„Uneori realitatea ia aspectele unei ficţiuni absurde“

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 82, martie 2013)

Juan Pablo Villalobos (n. 1973) este prozator, eseist şi critic literar mexican. Obişnuieşte să abordeze în textele sale teme surprinzător de diverse, de la influenţa avangardei asupra operei lui César Aira, la "tangologie", ejaculare precoce şi literatura latino-americană din prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost bursier al programului Alßan, finanţat de Uniunea Europeană, şi a obţinut un doctorat în teoria literaturii şi în literatură comparată, la Universitatea Autonomă din Barcelona. Fiesta în bîrlog, primul său roman, a ajuns pe lista scurtă pentru Guardian First Book Award, fiind apoi publicat în 15 ţări. În limba română a fost tradus de Horia Barna pentru Editura Curtea Veche.

Fiesta în bîrlog este un roman al formării, o carte despre copilăria unui copil ţinut ostatic în propriul cămin. Ce fel de copilărie e asta?
Cînd am scris romanul, prima provocare a fost aceea de a lucra cu un univers închis, într-o casă pe care un personaj, Tochtli, o numeşte palat, un loc unde sînt suspendate legile normale ale realităţii. Acolo se întîmplă lucruri stranii sau oribile. Oricum, personajul principal nu le poate compara cu lumea exterioară, îi par normale, pentru că el nu prea iese din casă şi nu are referinţe pentru a construi altceva. Acesta e jocul de perspective care m-a interesat atît la nivel stilistic, cît şi la nivel narativ. Am încercat să construiesc o voce narativă care povesteşte, cu absolută indiferenţă sau cu naturaleţe, lucruri teribile pentru oricare alte persoane.

Singurul contact pe care copilul îl are cu lumea de afară - cînd priveşte ştirile de la TV. Este aici o metaforă a lumii în care trăim, de fapt, cu toţii?
Poate fi văzut şi aşa, însă e mai degrabă vorba despre o generaţie care participă la viaţa publică prin mass-media...
Şi în cel de-al doilea roman al meu este vorba despre realitatea politică, socială din Mexicul zilelor noastre, care intră în universul intim prin tot felul de spaţii, televiziunea fiind unul privilegiat. Pe mine mă interesează să povestesc diferite istorii care să vorbească despre marile teme ale Mexicului, însă dintr-o perspectivă intimă, dinspre universul familial. Istoria nu poate intra în aceste poveşti altfel decît într-o manieră indirectă - în acest caz, prin intermediul televiziunii.

Copilul dă contur realităţii cu ajutorul unor cuvinte mai sofisticate pe care le găseşte în dicţionar şi pe care le aplică la ceea ce simte şi vede. Dumneavoastră, ca scriitor, cum vă raportaţi la limbaj?
Limbajul acestei cărţi nu trebuie pus în legătură cu copilăria, ci, mai degrabă, cu percepţiile mele asupra literaturii. După mine, literatura (atît din punctul de vedere al cititorului, cît şi din cel al scriitorului) este mereu în căutarea unei voci narative pentru a spune povestea. Nu cred în naratori transparenţi sau obiectivi; cred, mai degrabă, că limbajul literar întotdeauna experimentează sau manipulează limbajul vieţii obişnuite, pentru a crea ceva nou. În acest sens, frazele lui Tochtli reprezintă un fel de joc metaliterar, dar şi o reflecţie asupra literaturii.

La un moment dat, copilul spune că există prea multe cărţi despre trecut şi despre viitor şi că cineva ar trebui să scrie o carte care să-ţi spună ce se întîmplă acum, în timp ce citeşti. Este aceasta şi o opinie personală?
E o glumă, dar şi o provocare asupra unei postúri literare pe care mi-o asum: nevoia de a scrie despre realitatea noastră, despre timpul nostru, despre societatea în care trăim, de a trăi cu picioarele bine înfipte în solul vremurilor prezente. Literatura a devenit, în ultimii ani, foarte autoreferenţială, foarte autobiografică, foarte nombrilistă, uitînd propriul nostru timp şi realitatea în care trăim.

Literatura central şi sud-americană este, în general, asimilată realismului magic; există şi literatură realistă în Mexic?
Sigur că da. Viziunea după care literatura mexicană e doar realism magic şi fantezie este una incompletă. Boom-ul a ieşit cel mai mult în afară, a fost, poate, cel mai mult tradusă, însă literatura latino-americană este foarte diversă. Există multe curente şi nenumărate stiluri, iar realismul magic a rămas, cel puţin pentru noi, destul de în urmă. Realismul magic e pentru noi o referinţă învechită.

Femininul este aproape invizibil în Fiesta; este acesta un roman exclusiv pentru băieţi?
Poate am avut ideea asta - de a scrie un roman totalmente masculin, în care femeile să aibă roluri secundare, utilitare. Cred, în primul rînd, că aşa s-a întîmplat, atunci cînd am schiţat povestirea, dar, cu siguranţă, a fost şi un mod de a vorbi despre locul femeii în societatea mexicană, despre machism, dar şi despre homofobie, despre atitudinea faţă de homosexuali, maricones - cum li se spune în spaniolă. În ultimii ani, lucrurile s-au mai relaxat, dar nu suficient, e tot o societate homofobică şi machistă.

"Intelectualul - o figură mai degrabă decorativă"

Criticii germani vă consideră reprezentativ pentru narco-literatură, o etichetă căreia dvs. vă opuneţi; de ce?
Narcoliteratura este o etichetă mai degrabă comercială, mai mult editorială decît academică, pusă unei anumite cărţi care încearcă să trateze tema violenţei şi a traficului de droguri. Problema e că aceste etichete nu fac distincţii: pun în acelaşi sac romane şi cărţi istorice, poeme şi alte genuri. E o simplă strategie pentru a vinde cărţi care nu ajută pe nimeni să înţeleagă, de pildă, natura violenţei din Mexic. Mai bine vorbim despre literatură, iar literatura nu e altfel decît bună sau proastă. În cîţiva ani, cînd sper că acest context politic actual se va schimba, vor rămîne doar cărţile bune, literatura adevărată; pe cele proaste, oportuniste, nu le va mai citi nimeni.

Din cauza Hollywood-ului, imaginea Mexicului este una violentă, plină de crime şi droguri; ce poate face literatura în această luptă cu clişeele globale?
Imaginea americană asupra Mexicului e un clişeu, însă pe mine mă interesează foarte mult genul acesta de privire străină asupra ţării mele, poate şi pentru că noi, mexicanii, am început să credem aceste clişee construite în Europa sau în Statele Unite: clişee asupra folclorului, a violenţei. Ultimul e un clişeu care datează din epoca prehispanică: mexicanii sînt violenţi, societatea e violentă. Cred că, dacă începem să credem aceste lucruri, o să cădem într-un fatalism şi o să le dăm dreptate celor care spun că nu ne vom putea niciodată schimba propria realitate.

Toate numele personajelor din carte sînt nume de animale pe care numai vorbitorii de nahuatl le pot înţelege; e acesta un mod de a vă conecta cu un Mexic mai profund?
Nu era altceva decît un soi de simbolism, o a doua lectură a romanului, codificată, cu cheie. Cititorul nu pierde însă nimic dacă n-o decodifică, romanul se citeşte foarte bine fără, dar cititorului curios, care face o mică investigaţie, această a doua lectură îi rezervă şi alte semnificaţii. E o cheie simbolică, însă n-am intenţionat să fac o conexiune cu zona prehispanică.

Sînteţi mereu întrebat în interviuri de ce aţi ales hipopotamul pitic de Liberia drept obiectul dorinţei copilului...
Mie îmi plac hipopotamii, mi se par animale absurde, de asta l-am ales, însă putea fi orice alt animal, de preferinţă unul în pericol de dispariţie, un animal rar. Am ales hipopotamul pitic de Liberia pentru că m-a interesat toată această istorie plină de violenţă a Liberiei.

Care este relaţia dvs. cu Mexicul, acum, după zece ani petrecuţi în Barcelona şi după ce recent v-aţi mutat în Brazilia?
Am plecat din Mexic din motive personale care n-au nimic de-a face cu situaţia politică sau socială. Mă întorc în Mexic de cel puţin două ori pe an, iar relaţia mea cu Mexicul, la nivel intelectual şi sentimental şi afectiv, continuă să fie foarte importantă. Dacă, să zicem, în cîţiva ani, relaţia mea cu Mexicul va deveni, din cauza distanţei, ireală, o să scriu, probabil, despre alte lucruri. Astăzi însă, Mexicul este principala mea referinţă geografică.

Faptul că trăiţi în altă parte vă oferă mai multă libertate să criticaţi atît de dur ce se întîmplă în Mexicul natal?
Nu, lucrurile pe care le scriu eu în afara Mexicului sînt lucruri pe care le poate scrie orice scriitor care trăieşte în Mexic. Problema libertăţii cuvîntului în Mexic nu este o chestiune de idei, de opinii, ci o problemă de investigaţie jurnalistică. De pildă, dacă eu scriu despre afaceri murdare între traficanţi de droguri şi oameni politici, e absolut normal să-mi fie frică, pentru că sînt în pericol. Dar să emiţi idei şi opinii despre felul în care tu, ca scriitor, vezi situaţia politică şi socială a ţării - asta nu ridică nici o problemă. Sîntem absolut liberi să discutăm în Mexic, ca şi în afara lui. Apar şi controverse, dar controversele fac parte din discuţii.

Cît de importantă este vocea artiştilor şi a intelectualilor în Mexic?
Opiniile lor sînt importante ca referinţe în diverse ziare şi reviste. Se întîmplă însă, în Mexic, ca şi în alte părţi: opiniile intelectualilor nu mai contează ca pe vremuri, opiniile lor nu mai sînt influente la nivelul societăţii. Intelectualul este, în epoca noastră, o figură mai degrabă decorativă. Cu toate că, în ultimii ani, în condiţiile crizei economice accentuate, dar şi odată cu accentuarea violenţei, a subversivului, intelectualii au recăpătat forţă.

Spuneaţi mai devreme, la lansare, că în Mexic realitatea este mai plină de imaginaţie decît ficţiunea - o afirmaţie pe care şi noi aici, în România, o facem...
E acel loc comun care spune sau că realitatea bate ficţiunea, sau că ficţiunea bate realitatea. Adevărul e că, în ultimii ani, în Mexic s-au întîmplat lucruri atît de absurde, atît de lipsite de măsură, atît de fanteziste, încît nu poţi să nu-ţi spui, cînd le citeşti în ziare, că dacă tu ai fi vrut să faci din asta un subiect literar, ar fi fost foarte greu să le susţii veridicitatea, să le faci verosimile. Uneori, realitatea ia aspectele cele mai bezmetice, de ficţiune absurdă.

"Rîsul e satanic, subversiv"

New Statesman v-a numit cartea romanul "perfect". Vă flatează, vă înspăimîntă?
Trebuie să uiţi imediat atît cronicile bune, cît şi pe cele negative. Dacă le iei în serios, nu mai scrii niciodată pentru că te paralizează. Cronicile literare nu sînt altceva decît puncte de vedere, iar tu, ca scriitor, nu trebuie să pierzi niciodată din vedere propria perspectivă; o opinie în plus sau în minus, indiferent cît de calificată, nu e decît o altă opinie. E bine cînd te laudă, dar nu trebuie să zăboveşti prea mult nici măcar asupra laudelor, trebuie să treci mai departe.

Aţi scris acest roman între orele 7 şi 11 ale dimineţii "sub impactul binecuvîntat al cafelei". Ce-ar fi literatura fără cafea?
Există diferite obiceiuri, fiecare scriitor are preferinţele sale. Mie îmi place să scriu dimineaţa, devreme, să am lucrurile proaspete în cap, mai ales cînd e vorba de literatură. Beau o cafea şi un suc. După-amiaza scriu altfel de lucruri, articole pentru reviste, sau corectez ce am scris dimineaţa.

Fiesta în bîrlog deschide o trilogie, ne puteţi spune mai multe despre aceasta?
E într-adevăr o trilogie, dar romanele nu sînt conectate între ele, sînt independente. Ceea ce le conectează e tema, un spirit identic; sînt trei romane despre Mexic, povestite din interiorul aceleiaşi familii şi din trei perspective care sînt şi trei momente ale vieţii. Primul este un roman despre copilărie, al doilea - despre maturitate, iar al treilea - pe care îl scriu acum - este un roman despre bătrîneţe. E un triptic despre Mexic, după care aş vrea să trec la alte lucruri.

Trăiţi exclusiv din scris? Cu ce vă mai ocupaţi pe lîngă literatură?
De multe - scriu articole, scriu pe blog, călătoresc mult, ţin conferinţe, prezentări de cărţi, iar combinaţia tuturor acestor lucruri mă susţine pentru că nu am o altă slujbă stabilă. Nu sînt nici profesor la vreo universitate, nu am nici un alt angajament, sînt freelancer.

Mexicul are cîţiva regizori de film importanţi şi cunoscuţi în întreaga lumea; nu v-a tentat să scrieţi scenarii?
Nu ştiu să scriu scenarii. M-ar interesa să învăţ să fac asta. Se va face un film după Fiesta cam în doi ani. Un regizor brazilian vrea să ecranizeze un roman de-al meu. După mine însă, un film după o carte nu e altceva decît o versiune a cărţii, dar mă interesează procesul de transformare în limbaj cinematografic.

Admiraţi scriitori precum Jarry, Ionesco, Beckett; ce vă apropie de ei?
Dincolo de literatură şi de cărţile lor, m-a interesat mult atitudinea lor faţă de literatură: ireverenţa, umorul, inclusiv acea idee antiartistică sau antiliterară, de a ataca literatura din interiorul literaturii, o respingere a solemnităţii, a seriozităţii - toate aceste lucruri m-au interesat la aceşti scriitori.

La lansarea cărţii v-aţi expus teoria dvs. despre umor; o puteţi relua şi pentru cititorii revistei noastre?
Cînd vorbim despre umor, ne gîndim la un tip de umor imediat, simplu, distractiv, genul acela de atitudine de fiecare zi, prin care ne facem simpatici unii, altora. Umorul care mă interesează pe mine este cel care trece prin parodie, prin ironie şi care, din punctul meu de vedere, are o valoare subversivă. El ne face să ne distanţăm de realitate pentru un moment, să vedem lucrurile din altă perspectivă şi să revenim, după acest moment de rîs, la situaţia iniţială, schimbaţi, să fim altă persoană. Nu degeaba se spune că rîsul e satanic, subversiv. Ca să rîzi, chiar şi o clipă, trebuie să-ţi suspenzi sentimentele, să le laşi deoparte. Rîsul are un efect cathartic, se poate avea în vedere o adevărată transformare socială prin intermediul umorului.

Aţi început să scrieţi de la vîrsta de 13-14 ani poeme depresive inspirate de cîntecele trupelor de muzică britanice. Ce trupe ascultaţi atunci şi le mai ascultaţi şi astăzi?
După mine, trupele pe care le ascuţi la acea vîrstă, nu le uiţi niciodată, dacă nu te schimbi mult. Ascultam multe lucruri: Joy Division, The Cure, Siouxie and the Banshees, Depeche Mode, primul Depeche Mode, dar sînt şi altele, mai puternice, cum ar fi The Smiths, care îmi plac în continuare foarte mult, mai ales Morrissey.

Vă place fotbalul?
Da, îmi place mult fotbalul, sînt un fanatic al fotbalului. Cum trăiesc de mult în Barcelona, am avut momente foarte bune la meciurile Barcei. Mexicul are o echipă, dar e una foarte proastă, se tot fac selecţii pentru o echipă mai bună, urmează Campionatul Mondial...

Care sînt fotbaliştii preferaţi din naţionala Mexicului all time?
Din selecţionata mexicană, Hugo Sánchez, un bun înaintaş care a jucat la Real Madrid. Exită însă şi tineri foarte interesanţi, Carlos Peña, de pildă...

Şi de la Barcelona?
Messi.

Dacă Zazie a lui Queneau s-ar întîlni cu Tochtli într-un aeroport francez, ce şi-ar spune unul altuia?
Ufff, nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu...

interviu realizat de Luiza VASILIU şi Marius CHIVU

fotografii Editura Curtea Veche Publishing