Vagabondaje estivale

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)

Călătoria deplasează în egală măsură corpul şi spiritul, şi un loc comun vrea ca orice călătorie, orice peregrinare într-un spaţiu necunoscut să fie un drum către sine. O rătăcire la capătul căreia călătorul descoperă o altă dimensiune a propriei fiinţe. O des-centrare în numele dobîndirii unui centru. Un spaţiu al libertăţii.

Panait Istrati: vagabond brăilean, scriitor de limbă franceză

Aşa s-ar explica repetatele plecări şi veniri ale lui Panait Istrati din şi spre Brăila, oraşul său natal de pe malul Dunării. Plecarea - prima, a doua, următoarea - este pentru el echivalentul unui miracol, o oportunitate îndelung visată de a vedea şi cunoaşte, singurul remediu la setea nestinsă de necunoscut şi de aventură. Unica preocupare obsesivă: a nu rămîne într-un loc, a nu se lăsa prins în mrejele comodităţii şi ale obişnuinţei. Cum o spune el însuşi magistral, în franceză: „le cafard! l'entremetteur de toutes les passions“/ „plictisul! proxenetul tuturor pasiunilor“. Vagabondajul se deosebeşte de o simplă deplasare sau de voiajul turistic prin totala lipsă de finalitate. Istrati nu călătoreşte, el trăieşte în locuri succesive, de aceea fiecare "ieşire" este o secvenţă de viaţă de o prospeţime absolută. Orice plecare e o mare necunoscută şi o provocare a tuturor potenţialităţilor în care circumstanţele, gustul unei clipe, emoţia efemeră înlocuiesc voinţa şi fac inutile deliberarea şi alegerea. Pentru firile din familia lui Panait Istrati, virtuoşi ai nepăsării, navigatori pe apele agitate ale clipei, contemplatori experimentaţi ai fatalităţii, nimic nu e mai important decît momentul prezent.

În Méditerranée (Gallimard, 1969), Istrati se prezintă în aceşti termeni: "Totuşi, sînt oameni al căror caracter e făcut în aşa fel încît nimic nu-i poate mulţumi multă vreme. Eu sînt dintre aceştia." La capătul a trei luni petrecute la Cairo, simte dorinţa "violentă" de Alexandria şi de briza ei mediteraneeană. Cîteva săptămîni mai tîrziu şi 20 de pagini mai departe, în drum spre Siria, e obligat să rămînă cinci zile la Port-Said, în aşteptarea vaporului pentru Beyrouth. Timpul n-ar fi o problemă, chiar timpul e capitalul inepuizabil al vagabondului, superioritatea lui asupra restului omenirii, dar cinci zile de aşteptare înseamnă epuizarea banilor puşi deoparte pentru acest voiaj. Un marinar grec organizează spontan o chetă într-o cafenea din port şi problema se rezolvă. În Orientul lui Panait Istrati (Mic şi Mijlociu), cuprins la acea dată între frontierele Imperiului Otoman, viaţa e uşoară, se poate trăi cu puţin (mai ales cu fructe), dezmoşteniţii soartei pot conta pe hazard, care aici ia forma solidarităţii. Prilej pentru Istrati de a rezuma, prin intermediul unui personaj, acest face à face filozofic Orient-Occident: "În Turcia, fiecare îşi poate permite să fie ca un paşă chiar şi pe nimic. Viaţa e uşoară. Impozitele, inexistente. Există întotdeauna şi pentru toată lumea o marjă bună între ce cîştigă şi ce cheltuieşte. Ceea ce se explică prin absenţa de superflu costisitor în viaţa orientală, acest superflu care devoră în Occident în egală măsură şi marea avere, şi salariul muncitorului." Port Said, încrucişare de drumuri maritime, portul cu forfota lui aparent dezordonată, în care pulsează viaţa planetei, rămîne pentru Istrati locul unei revelaţii: "Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversităţii destinelor umane, destin care-l smulge pe soţ soţiei, pe fiu mamei, pe amant amantei şi-i aruncă violent în spaţiu, acolo unde se simt atraşi de afinităţi mai armonioase decît cele pe care încearcă să le creeze prin legăturile de familie. Adesea, adevărata noastră familie şi patria sînt la antipodul locului în care am venit pe lume şi unde trăim ca nişte străini."

Părăsind Port Said, Istrati salută statuia lui Ferdinand de Lesseps, constructorul Canalului de Suez, care pare a-i spune: "Hai! La drum! Iată încă o cale care v-ar putea duce acasă!" Unde e cu adevărat "acasă" pentru un vagabond? Peste tot şi nicăieri.

Într-o carte din 1970, cercetătoarea Monique Jutrin-Klener vorbeşte despre Istrati ca despre un ciulin dezrădăcinat (Panaït Istrati: un chardon déraciné: écrivain français, conteur roumain, Éd. F. Maspero, Paris, 1970). A călători înseamnă chiar a dobîndi, prin dezrădăcinare, prin disponibilitate şi expunere la incertitudini şi intemperii, centrul, un cîmp de forţe care se află peste tot şi care trebuie căutat şi găsit prin deplasare geografică sau doar mentală. Există şi alte "chei" care dau acces pe teritoriul întîlnirilor miraculoase prilejuite de călătorie: alcool, eros, opium. Panait Istrati deţine formula lui secretă, prietenia, solidaritatea cu dezmoşteniţii soartei, şi nu cunoaşte altă busolă decît "raţiunile" inimii: "...ştiu că e inutil să vrei să fii veridic, ştiu că toate aspectele vieţii sînt în funcţie de inima noastră, în funcţie de iubire sau de ură, de bucurie sau de plictiseală, stăpînii schimbători ai pasiunilor noastre."

În Franţa, Panait Istrati este un scriitor editat şi reeditat permanent în colecţii populare de mare tiraj. După cele patru volume de Opere publicate de Gallimard încă din 1960, scriitoarea franceză de origine vietnameză Linda Lê propune Operele complete ale lui Istrati în trei mari volume, Editura Phébus, Paris, 2006. În România, Istrati e ignorat, lumea românească refuzînd să se recunoască în oglinda scriitorului brăilean. Încercările de editare nu au lipsit, ultima, cronologic, fiind Opere. Povestiri. Romane, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, introducere de Eugen Simion, vol. I-II, Editura Univers Enciclopedic, Colecţia "Opere fundamentale", Bucureşti, 2003. Merită amintită aici şi întreprinderea cercetătorului Zamfir Bălan, din anii 1990. Volumele bilingve editate de acesta la Brăila, cu mijloace eroic-artizanale, n-au putut avea ecoul meritat şi n-au stîrnit interesul unui mare editor.

Jack Kerouac, „vagabondul american pe cale de dispariţie“

Dacă Panait Istrati ar fi scris în engleză sau dacă opera sa ar fi fost cunoscută în America, el ar fi putut deveni maestrul lui Jack Kerouac. În 1957, după ce a fost refuzat de mai mulţi editori, On the Road este publicat de Editura Viking. Romanul cunoaşte un imens succes şi este considerat manifestul noului curent libertar şi nonconformist intrat în istorie ca Beat Generation, în care, alături de Kerouac, mai sînt incluşi prietenii săi Allen Ginsberg şi William Burroughs. Jack Kerouac a ţinut să dea o accepţie mai nuanţată sintagmei Beat Generation, explicată iniţial aproape exclusiv în termenii unei marginalităţi sociale: "a fi în stradă, bătut, strivit, terminat". Kerouac voia să-i imprime o tentă spirituală, mai aproape de francezul béat, din latinescul beatus, aceeaşi familie de cuvinte cu beatitudine. O programatică abandonare a confortului material, în favoarea accesului la spiritualitate, incluzînd elemente de budism zen.

Pe drum (traducerea literală în română - Sur la route, în franceză) este nu numai un roman excepţional, ci, în concepţia lui Kerouac, şi o carte-obiect, un suport material adaptat ideii de drum. Manuscrisul dactilografiat se prezintă sub forma unui rulou de hîrtie lung de 35,5 metri, 125.000 de cuvinte, un singur paragraf pe echivalentul a 370 de pagini, fără margini şi fără capitole. Romanul traversării Statelor Unite în autostop a fost scris între 2 şi 22 aprilie 1951, autorul "rulînd" cu o viteză medie de 6000 de cuvinte pe zi, rod al unei spontaneităţi înteţite de consumul de cafea - pretinde Kerouac (cunoscut îndeosebi pentru excesele în materie de alcool şi droguri, mort în 1969, la 47 de ani, de hemoragie digestivă, "moartea alcoolicilor"). Dar pregătirea acestui voiaj geografic şi scriptic a început încă din 1947, aşa cum demonstrează zecile de carnete umplute cu note. Stilul cărţii, alert, făcut din notaţii fulgurante, observaţii percutante, asociaţii surprinzătoare, l-au propulsat pe Kerouac pe culmile literaturii americane, ca reprezentant al prozei spontane, virtuoz al literaturii instantaneităţii.

În 1951 şi 1952, Kerouac face două tentative de a scrie în franceză, limba sa maternă - părinţii săi, originari din Canada, vorbeau franceza din Québec, el însuşi nedevenind perfect bilingv (franceză-engleză) decît la vîrsta de 15 ani. De altfel, îndepărtata origine franceză a familiei sale l-a preocupat întotdeauna, şi în 1960 întreprinde un mare voiaj în Franţa, materia romanului Satori à Paris (1966) şi a povestirii Vagabondul american pe cale de dispariţie, precedată de Marele voiaj în Europa. Călătoreşte pe un cargou iugoslav care-l debarcă la Tanger. În Maroc gustă lentoarea orientală, petrecîndu-şi timpul pe terasele cafenelelor, în "întrevederi cu prostituate" la hotel, în plimbări solitare pe plajă sau în discuţii cu prietenul său Burroughs. Experimentează drogurile cumpărate fără dificultate: opiu, haşiş, reciclate a doua zi în majoun - amestec de haşiş, kif (tutun şi haşiş), miere de albine şi alte condimente şi mirodenii locale. (Din Turcia, madjun - cuvîntul, dar şi produsul, după o reţetă variată - a ajuns şi în Ţările Române, aflăm din excelentul studiu al lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, Polirom, 2010, care scrie istoria pasionantă a raporturilor dintre literatura română şi diferitele droguri.) Ajuns în Franţa, la Marsilia, unde întîlneşte cuvintele care-i amintesc de copilărie - boulangerie, épicerie, boucherie -, se simte brusc invadat de fericire. Textul începe să fie presărat cu expresii şi cuvinte în limba franceză, aşa cum la Istrati cuvintele româneşti apar ici şi colo în textul francez.

Nimic nu e mai apăsător pentru un spirit vagabond decît o duminică într-un oraş provincial. La Avignon, Kerouac e copleşit: "Nicăieri în lume nu poate exista o după-amiază de duminică la fel de sinistră, cu mistralul măturînd străzile pavate ale acestui vechi Avignon. Aşezat la o masă într-o cafenea de pe strada principală, citind ziarele, am înţeles de ce poeţii francezi se plîng de viaţa în provincie, această provincie lugubră care i-a dus la nebunie pe Flaubert şi Rimbaud şi care l-a făcut să viseze pe Balzac." Şi apoi Parisul, străzile, aglomeraţia, Sorbona, Notre Dame, Halele, Pigalle, Muzeul Luvru, micile bistrouri - sentimentul de fericire revine. Nici hotelurile mizerabile, nici zăpada topită care cade din cer în aprilie nu destramă această senzaţie: "Parisul, un pumnal în inimă, asta e." În fine, Parisul e o mare capitală în care, în acea epocă, mai subzistă un tip special de vagabond, le clochard. Filozofia lui este aceea a vagabonzilor dintotdeauna şi de pretutindeni, formulată de Kerouac în aceşti termeni: "...libertatea, colinele tăcerii sacre şi ale sfintei intimităţi." Şi încă: "Vagabondul poartă două ceasuri ce nu se pot cumpăra la Tiffany; la o mînă soarele, la cealaltă, luna, cele două mîini sînt făcute din cer." Scriitorul american compune chiar un panteon sui-generis al vagabonzilor, din care fac parte Benjamin Franklin, Teddy Roosevelt (politician vagabond), Li Po (un vagabond puternic). Dar nu e totul: "Iisus a fost un vagabond straniu care mergea pe ape. Buddha a fost şi el un vagabond care nu dădea nici o atenţie celorlalţi vagabonzi."
După un parcurs picaresc, Kerouac ajunge la capătul călătoriei sale. Bretania strămoşilor francezi. Un anume Urban François Le Bihan de Kervoac, fiul unui notar din Huelgoat, imigrat în 1725 în Québec, e strămoşul scriitorului american care la naştere se cheamă Jean-Louis de Kerouac. Mai tîrziu, scriitorul şi-a adăugat el singur la nume vocabula Le Bris, marcînd astfel voinţa de a-şi preciza identitatea (le Bris, nume frecvent în Bretania, e la origine, ca multe altele, o poreclă: în bretonă înseamnă "cel cu pete pe faţă", "pistruiatul").

Să fie acesta centrul căutat? Cu siguranţă nu. Ca şi la Istrati, centrul migrează, e asemenea unui miraj, permanentă e doar căutarea, calea, rătăcirea.

Modelele declarate ale lui Kerouac sînt Rimbaud, le vagabond céleste, cel care devine vizionar prin dereglarea tuturor simţurilor şi care la 18 ani părăseşte tot - poezie, casă, familie, patrie - lansîndu-se pe drumuri; Jean Genet şi lumea lui de marginali perverşi şi angelici, trăind într-o scriitură somptuos-rafinată; suprarealismul de la care adoptă dicteul automat; Céline, cu uimitoarea lui violenţă turnată în fraze scurte, percutante; şi în sfîrşit, cel mai surprinzător în această listă, Proust. "Am decis", scrie undeva Kerouac, "să fac exact ceea ce a făcut Proust, dar repede."

"Francezul" Jack Kerouac abordează materia americană cu un bagaj cultural (background, în limba scrierilor sale) european, în timp ce în Franţa privirea este a unui american. Panait Istrati spunea că sufletului său românesc i-a adaptat o "mască": limba franceză. Nimic mai puţin compatibil cu scriitorii din categoria lor decît calibrarea după criteriul identitar.