Avanpremieră editorială: Operaţiunea Anthropoid
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Operaţiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui Heydrich, de Laurent Binet (traducere de Mihaela Stan), în curs de apariţie la editura Corint, colecţia „Istorie. Ficţiune“.
Operaţiunea Anthropoid este un roman istoric postmodern despre asasinarea lui Reinhard Heydrich, supranumit „Călăul din Praga”. Veţi urmări cu sufletul la gură aventura lui Jozef Gabčík şi Jan Kubiš, de la evadarea lor dramatică din Cehoslovacia ocupată de nazişti până la atacul fatal care îl va răpune pe Reinhard Heydrich şi care va duce, în cele din urmă, şi la moartea lor violentă, în cripta unei biserici din Praga. O carte în egală măsură despre trecut şi despre felul în care se poate scrie despre trecut, romanul lui Laurent Binet reprezintă o întrepătrundere magistrală de memorii, actualitate şi imaginaţie narativă.
„Un scriitor care reuşeşte să nareze un episode de istorie autentică şi, totodată, să împărtăşească propria viziune asupra lumii. [...] Găseşti de toate în Operaţiunea Anthropoid: referiri la Tarantino, Chaplin, Bogart, la filmele lui Fritz Lang şi Douglas Sirk.” Philippe Labro, Le Figaro
„Operaţiunea Anthropoid este o meditaţie asupra raportului dintre realitate şi ficţiune, dintre istorie şi roman.” Le Monde
Laurent Binet s-a născut în 1972. Și-a făcut studiile la Sorbona, în Paris. În anul 2000 debutează cu o scriere de inspiraţie suprarealistă, Forces et Faiblesses de nos muqueuses, iar în 2004 publică La Vie professionnelle de Laurent B, mărturie a experienţei sale ca profesor de liceu. Cunoaște succesul ca scriitor în 2010, cu romanul istoric HHhH (Operaţiunea Anthropoid în versiune românească), publicat la Editions Grasset, care obţine Premiul Goncourt pentru roman de debut în 2010 și Prix des lecteurs du Livre de Poche în 2011. În 2012 apare Rien ne se passe comme prévu, o relatare a campaniei lui François Hollande.
***
Am auzit o poveste extraordinară, care s‑a desfăşurat la Kiev în vremea războiului. S‑a petrecut în vara lui 1942 şi nu se referă la niciunul dintre actorii „Anthropoidului”, deci nu‑şi are locul, a priori, în romanul meu. Dar unul dintre avantajele genului este libertatea aproape nelimitată pe care o conferă povestitorului.
Aşadar, în vara lui 1942, Ucraina este administrată de nazişti cu brutalitatea care‑i caracterizează. Cu toate acestea, nemţii au dorit să organizeze meciuri de fotbal între diferitele ţări ocupate sau satelizate în est. Dar se întâmplă curând ca o echipă să se remarce, adunând victorie după victorie împotriva adversarilor săi români sau unguri: FC Start, înjghebată în pripă pe scheletul defunctei Dinamo Kiev, interzisă de la începutul ocupaţiei, dar ai cărei jucători au fost chemaţi când ocazia s‑a ivit.
Vestea despre succesele echipei ajunge la urechea nemţilor care decid să organizeze un meci de prestigiu, la Kiev, între echipa locală şi echipa Luftwaffe. Jucătorii ucraineni sunt obligaţi, la prezentarea echipelor, să efectueze salutul nazist.
În ziua meciului, cele două echipe pătrund pe stadionul ticsit de spectatori, iar jucătorii nemţi întind braţul strigând: „Heil Hitler!” Jucătorii ucraineni întind braţul la rândul lor; fără îndoială, o mare decepţie pentru public, care vedea în acest meci un prilej pentru a oferi o demonstraţie de rezistenţă simbolică în faţa invadatorului. Dar în loc să‑şi însoţescă gestul cu un „Heil Hitler”, cum se convenise, jucătorii strâng pumnul, îndoaie braţul la piept şi strigă: „Trăiască educaţia fizică!” Sloganul, impregnat de o conotaţie sovietică, face publicul să explodeze.
Cum începe meciul, un jucător neamţ îi rupe piciorul unui atacant ucrainean. Însă la vremea aceea, nu se făceau înlocuiri. FC Start trebuie aşadar să joace tot meciul în zece oameni. Având superioritate numerică, nemţii deschid scorul. Situaţia e foarte proastă. Totuşi, jucătorii din Kiev refuză să se dea bătuţi. Egalează în uralele mulţimii. Apoi marchează un al doilea gol şi stadionul devine un vulcan.
La pauză, generalul Eberhardt, superintendentul Kievului, îi vizitează pe jucătorii ucraineni la vestiare şi le ţine o scurtă cuvântare: „Bravo, aţi făcut un joc excelent şi l‑am apreciat cu toţii. Numai că, în repriza a doua, trebuie să pierdeţi. Trebuie! Echipa Luftwaffe n‑a pierdut niciodată, mai ales în teritoriile ocupate. E un ordin. Dacă nu pierdeţi, veţi fi executaţi.”
Jucătorii l‑au ascultat în linişte. La întoarcerea pe teren, fără să discute în prealabil, după câteva clipe de îndoială, iau o hotărâre: vor juca. Marchează un gol, apoi încă unul şi sfârşesc prin a câştiga cu 5‑1. Publicul ucrainean este în delir. Partea germană bombăne. Se trag focuri în aer. Însă niciunul dintre jucătorii nu e neliniştit, fiindcă nemţii se gândesc să spele ruşinea pe teren.
Trei zile mai târziu, se organizează un meci de revanşă, anunţat printr‑o puzderie de afişe. Între timp, nemţii au chemat de urgenţă jucători profesionişti de la Berlin, pentru a‑şi întări echipa.
Începe al doilea meci. Stadionul este din nou plin ochi, însă, de astă dată, în jurul lui sunt desfăşurate trupe SS, oficial pentru menţinerea ordinii. Şi acum nemţii deschid scorul. Însă ucrainenii nu cedează şi câştigă cu 5‑3. La finalul meciului, suporterii ucraineni exultă, însă jucătorii sunt livizi. Nemţii trag câteva focuri. Peluza este invadată. Se produce învălmăşeală şi trei jucători ucraineni dispar în mulţime. Vor supravieţui războiului. Restul echipei este arestat şi patru jucători sunt duşi imediat la Babi Yar unde vor fi executaţi. În genunchi în faţa şanţului, căpitanul şi portarul, Nikolai Trusevici, au timp să strige, înainte de a primi un glonţ în ceafă: „Sportul roşu nu va muri niciodată!” După aceea, ceilalţi jucători vor fi asasinaţi la rândul lor. Astăzi, un monument le este dedicat în faţa stadionului Dinamo.
Există un număr incredibil de versiuni ale acestui „meci al morţii” legendar. Unii afirmă că a mai fost şi un al treilea meci, pe care ucrainenii l‑au câştigat cu… 8‑0! şi că abia la încheierea acestui meci jucătorii au fost arestaţi şi executaţi. Însă versiunea pe care o ofer eu aici mi se pare cea mai credibilă şi, în orice caz, totul se potriveşte în linii mari. Mi‑e teamă să nu fi comis unele inexactităţi, fiindcă nu mi‑am acordat timp pentru o anchetă aprofundată asupra unui subiect care nu are legătură directă cu Heydrich, însă nu voiam să vorbesc despre Kiev fără a relata această poveste incredibilă.
