună murăturile. Chestii neserioase.

Bunica stătea mereu cocoșată peste o mașină de cusut veche de vreo 70 de ani. O ungea mereu cu ulei, dar ea tot scîrțîia și tata o repezea mereu că o duce în fundul grădinii să bată acolo și să nu-l mai deranjeze pe el cînd doarme la prînz. „Fie domnul cît de mic, după masă doarme un pic!” Asta era vorba lui pe care nu știu de unde o scosese. Bunica nu-l băga în seamă și se cocîrja și mai mult peste acele și papiotele alea. Îmi trăgeam un scaun lîngă ea și o auzeam cum fluieră încet. Îmi zicea mereu să nu fluier în casă că e păcat, ca și cum ar cînta cucul în ogradă. Fluier a pagubă. „Da’ matale de ce fluieri?” Zicea că-și aduce și ea aminte de tinerețe, de baluri. Știi unde se țineau? În Ceair. Ceairul era o poiană întinsă, pe unde curgea un pîrîu care, cînd ploua, se umfla și inunda toate casele. Doar nea Mitu moraru’ se bucura, că avea moară acolo. Apoi povestea despre iubitul ei din tinerețe. N-o lăsase taică-su’ să se mărite cu el. Zicea c-ar fi fost țigan dintr-un neam de ursari care bătea toată Valea Prahovei.

N-o mai ascultam. Nici nu știu cum memoria a reținut toate astea.  Cred că memoria e o jivină bizară, care se deșteaptă doar atunci cînd n-ai nevoie de ea sau cînd cineva mai presus de noi o trezește. Priveam doar acul ce împungea sacadat țesătura. Din cînd în cînd, pedala mașinii începea să clămpăne și să huruie. Așteptam să se termine zgomotul acela și oftam prelung, ca și cînd o așteptam pe ea să mă întrebe ce probleme mă macină. Dar ea, dezgustător de prozaic, auzindu-mă gemînd, îmi lipea palma de frunte : „Ai febră? Să-ți fac un ceai?”

„Auzi, tu o să mori?”

„Sigur, nu-s os domnesc, ca tine!” Nu se temea deloc de moarte. La 80 de ani arăta ca de 65. Avea părul încă negru, nefiresc de negru, și toți își dădeau cu părerea c-o să apuce suta de ani, ca mai toți din neamul ei. Și nea Neculai, taică-su, la 99 de ani ieșea în poartă și începea să înjure copiii care se nimereau pe acolo: „Bă, cristelnița, cristoșii, anafura și Academia Mihăileană a mă-tii! Mi-ați bătătorit toată iarba și vă cățărați ca proștii prin pomi! Mă, vin la voi și vă halesc!” Nea Neculai abia mai mergea, dar avea niște bojoci… Îl invidiau și ăia de 20 de ani. Cînd povestea ceva, se auzea din capu’ satului. Și avea și dicție, nu bolborosea. Problema lui era că nu îi puteai încredința un secret, șoapta lui răzbătea la 20 de pași. Fusese șef de galerie. Singur cînta cît o peluză englezească.

„Păi, de ce să mori? Vrei asta?”

Uite că nu se gîndise dacă moartea e o chestie de opțiune. Și unde mai pui, cine o întărîta la așa discuții docte. Un zgîmboi cît deștu’ căruia-i intrau mucii în gură, dar căruia-i păsa de moarte, în loc să se joace și el ca toți ăilalți. Trei cuvinte formînd o întrebare și o fixație: „O să mor?”

* * *

Nu mă mulțumea promisiunea vagă a bunicii. De la o vreme, începuse să mi se zdruncine serios convingerea cum că aș fi nemuritor. Pățisem asta cînd asistasem prima dată la tăierea unei găini. Văzusem cum dansa trupul despărțit de cap, un dans dezarticulat, dizarmomc. Tata îmi dăduse capul să-l duc în casă, alături de el, care înșfăcase restul de găină, grasă, unsuroasă. Parcă voia să mă inițieze, să mă facă părtaș la un ritual pe care nu-l înțelegeam. Am luat capul și îi priveam creasta albă, părăsită de sînge, ochii cu pleoapele suflecate, ca niște storuri uitate zăvorîte. Cînd cuțitul se frecase de gîtul găinii și sîngele țîșnise, parcă auzeam zgomotul vaselor de sînge sparte, plesnite, parcă acel cuțit era un joagăr imens ce sfîrtecase tulpina unui stejar.

„Hai, mă, nu vii?”

„Ce?”

„Nu ce! Poftim!” Rămăsesem ca vita-n potecă, fascinat de căpățîna aceea. Ce ciudat era și trupul acela rămas fară cap. Și parcă dansul acela în care i se scurgeau ultimele fărîme de vlagă era frumos, avea ceva straniu, barbar, înfiorător.

„Vii, mă?”

Îl enervasem. Calculase momentul cînd va intra în casă alături de mine, de parcă aduceam o captură vitală pentru supraviețuirea tribului, ca doi vajnici vînători, iar acum eu stricasem totul.

„Nu vin!”

„Să fii sănătos! A, dă-mi căpățîna aia!”

Îl ascundeam îndărătnic, la spate. „Dă, mă, capul, să-l opărească mă-ta mare!” Am fugit de capiu în grădină și m-am ascuns sub nuc. Mă uitam la el și-l pipăiam timid, parcă neconvins că există. Nici azi nu-mi explic fascinația ce-o exercita asupra mea creasta aia de găină otînjită, din care pierise sîngele. Încercam să-i trag pleoapele, dar ochii i se răsuciseră înăuntru și erau albi… Harșt, harșt!… Două perechi de palme. Nu știu cînd venise și cum de nu îl văzusem.

„Cînd îți spun o vorbă, vorbă să fie! De ce ai fugit? Tu n-auzi, mă?”

Mă culcasem peste căpățînă ca o cloșcă cotcodăcind înfoiată asupra puilor. O vorbă scoasă simțeam că mi-ar fi dat lacrimi. Abia le stăvileam să nu dea năvală. Mă lovise tare și acum îi părea rău. Simțeam mii de înțepături ca de ace-n obraz. Parcă plesneau capilarele unul după altul, așa cum cad piesele de domino.

„Mă, tu ești cu adevărat tîmpit! Stai și zgămîi-o, dacă așa îți place. De unde ai ieșit tu așa de tolomac? Că toți din neamul meu au fost bacalaureați!”

Adevărul e că nu prea știu de ce fugisem. Pusese stăpînire pe mine o curiozitate bizară. În momentul în care țineam capul acela în palmă, mi se părea că el nu mai aparține unei ființe. Nu era decît un obiect ca oricare altul. Capul nu era al găinii, iar găina era de fapt altcineva decît bucata aia de came înotînd în grăsime.

* * *

„Bunico, de ce zici matale că te doare piciorul? Că parcă nici n-ar' fi al tău, după cum zici!”

Tocmai, parcă ar fi spus, cu o indiferență cutremurătoare față de ceva ce-i aparține, că i-a căzut o țiglă de pe acoperiș. Parcă n-ar fi făcut parte din ea. Cînd putem spune că ne doare mîna, mîna mea, sau mi-am pierdut un dinte, ori îmi cade părul, atunci dinții și părul parcă n-ar mai fi ale noastre, ci ale altcuiva. Și-n definitiv, cine sîntem noi? De ce nu spunem că murim noi cînd ne moare o mînă? Și mai sînt tot eu fără ea? De ce nu spunem că durem, suferim pe de-a-ntregul, cînd ne înghioldește o așchie în vreun deget? De ce sîntem așa îmbucătățiți? Țin minte că era un moș care trecea toată ziua într-un cărucior pe la poarta mea. Ambele picioare îi erau retezate, parcă de sub umeri. El murise sau mai trăia? Că pierduse mai mult de jumătate din el. Și, din nou, care el? De cînd ne naștem, murim puțin cîte puțin.

* * *

De fapt, cred că descoperirea asta a mea, că soarele moare, avea menirea să mă liniștească. Dacă pînă și el pierea, atunci eu, un mițorlan cu ochi, cum să nu mor? Și era atît de măreț sfirșitul ăsta al lui. Reușisem astfel să-mi domin obsesiile. Spaima de moarte se transformase într-o poftă dementă de a urmări spectacolul lumii exterioare. Eram, cu întregul meu corp, un imens ochi ciclopic, care sugea din natură, ca un aspirator, fapte, figuri și le stoca inconștient, fară să vrea cu tot dinadinsul să facă asta.

Cocoțat mereu acolo, pe bancă, vedeam cum dinspre locul accidentului închipuit de mine curgeau spre seară navetiștii, pe care îi bănuiam a fi martori ai catastrofei și care asistaseră și la niște ipotetice funeralii solare. De asta aveam pretenția ca ei să fie pătrunși de solemnitatea clipei, dar ei sporovăiau cu o bună-dispoziție care friza nesimțirea, bucuroși că ajung în sfîrșit acasă. Își dezmorțeau oasele după înghesuiala din autobuz. O singură dată mersesem cu autobuzul. Ajungeam, bineînțeles, doar pînă la genunchii oamenilor mari și mă pierdusem în aglomerația, în îmbulzeala aceea cumplită. Parcă eram înghițit de apă. Aveam aceeași stranie senzație de sufocare, de părăsire a unui mediu cu care te-ai acomodat. Alergam printre picioarele lor, ca și cum aș fi fost hăituit noaptea în pădure de cine știe ce lighioană. Nu puteam respira. O auzeam ca prin vis pe mama care mă striga și am sărit din mașină. Atîtea ghionturi nu primisem niciodată. Interesantă paranoia care pune stăpînire pe pasagerii unui autobuz, așa că într-un fel încuviințam veselia de pe chipul oamenilor ălora, bucuroși că evadaseră din iadul acela de tablă, dar mă enervam că habar n-au de nimic și îmi venea, cu oftică, să le strig că sînt niște proști. Acolo de unde vin ei s-a petrecut o nenorocire. Cînd moare cineva, taci cu smerenie. Și soarele era tot o ființă, multiplicată zilnic în cîte un exemplar ce pierea sub ochii mei. Ce făceau ei era o neghiobie, o crimă.

Puțină decență măcar, dacă nu au organ să guste așa spectacol grandios!

Iar ei, cînd vedeau un ghimizdroc, cu ochii strînși și sprîncenele îndoite în formă de V, care se încrunta la ei, începeau:

„Ce belești ochii, bă, ăsta a Iu’ profesoru’? Țoiule, să știi că la tine se zgîiește! N-a mai văzut haidamac ca tine, nalt ca bradu’, prost ca gardu’!”

Și Țoiu, un fătălău c-o eternă plasă șifonată ce-i spînzura în mînă, rîdea și el silit, învățat să suporte ironiile, un rîs ce s-ar fi vrut inteligent, amuzat. Însă, cînd mă prindea singur, mă bătea de mă usca. Îmi ardea o singură lovitură, în care se adunaseră toate frustrările, toate umilințele lui. Mă lovea pentru că, fară să vreau, îl umilisem. Nu am văzut în viața mea atîta ură pe fața unui om. Scrîșnea din dinți cînd lovea și i se încrețea pielea în colțul ochilor ca la cîinii turbați, tremura tot, un tremur sinistru, de bolnav de Parkinson.

* * *

Nu știu de ce povestesc toate astea. Cred că, pînă la urmă, munca unui scriitor nu e creativă. Seamănă mai degrabă cu ceea ce face un arheolog care sapă în amintiri. Povestirea asta, ca și niște vestigii, zăcea undeva, iar eu nu trebuie decît să-i ghicesc componentele, eventual să-i șlefuiesc fiecare piesă și să elimin obiectele intruse, al căror loc simți că nu e acolo.

Băncuța mea se transformase într-un turn de observație. Știam tot ce mișcă în cartierul meu sau ce puteam pricepe pe atunci. Cine pleacă, cine vine. Pe la ora 10, trecea nea Fan cu căruța de pîine. Mă saluta săltîndu-și băscălia cu paratrăsnet și-i vedeam chelia ciudată, scalpată. Pe după urechi și-n ceafă îi creștea un păr gros, tare. Țipam după el, dorind să-i aud vocea. Cred că nimeni nu-l auzise vreodată rostind vreun cuvînt. Tăcea ca un huhurez. Încărca și descărca pîinea, nici „Bună ziua” nu dădea, doar își mișca puțin basca. „Ce mai faci, bre?”, îl întrebai și dădea din umeri sau făcea gestul acela elocvent, ca și cînd ți-ai reteza beregata c-un bisturiu, dînd a înțelege că-i e greu și că e nefericit. Căruța lui era un fel de coteț ambulant, făcut din lemn, singurul ei merit fiind că se termina la spate cu o țeavă lungă pe care mă suiam împreună cu alți țîngăi, înghesuindu-ne pînă începeau ceilalți, ce n-apucaseră loc, să strige înciudați: „Dă cu biciul în căruță / că se-agață o maimuță / dă cu biciul înapoi / că se agață un maimuțoi!”. Dar nea Fan nu dădea. Știa că biciul lui nu ajungea pînă la noi și izbea în glumă sau ca să-și facă, zice-se, datoria, în lemnul acela în care se injecta mirosul de pîine proaspătă. Ne hrăneam cu aburul acela. Era un fel de mic dejun pentru unul ca Țeavă, care nu mînca mai nimic toată ziua. Pentru el, cea mai bună masă era cînd lua mă-sa salariul ei prăpădit de femeie de serviciu. Ieșea în stradă cu o bucată de pîine pe care presărase zahăr și o mînca prudent, o legumea să-i țină cît mai mult. Simțea nevoia s-o mănînce în public, o nevoie infantilă de a epata.

Deși mirosea bine, pîinea era neagră și rea, un fel de nisip putred, că zicea tata, se jura c-o să se ducă cu ea la primar, să-l trosnească în cap. Asta e pîine, măi nea Caisă? Ar fi urmat proces. „Cu ce i-ai spart capul, inculpat?” „C-o pîine!” La așa răspuns nu mai avea nimeni ce zice, de ce se lega. Eventual, ar fi putut să gloseze: „Știe toată lumea că-n patria noastră socialistă, la indicațiile Iu’ tovarășu’ asemenea pîine nu se există!” Și ăia de la proces, ca să nu se pună cu nebunu’, l-ar fi achitat, ar fi hotărît că infracțiunea nu avea cum să se producă.

Se tocise vopseaua verde a gardului și intrase în haine, iar așchiile își făcuseră loc sub unghii și în came. Arunca vreunul spre taică-meu: „Bă, să-l faci pe fi-tu’ portar, sau paznic, ori, dac-o avea înclinații, spion!”

Aveam noroc în răspîntie. Aici omul respiră, mașinile se opresc, șoferul privește dreapta-stînga să nu plesnească vreun aiurit. Ai timp să-i studiezi. Oameni care vin și se duc spre nicăieri. În ansamblu par normali, dar să le privești doar degetele. Par caraghioase, inutile, sau poate le mulțumești că sînt acolo în număr de cinci, și ochii doar doi, la fel ca urechile, ca… Nici nu știi la ce folosesc toate organele astea.

Într-o zi l-am auzit pe tata că vrea să meargă în Neguțești după ciuperci și mi-a încolțit un gînd.

„Nu sînt ciuperci acolo! Mi-a zis Vaică, ieri, că a fost cu mă-sa mare și n-a găsit nimic!”

„Ce spui, Franț?”

„Pe cuvînt! Da’ știi unde sînt?” l-am spus și i-am arătat victorios dealul meu, că așa se chema de acum, că e al meu. Îmi venise dintr-o dată în minte să ajung acolo și să mă conving de existența acelui cimitir. Parcă venise momentul.

„E departe, măi tată”, s-a scărpinat el în ceafă. „E prea mult! Și de ce ții tu neapărat să ajungem acolo?” Ghicise el că nu de ciuperci îmi ardea.

„De-aia!”. Am ridicat din umeri și l-am văzut cum face un gest concludent, care însemna că l-am convins, acum chiar că nu mai are ce să facă.

„Du-te și adu toporișca și umblă cu grijă, vezi să nu-ți dai cu ea peste țurloaie!”

* * *

„Ce-ai pățit, măi, papleacă? Te-ai lovit? De ce plîngi?”

Mă trîntisem în iarba încă murdară de rouă și hohoteam.

„Ia dă piciorul! Ți-a intrat ceva în el? Zi, mă, ce ai pățit, mă fierbi aicea! N-ai găsit nicio ciupercă? Ce e cu tine? Tu m-ai pus să venim pînă aici! Le-a cules Vaică pe toate și ne-a lăsat cu buza umflată!”

Dincolo de frontiere. Opere,