Zoe, fii bărbată! sau Amazoneritul la români

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 66, noiembrie 2011)

După ce, în peste 100 de pagini (intitulate Vîrstele amazoanelor), am făcut o incursiune prin suita de reprezentări ale războinicelor în literatura lumii şi în arte (din Antichitate pînă în vremurile postmoderne), a răsărit în mod firesc o întrebare: unde sînt românii în toată această desfăşurare de forţe? Să nu fie demn de pomenit într-o carte despre amazoane nici un autor de-al nostru? Adevărul este că, deşi făcută cu zel, explorarea amazonologică pe teren românesc nu mi-a adus capturi importante. Şi nici măcar numeroase. Iar explicaţia nu pare greu de dat. Într-o societate modernizată cu întîrziere, cum e cea a noastră, cu o civilizaţie vreme îndelungată precumpănitor rurală, păstrătoare vajnică de tradiţie (morală, religioasă, culturală), cu un patriarhalism conservat în felurite forme chiar pînă azi, nu e de mirare că imaginea unei femei dominatoare, libere, în stare să pună mîna pe arme, spre a-şi face dreptate, nu are prea mare trecere. Şi totuşi. 

Literatura populară şi-a făcut datoria în ce le priveşte pe războinice. Le-am trecut în revistă (urmîndu-l pe Lazăr Şăineanu) pe cele cîteva neînfricate fecioare de os domnesc din basme şi legende, într-un întreg subcapitol, Fata cea vitează a împăratului. Apoi am încercat să capturez, una după alta, întruchipările luptătoarelor în beletristica noastră, din cele mai vechi timpuri pînă azi. Iată cum arată prima parte a acestei noi incursiuni.

Cîntate vieţi de doamne şi domniţe

Ar trebui recunoscut de la bun început: imaginea amazoanei în literatura cultă românească e tîrzie, rară, destul de firavă estetic şi, oricum, mult stilizată. De altfel, chiar vocabula în sine - amazoană - apare la noi abia în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, la un autor pentru care Antichitatea greco-latină rămîne un reper intelectual şi artistic puternic: Dimitrie Cantemir. Astfel încît amazoanele intră pentru prima dată într-o pagină românească în Capitolul I
din Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, text redactat de principe între 1719-1722ⁱ. Iată fragmentul unde amazoanele sînt pomenite fugar atunci cînd Cantemir trece în revistă principalele momente din istoria vechii Grecii şi pe marii săi autori. De-o parte, poeţii epici, precum "Omiros", cel "cu ascuţită limbă elinească"; pe de alta - istoricii, între care, întîiul amintit, Iustin. De el se leagă şi numele femeilor războinice, de neam scit: "Precum Schitii, aşé şi amazoanele vestite în vitejie mueri, dintracelaş ném purcése (precum pentru a´casta adevereşte Iustin, iscusitul istoric)"ⁱⁱ.

Dar într-o operă beletristică de la noi cuvîntul amazoană răsare abia în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Risc să spun că l-am întîlnit pentru prima oară (după cîte am putut verifica) în romanul lui Bolintineanu din 1855, Manoil. După cum cred că, deloc întîmplător, tot lui Bolintineanu i se datorează pomenirea amazoanelor în premieră la noi într-un poem, ca o comparaţie pentru vitejia unei eroine legendare. E vorba de "Maria Putoianca", publicat în 1863.
Ce spun însă lexicoanele şi enciclopediile româneşti despre amazoane? Primul care le include e italienizantul dicţionar al lui Treboniu Laurian şi I. Massim (1871), unde amazona îşi are un loc al ei, fie şi sumar, între amatu- şi ambagi: "Amazone sau amazona, s.f., femina bellicosa". În schimb, în mult mai elaboratul Dicţionar universal al limbii române. Enciclopedia, scos de Lazăr Şăineanu în 1896, vocabula intră în două rînduri: o dată spre a explica mitul grec (amazoane: "populaţie fabuloasă de femei războinice, ce ar fi locuit în Asia Mică"ⁱⁱⁱ) şi apoi pentru a face etimologia numelui dat uriaşului fluviu din America de Sud.

Dacă ar fi însă vorba numai despre literatură, pînă la paşoptişti nu-i nimeni să le pomenească pe bărbătoasele războinice. Nici cronicarii, în letopiseţele lor, nici Cantemir în opera sa beletristică nu fac vreo trimitere la eroinele din mitologia greacă, fie şi în treacăt, în chip de simplă comparaţie pentru femeile vîrtoase care răsar totuşi din paginile istoriei noastre. E drept, nu la tot pasul, dar cu o forţă care le face să dăinuie peste veacuri. Căci au existat doamne, domniţe, boieroaice, căpitănese de haiduci sau simple ţărănci pline de bravură care şi-au apărat cu arma în mînă copiii, cetatea, ţara. Letopiseţele şi alte documente de epocă le consemnează faptele. Iar mai apoi, legendele, nuvelele, dramele istorice din veacul al XIX-lea le eternizează pe cîteva, în cheie romantică.

Aşa e, de pildă, cazul femeilor animate de idealul puterii şi gloriei. De cele mai multe ori, ele sînt mame sau soţii de voievozi. Le face pomenirea C. Gane, în trilogia sa Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută între 1933-1939^iv. Însă între toate, doar una singură a condus o oştire şi a pus mîna pe arme: doamna Chiajna. Dar dacă ar fi să îi dăm crezare lui Nicolae Bălcescu şi surselor străine din care el se inspiră pentru a scrie un episod din Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, la aproape 40 de ani după bătălia condusă de Chiajna, mai exact în 1595, apare un personaj cu totul şi cu totul ieşit din comun, Maria Putoiana, într-un episod ce pare decupat din Istoria Augustă. Scena nu se consumă pe cîmpul de luptă românesc, ci la Constantinopol, în faţa sultanului, în timp ce robii trec prin faţa sa, într-o jalnică defilare. Între ei, o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti: "Era o jună fată numită Maria Putoiana. Istoricii nu spun nimic despre naţionalitatea ei; numele însă o dovedeşte a fi fost româncă. Împinsă, după spusa unora, de dorinţa de a-şi răzbuna familia măcelărită de turci, iar după a altora, de mărimea curagiului său şi de sfînta dorinţă de-a se lupta cu duşmanul legii, ea se bătuse multă vreme ca soldat"^v. Secvenţa în care Maria îl înfruntă pe sultan e antologică, iar prelucrarea ei literară cunoaşte cîteva variante, între care, mai cunoscută, cea a lui Bolintineanu.

La aceeaşi graniţă dintre adevăr istoric şi legendă apar şi alte figuri feminine eroice. Le-am găsit consemnate în volumul lui I.M. Ştefan şi V. Firoiu^vi, care le preia din cartea lui C. Negru, Viaţa femeii române în trecutul foarte depărtat (1939). Iată-le: o munteancă (rămasă fără nume) care ar fi luptat alături de soţul ei în timpul războaielor lui Mircea cel Bătrîn; o curajoasă din Moldova, ridicată la rang de sutaş de către Ştefan cel Mare pentru vitejia cu care a rezistat pînă ce a fost grav rănită apărînd un tun; tînăra ascunsă în spatele unei poveşti de război de pe timpul lui Vlad Ţepeş (după unii) sau Vlad Dracul (după alţii), care va intra în legendă ca Fata de la Cozia.

Din aceeaşi sursă (Sub semnul Minervei) am extras şi numele cîtorva femei omagiate de memoria colectivă pentru îndrăzneala de a conduce cete haiduceşti. Voichiţa, Roşia, Ileana, Vidraşca, Neaga, Stanca, Bucura, Burloaia, Suzana, Floarea au fost căpitănese sau staroste de haiduci. Unele ajung personaje de baladă, altele trec fulgurant prin paginile romanelor populare "cu haiduci", atît de prizate de publicul larg în a doua jumătate a veacului al XIX-lea^vii. Între toate însă, numai Floricica, ciobăniţa de la Lipia, atrage atenţia unui scriitor important, Panait Istrati. Ea devina eroina romanului său din 1926 (scris, e drept, în franceză), Domniţa din Snagov. Pentru că acţiunea e plasată în 1854, Floarea Codrilor ar trebui să arate cam ca Femeia unui hoţ român, litografia publicată în 1847 în Almanahul şi reprodusă mai tîrziu de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imaginea reprezintă o munteancă frumoasă, bine zidită, în catrinţă, ie, fotă, cu marama pe cap şi opincile în picioare, dar şi cu o flintă în mîna dreaptă, gata oricînd de luptă.

Care sînt însă scriitorii care dedică măcar cîteva rînduri acestui gen de femei aprige? Cronicarii moldoveni şi munteni le pomenesc fugar pe cele cîteva doamne de voievozi, renumite - e drept - mai degrabă pentru înţelepciunea şi puterea lor de îndurare, decît pentru eroismul de pe cîmpul de luptă. Paginile letopiseţelor vor fi, de altfel, principala sursă de inspiraţie a autorilor din veacul al XIX-lea, interesaţi (în spirit romantic) de evocarea unor scene din trecutul istoric naţional. Nici Dimitrie Cantemir nu e mult mai generos cu portretele feminine puternice. O excepţie - propria sa mamă, Ana Bantăş, cea de-a treia soţie a lui Constantin Cantemir, pe care savantul o venerează şi căreia, mărturiseşte, îi datorează enorm în formarea sa. O singură femeie pare însă a fi hotărîtă să îşi închine, pînă la un punct, viaţa Dianei, "iar nu Afroditii". Ea apare alegorizată în Istoria ieroglifică, în povestea preafrumoasei Biruinţa, nimeni alta decît Victoria din Galata, soţia lui Scarlat Ruset. Portretul pe care i-l face Hameleonul pare descins din galeria amazoanelor Renaşterii: "o ficioară ghizdavă şi frumoasă denainte-ne în picioare stătu, carea cu ochii sigeta, cu sprîncenele arcul încorda, cu faţa singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viaţa curma, cu statul morţii rădica, cu cuvîntul dzilele în cumpănă măsura, cu răspunsul sufletul de la mormînt înturna, iar cu singur numele Biruinţii, toată frumseţe biruia şi covîrşiia"^viii.

Dacă aş adăuga o altă capodoperă a literaturii române, Ţiganiada, mi-aş putea pune o întrebare (nu neapărat retorică). Oare de ce poemaţionul eroi-comic al lui Ion Budai-Deleanu, inspirat de marile epopei ale Antichităţii şi ale Renaşterii, dar şi de spiritul ironic-parodic al Luminilor, nu scoate la iveală o figură feminină războinică? E prea devreme la noi, în 1800, ca - de pildă - voinicul ce-i răsare lui Parpangel din pădure, îmbrăcat în "zaoa luminoasă", să fie o Bradamante autohtonă, şi nu Argineanul cel viteaz? Şi totuşi, ceva-ceva s-ar găsi de pomenit într-un tratat de amazonologie şi în Ţiganiada. Pe de-o parte, făpturile aprige ce amintesc de stihiile Nordului păgîn. "Mîndrele zîne", "cele tari, ba şi cele vîntoase", ce zboară "pînă tîrziu cătră miază-noapte" îi tulbură minţile lui Parpangel pornit în căutarea Romicăi. Pe de altă parte, atunci cînd alegorizează Dîrzia, Vrăjmăşia, Vrajba, Pisma, Cazna, Răutatea, Cruzia, Budai-Deleanu le plasează pe cîmpul de luptă ca într-un poem homeric şi le descrie ca pe nişte femei năprasnice, înarmate, care în goana cailor nimicesc totul în cale: "Dîrzia cai buiestri-înteţeşte; / [...] Vrăjmăşia cu arma ascuţită"^ix.

Damele române şi emancipaţiunea

Ce mai oferă însă începutul de veac XIX românesc unui amazonolog împătimit? Nu multe lucruri. Între ele, totuşi, surpriza de a descoperi un poem dedicat în 1811 de foarte tînărul Gh. Asachi şi scris iniţial în italiană: "Cu ocazia zborului aerostatic a Madamei Blanchard, întreprins la Roma, la 1811, cînd în ceri se vedea cometa cea mare". Entuziasmul junelui poet nu cunoaşte margini cînd compară apariţia corpului ceresc cu isprava bravei franţuzoaice, pe care viitorimea o va numi "amazoana aerului". Asachi se mulţumeşte să o alăture doar cometei: "Azi minune mult mai mare o femeie ni arată"^x. Şi tot Asachi, de data aceasta ceva mai tîrziu, în 1841, revenind pe sol autohton şi pogorînd în trecutul Moldovei, o omagiază pe neînfricata mamă a lui Ştefan Voievod şi pe toate femeile române cu "suflet de bărbat". Scrie Asachi, ca un laitmotiv pe tot parcursul poemului "Ştefan cel Mare înaintea Cetăţei Neamţu": "În timpul cel cumplit, un suflet moldovan / A fost şi la femei, ca la aprozi, d-oştean"^xi.

Dar pentru a înţelege mai bine de ce modelul amazonic nu copleşeşte paginile unor scriitori care au militat în preajma Revoluţiei de la 1848 pentru emanciparea femeilor în provinciile româneşti, ar trebui ţinut cont de poziţia extrem de ambiguă, de oscilantă, a majorităţii acestor autori. Pe de-o parte, toţi pledează pentru principiile progresului. Ca atare, subliniază importanţa pe care o au femeile în modernizarea ţării. Educaţia lor cosmopolită, dorinţa de a fi mereu în pas cu moda occidentală, prin vestimentaţie, mondenitate, lecturi, smulg admiraţia şi elogiul multor scriitori. Pe de altă parte însă, virtuţile feminine exaltate cu asupra de măsură rămîn cele tradiţionale: mamă, soţie, fiică. Iar cînd pornirile emancipatoare ale unor doamne li se par excesive, paşoptiştii îşi temperează treptat entuziasmul şi nu ezită să le amendeze şi să le ridiculizeze cu ironie, ba chiar cu spirit caustic.

Nu una, ci mai multe explicaţii ale acestei stări de fapt pot fi găsite în antologiile Ştefaniei Mihăilescu^xii şi în volumul colectiv Patriarhat şi emancipare în istoria gîndirii politice româneşti^xiii. Acolo apar trecute în revistă principalele momente ale evoluţiei feminismului la noi, dar şi o radiografiere a tensiunii între diferitele ideologii (de stînga, de dreapta) din perspectiva aderenţei sau inaderenţei lor la modernizarea statutului femeii. Impresia de ansamblu este că problematica de gen nu a ocupat niciodată prim-planul interesului vreunuia din autorii pe care i-am avut în vedere, oricît de deschise le-ar fi fost minţile spre principiile unui egalitarism de fond între bărbaţi şi femei.

În plus, apare la toţi acea ambivalenţă pe care am pomenit-o şi care, privită într-un context mai larg, poate fi înţeleasă. E vorba despre mult comentata ardere a etapelor modernizării, despre o accelerare a ritmurilor civilizării, care aşază faţă în faţă, greu de conciliat, două atitudini: pe de-o parte, acceptarea egalităţii sexelor şi, în consecinţă, a libertăţii şi emancipării individuale, dar pe de altă parte, în spiritul tradiţiei, fixarea rolurilor femeii în cadre constrîngătoare^xiv. Oricît ar fi de idealizate ca principal agent al civilizării, doamnele trebuie să rămînă în primul rînd "mume de familie". Iar cînd li se acceptă intrarea în politică, ele au de îmbrăţişat doar cauza soţilor, ca "să se jertfească pentru ea". Exemplul Mariei Rosetti e pe buzele tuturor. Curajoasa soţie şi mamă, gata de sacrificiu, îi serveşte pictorului Constantin Daniel Rosenthal drept model spre a imortaliza România revoluţionară în cunoscutele sale tablouri mobilizatoare. Iar Ana Ipătescu e glorificată de poeţii şi prozatorii vremii ca întrupare a curajului suprem prin care "îmbărbătează mii inimi şovăinde". Pe 19 iunie 1848, ea se avîntă în fruntea mulţimii, înaltă, impunătoare, înarmată cu două pistoale, şi schimbă soarta Revoluţiei.

Dar războinice propriu-zise, gata să atace vrăjmaşul călare sau pedestru, cu arma în mînă, ca la cartea amazonologică, nu se arată în literatura paşoptiştilor? Ba da, dar destul de timid. Situaţie care - oricît poate părea de ciudat - se perpetuează şi în secolul al XX-lea. Mai mult, s-ar putea avansa observaţia că - prin comparaţie strict cantitativă - secolul al XIX-lea românesc e chiar mai spornic în a reprezenta literar femei belicoase.
S-a văzut care ar fi cauza de adîncime a faptului că în literatura română se perindă puţine amazoane, fie ele şi stilizate. Pe de-o parte, un întreg context istoric şi cultural, pe de alta, o determinare estetică. Astfel că Ioana Pârvulescu are toată îndreptăţirea să scrie în Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T., cînd schiţează o tipologie a femininului din prozele româneşti din secolele XIX-XX: "Eva sau Lilith? Acestea sînt cele două posibilităţi literare oferite femeii, nu atît de literatură, cît de rigida organizare socială a secolului trecut pe care o preia literatura"^xv. Aşadar, nimic de reţinut pentru un inventar amazonologic din binevenitul bilanţ al Ioanei Pârvulescu? Doar doamna Chiajna. Şi aceasta deoarece femeile autoritare, în genul pragmaticelor Mara şi Vitoria Lipan, nu pot fi înregimentate într-un tratat despre amazoane. Ele au o complexitate psihologică şi de comportament mult prea mare (sînt văduve, sînt mame) pentru a le bifa în cataloagele cu femei virilizate şi belicoase.

Însă, revenind la paşoptişti, o altă explicaţie (de factură estetică, de această dată) a puţinătăţii femeilor războinice în opera lor se referă la dominanta romantică a literaturii pe care ei o produc în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Chiar dacă toţi ard etape (clasicism/romantism/realism), poemele şi prozele lor se supun covîrşitor codului romantic. Şi, cum romantismul face parte fie unui prototip feminin de tip angelic, fie unuia demonizat (şi, cîteodată, unuia matern-protector), nici paşoptiştii noştri nu se abat prea mult de la regulă. Doar în paginile inspirate de istoria naţională sau de fondul legendar românesc ei fac să răzbată - e drept, rareori - cîte o eroină războinică.

Maria, Fulga, Telma et comp.

Să începem cu poeţii. Iată-l, de pildă, pe Dimitrie Bolintineanu, cu nu mai puţin de patru poeme. Întîi, cel dedicat Mariei Putoiana, eroina lui Mihai Viteazul, căzută prizonieră în mîinile lui Sinan Paşa. "Maria Putoianca" (1863) s-ar putea număra între primele poeme româneşti (dacă nu chiar primul) unde apare cuvîntul amazoană: "E jună şi frumoasă sub ostăşeşti vestminte / Frumoasele-amazoane, ea mîndru ne aminte"^xvi. Adusă în faţa sultanului şi întrebată de acesta dacă a ucis mulţi turci, Maria răspunde cu mîndrie: "Îţi jur pe Dumnezeu, ucis-am numai nouă, şi mult îmi pare rău! / Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată". În faţa demnităţii şi curajului femeii, impresionat, sultanul o graţiază: "- Fii liberă, trăieşte! Eşti demnă a trăi!" În aceeaşi notă e omagiată, în "Fata de la Cozia", eroina care a ţinut piept turcilor pe vremea lui Vlad Ţepeş: "- Iată, strig vitejii, mîndrul căpitan / Ce-a ucis cu mîna-i paşă musulman!"^xvii Nu altfel e înfăţişată tînăra domniţă din "Han-tătar", care, îmbrăcată în zale şi înarmată, îl înfruntă călare pe hanul tătar pentru a apăra onoarea tatălui prea bătrîn ca să lupte. În vîltoarea luptei ea cade răpusă ca un adevărat cavaler. Abia în clipa cînd coiful îi cade şi "păru-i galben se depune / Cum sub soare luce-un val", hanul îşi descoperă adevăratul adversar. Nu e de omis nici poemul "Românele din Cavaia", care aparţine unui ciclu mai amplu, Macedonele (1855), gest de reverenţă pentru strămoşi, "catagrafie de femei aromâne", cum scrie G. Călinescu în Istoria... sa. Iată o mostră din tabloul cailor în galop: "Ei port femeile, dalbe ca ziorile / Cele de vară. / Brîul cu armele lucea ca florile / De primăvară".

Sau un alt exemplu: Alecsandri, cu un poem amplu, delectare a vechilor serbări şcolare, "Dan, căpitan de plai", publicat în 1875. Acolo răsare poate cea mai bine conturată figură de fecioară războinică a romantismului românesc: Fulga, fiica bătrînului Ursan, chemat din nou la arme de căpitanul Dan. În faţa urgiei păgîne, cei doi îşi recapătă miraculos forţele. Amazoana moldavă intră în pagină printr-o scenă de gen. Herghelia de "harmasari zmeioşi" ce năvăleşte la porunca lui Ursan întunecă zarea. Iar cel care domină cavalcada e un "voinicel în floare, pe-un alb fugar calare / În mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte / Şi ca un şerpe negru prin aer se-nvîrteşte"^xviii. Voinicul aprig, care vrea să se avînte şi el în luptă alături de cei doi eroi e, de fapt, Fulga. Fecioara frumoasă, care poartă "la brîu un paloş şi pe grumazi o salbă" stîrneşte nedumerirea lumii: "ce să fie, fecior de zmeu ori fată?" În acelaşi tipar al fecioarelor călări, curajoase şi puternice, intră şi alte personaje feminine din poemele lui Alecsandri. Cum ar fi, de pildă, Lia, din "Legenda ciocîrliei", frumoasa îndrăgostită de Soare, care porneşte în iureş dezlănţuit spre alesul inimii, călare pe cei mai aprigi telegari. Mai mult, ea trece, pînă la un punct, şi proba deghizării în straie de "fiu împărătesc". Sau Ana, din "Ana Doamna", în stare să străpungă cu un pumnal - fie şi doar în închipuire - pieptul hanului tătar.

Cît priveşte proza paşoptiştilor, ar fi de aşteptat ca femei belicoase să dinamiteze acţiunea unor romane inspirate de Walter Scott sau Dumas şi transplantate în istoria noastră. Sau să străbată nuvele în cheia celor semnate de Mérimée, Barbey d'Aurevilly, Gautier, cu doamne în stare să ucidă din pasiune. O aşteptare firească, deoarece un simplu inventar al circulaţiei cărţii străine, dar şi al traducerilor de la noi arată limpede un lucru. Anume că, înainte, dar mai cu seamă după 1850, lumea se dădea în vînt după romanele lui Dumas, Eugène Sue, Hugo, George Sand, citite fie în original, fie tălmăcite^xix. Aşadar, era bine cunoscută publicului varianta franţuzească a femeii temerare, gata oricînd să se dueleze, să tragă din goana calului cu pistolul sau puşca. Şi totuşi, din motivele deja expuse, amazoanele romantice întîrzie să apară în prozele româneşti. 

Primii noştri romancieri aduc în prim-plan cînd femei diafane, gracile, supuse, devotate (mame, soţii, fiice, surori, prietene), cînd amante capricioase, superficiale, de o cochetărie provocatoare. Semn că modernitatea emancipatoare nu era consolidată. Şi totuşi, Kogălniceanu, Pantazi Ghica, Radu Ionescu, Ioan M. Bujoreanu fac loc, în paginile lor, efeminaţilor filfizoni, fie şi pentru a le veşteji excesul de imitaţie occidentală^xx. E ciudat atunci cum tot ei ezită să vorbească despre damele emancipate. Iar cînd o fac, tonul se încarcă de dispreţ şi zeflemea. Încă un semn, acesta, că valul modernizării mai avea pînă să triumfe în mentalitatea românească. E drept că în Tainele inimei, romanul din 1850 (rămas neterminat) al lui Mihail Kogălniceanu, cînd e descris Copoul, Cîmpia Elizee a Iaşului, alături de oamenii de lume, cum ar fi tinerii anglomani ("dandies şi gentleman riders") sau francofili ("lei şi paralei"), apar şi "femei a la mode", "damele cele mai civilizate, adică mai leoaice, după moda Parisului şi a Vienei"^xxi.

Dar femei aprige nu apar nici în Tainele inimei, nici în romanele lui Ion Ghica, Alexandru Pelimon, V.A. Urechiă, Pantazi Ghica, Radu Ionescu sau Constantin Aricescu. Doar la G. Baronzi, în Misterele Bucurescilor (1862-1864), răsare un personaj feminin descins parcă din proza unui Walter Scott sau Gautier: Telma, fiica Antistelei Silvani şi a colonelului Oros Silvani, asasinat mişeleşte. Tînăra (rătăcită de mama şi fratele ei) se deghizează în bărbat, se înarmează, îşi schimbă numele (Amlet) şi participă astfel la o suită de aventuri, alături de cei care vor să redea demnitatea şi averea familiei sale. Intrigi, răpiri, crime, qui pro quo-uri, amoruri neîmpărtăşite o aduc pe Telma/Amlet în centrul atenţiei. Ea este, probabil, de singurul personaj din romanul românesc al veacului al XIX-lea care se apropie de prototipul războinicei. Semn şi acesta că Baronzi, vajnicul traducător din Walter Scott, Dumas şi Sue, e captivat de model.

O menţiune aparte merită însă cele două romane ale lui D. Bolintineanu, Manoil (1855) şi Elena (1862). După ştiinţa mea, sînt între cele dintîi proze unde apare cuvîntul amazoană (dacă nu cumva Manoil are prioritate absolută la acest capitol). E drept, nu răsar din paginile lui femei înarmate pînă în dinţi, gata să pornească la luptă, ci doar nişte tinere de familie bună care practică echitaţia en amazone. Au, cu alte cuvinte, veşminte de călărie aşa cum cere codul epocii şi-i însoţesc călare pe bărbaţi fie într-o excursie, fie la vînătoare. Iat-o, spre exemplu, pe Zoe, alintată de Manoil, într-o epistolă, cu "frumoasa mea amazoană". Echipată în "rochie de amazoană verde", cu un bici şfichiuitor, ea porneşte în galop nestăvilit peste cîmpuri, lăsîndu-l în urmă pe Manoil^xxii. Sau Elena - descrisă şi ea en amazone, în plină cavalcadă, într-o secvenţă din care se întrezăreşte forţa personajului.

Mai apar în romanele lui Bolintineanu şi femei care vor să scape de servitutea spre care le împing normele rigide ale familiei (călugărirea forţată, căsătoria împotriva propriei dorinţe, ca simplu contract financiar, dependenţa oarbă de taţi, fraţi mai mari sau soţi). Evadări din mănăstire, plecări de acasă, gesturi rebele şi discursuri revoluţionare, iată cîteva din ingredientele cu care sînt presărate cele două romane ale sale. Pentru zona românească, o tiradă emancipatoare precum cea a Frosei din Manoil sună încurajator la 1855: "[...] după obiceiurile de astăzi, bărbaţii sînt şi mai liberi şi mai toleraţi în faptele lor decît femeile"^xxiii. Iar drept concluzie a unei întregi demonstraţii, tot ea declară, plină de înfocare: "Am vrut să-ţi arăt că bărbat şi femeie sînt egali înaintea virtuţei"^xxiv. E maximum de curaj feminin formulat verbal pe care l-am întîlnit în cele cîteva romane de început ale literaturii române. Şi încă o precizare: spre deosebire de congenerii săi, Bolintineanu nu strecoară nici o ironie cînd îşi portretizează eroinele. S-ar spune că, dintre toţi paşoptiştii, e cel mai empatic cînd vine vorba despre libertatea femeilor din epocă.

Cît despre nuvelistica şi proza de călătorie ale aceleiaşi perioade, nu s-ar găsi prea multe pagini care să intereseze amazonologia. Sigur că bilanţul nu e unul definitiv, din simplul motiv că nici cercetarea de faţă nu are cum să fie exhaustivă. Să amintesc totuşi o nuvelă aproape uitată a lui Pantazi Ghica din 1858, publicată în Naţionalul (nr. 47/22 mai): o "episodă istorică", probabil primul text românesc cu un titlu care trimite direct la tema noastră: "Amazoanele române". E imaginat destul de inabil, cu o construcţie precară şi un stil scăpat de sub control, un episod din timpul lui Mihai Viteazul, cînd soarta le aruncă în luptă pe cele două femei curajoase, Ancuţa şi Florica, soţia, respectiv nepoata căpitanului Cosmin. Ele apar ca nişte "amazoane călări" care "ţin în mînile lor albe şi fine cîte o săbioară".
Cu un an mai devreme e tipărită "Zoe", nuvela lui Constantin Negruzzi, din Păcatele tinereţilor (1857). Tînăra fiică a unui boiernaş de ţară, orfană de ambii părinţi, vine la Iaşi şi se dedă cu toată buna credinţă patimii amoroase. "Se dete cu gînd, cu inimă, cu suflet"^xxv, scrie Negruzzi. Dar cere în schimb aceeaşi dăruire. Cînd e trădată de fluşturatecul Iliescul, răzbunarea are loc ca la cartea cu amazoane. Frumoasa Zoe nu pregetă să se deghizeze în arnăut şi să se strecoare astfel în dormitorul tînărului. Fără să ezite, apucă să descarce unul dintre cele două pistoale, cu care e înarmată, spre pieptul infamului, fără a-l nimeri însă. Gestul său e primul - după ştiinţa mea - în care un prozator român pune un pistol în mîna unei femei.

Dar pînă să intre în pagină duelurile amoroase (e drept, fără arme de fier ori de foc) ale îndrăgostiţilor din Thalassa lui Macedonski, pînă să apară căpităneasa de haiduci a lui Panait Istrati sau domnişoara Kivi Mavrocosti, apriga moşiereasă a lui Sadoveanu din Nopţile de Sânziene, pînă să se perinde amazoanele în iureş prin poemele avangardiştilor sau femeile virilizate prin romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pînă să fie imaginate cele cîteva utopii negre cu lumi stăpînite de femei, mai trebuie să treacă în literatura română cîteva decenii bune. Dacă nu aproape un secol.

(Fragment din volumul Amazoanele. O poveste, în pregătire la Editura Polirom)

Note:
ⁱ Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în Operele principelui Dimitrie Cantemir publicate de Academia Română, tomul VIII, Bucuresci, Institutul de arte grafice "Carol Göbl", 1901.
ⁱⁱ D. Cantemir, op. cit., p. 59.
ⁱⁱⁱ Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române. Enciclopedia, Bucureşti, Mydo Center, 1995, p. 8.
^iv V. C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Chişinău, Editura Universitas, 1991.
^v Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, în Opere III, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1986, volum îngrijit de Daniela Poenaru, p. 69.
^vi I.M. Ştefan, V. Firoiu, Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc, Bucureşti, Editura Politică, 1975.
^vii V. şi teza de doctorat a Ioanei Drăgan (în coordonarea lui Paul Cornea), publicată cu titlul Romanul popular în România: literar şi paraliterar, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001.
^viii Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1973, text stabilit şi glosar de Stela Toma, Prefaţă de Virgil Cândea, studiu introductiv, comentarii, note, bibliografie şi indici de Nicolae Stoicescu, p. 215.
^ix V. Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, în Opere I, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, studiu introductiv de Al. Piru, ediţie critică de Florea Fugariu, p. 327.
^x Gh. Asachi, "Cu ocazia zborului aerostatic a Madamei Blanchard", în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu, p. 66.
^xi Gh. Asachi, "Ştefan cel Mare înaintea Cetăţei Neamţu", în Opere, vol. I, p. 172.
^xii Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, vol. I, antologie de texte (1838-1929), Iaşi, Editura Polirom, 2002.
^xiii Maria Bucur şi Mihaela Miroiu (editoare), Patriarhat şi emancipare în istoria gîndirii politice româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
^xiv V. şi Ştefania Mihăilescu, "Introducere" la Din istoria feminismului românesc..., precum şi studiul semnat de Raluca Maria Popa, "Dimensiuni ale patriarhatului în gîndirea liberală românească între 1848 şi al Doilea Război Mondial", din vol. Patriarhat şi emancipare...
^xv Ioana Pârvulescu, Alfabetul doamnelor, Bucureşti, Editura Crater, 1999, p. 58.
^xvi Dimitrie Bolintineanu, "Maria Putoianca", în Opere, I, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, studiu introductiv de Paul Cornea, p. 177.
^xvii D. Bolintineanu, "Fata de la Cozia", în Opere, I,
p. 117.
^xviii V. Alecsandri, "Dan, căpitan de plai", în Opere, II, Poezii, Bucureşti, EPL, 1966, text ales şi stabilit de G.C. Nicolescu şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note şi comentarii de G.C. Nicolescu, p. 75.
^xix V. Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini pînă în 1989, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005; Pionierii romanului românesc. De la Ion Ghica la G. Baronzi, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1973, antologie, prefaţă şi note de Şt. Cazimir; Paul Cornea, "Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XIX-lea", în vol. De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, EPL, 1966.
^xx V. Adriana Babeţi, Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004, pp. 105-115.
^xxi M. Kogălniceanu, Tainele inimei, în Pionierii romanului românesc..., p. 35.
^xxii Dimitrie Bolintineanu, Manoil, în Opere, vol. V, Romane, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, p. 17.
^xxiii D. Bolintineanu, Manoil, ed. cit., p. 83.
^xxiv Ibidem.
^xxv Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţelor, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, postfaţă şi bibliografie de Nicolae Ciobanu, p. 21.