Un caz de patologie „literară“. Richard Millet - Elogiul literar al lui Anders Breivik

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 76, septembrie 2012)

Richard MilleLes Bient (n. 1953) era cunoscut în lumea literară mai ales ca un editor talentat şi influent, din echipa celebrei case Gallimard. Ca autor - peste 40 de titluri (romane, povestiri, eseuri) - a trecut, practic, neobservat. Fiind vorba de un personaj important al microcosmosului literar parizian, comentatorii cărţilor sale s-au arătat în general complezenţi: da, romanele sale sînt obscure şi sumbre, eseurile - violente, cu accente rasiste, dar scriitorul are stil. Ultima carte publicată, eseul Limba fantomă, urmat de Elogiul literar al lui Anders Breivik, Editura Pierre-Guillaume de Roux, i-a adus, dacă nu celebritatea, sigur oprobriul aproape generalizat. Maestru al provocării, Richard Millet iubeşte faima chiar şi defăimat: "Sînt unul dintre scriitorii francezi cei mai detestaţi. Poziţie interesantă, care face din mine o fiinţă de excepţie."
 
„Perfecţiunea scriiturii cu arma automată“

„A trebuit să omor oameni, într-o anume perioadă, bărbaţi, femei, bătrîni, poate şi copii.“ Un incipit just pentru confesiunile adevărate (dar improbabile) ale unui "ucigaş cu (sau fără) simbrie". Sau pentru o ficţiune ancorată în zona spectaculosului morbid. Este, de fapt, o frază din naraţiunea autobiografică semnată de Richard Millet - Confession négative, Gallimard, 2009. Perioada evocată se referă la anul 1975, cînd editorul şi scriitorul de azi a participat la războiul civil din Liban, înscriindu-se în "falangele" partidului politic de orientare creştină din această ţară, militarizat chiar din 1975. Trei sau patru luni - precizează Richard Millet - timp în care i s-a întîmplat să tragă cu un kalaşnikov, orbeşte, de după sacii de nisip. În război - mai scrie autorul Confesiunii -, intervine ceva obscur "care apropie gestul de a ucide de rugăciune, de actul sexual sau de scris." Richard Millet, obsedat - cum singur mărturiseşte - de chestiunea răului, lasă impresia că are pretenţia de a merge mai departe decît predecesorii Sade, Baudelaire, Lautréamont, Huysmans, Céline, Drieu La Rochelle, maeştri incontestabili ai limbii franceze care au dat o strălucire crepusculară răului, urîtului, demonicului, sacrilegiului în literatură. Repetînd pînă la saţietate că apără literatura, autorul de azi caută efectul de catharsis nu în literatură, nu în marile naraţiuni simbolice, nu pe scena teatrului, ca vechii greci, care au inventat conceptul, ci pe scena realităţii imediate, în "scrisul cu arma automată", într-o absolută, nonşalantă indiferenţă faţă de victimele reale. Nu e de mirare, din această perspectivă, că Richard Millet şi-a găsit "eroul" şi "autorul" preferat în Anders Breivik.
Să recapitulăm faptele care i-au inspirat autorului francez controversatul "elogiu literar al lui Anders Breivik." La 22 iulie 2011, un tînăr norvegian ucide cu sînge rece 77 de persoane - 8 într-un atentat cu bombă în apropierea clădirii guvernului, alte 69 cu o armă automată, marea majoritate adolescenţi, reuniţi pe insula Utoya în tabăra de vară a tinerilor social-democraţi norvegieni. Cu puţin timp înainte de a trece la fapte, Breivik postează pe Internet un document de 1500 de pagini redactat în engleză şi intitulat "2083 - o declaraţie de independenţă europeană". Un manifest compus în cea mai mare parte din pasaje luate din alţi autori, din care tînărul norvegian îşi bricolează propriul credo ideologic, expunîndu-şi opţiunile: "conservatorism cultural", ultranaţionalism, populism de dreapta; pentru sionism, favorabil "naţionalismului alb" şi împotriva feminismului. Islamul este considerat "marxism cultural", iar partidele politice europene sînt văzute, cele mai multe dintre ele, ca inamici. El vrea eradicarea multiculturalismului şi pretinde anihilarea violentă a ceea ce alţi autori au numit "Eurabia". Alt punct din programul lui Breivik: deportarea, în anul 2083, a tuturor musulmanilor din Europa în numele prezervării creştinătăţii. Amănunt important: Breivik precizează în textul amintit că motivul principal al atentatelor este acela de a atrage atenţia asupra manifestului. Un an mai tîrziu, la 24 august 2012, justiţia norvegiană pronunţă pedeapsa maximă în această ţară - 21 de ani de închisoare, cu posibilitatea de prelungire. Aproape simultan, Richard Millet publică în volum eseul Limba fantomă, urmat de Elogiul literar al lui Anders Breivik.
Încă din prima frază a eseului său, scriitorul francez menţionează că nu aprobă actele comise de Breivik. Richard Millet are, dacă nu un stil, sigur o retorică bine pusă la punct, cunoaşte valoarea cuvintelor, este un abil "făcător" de fraze, astfel încît această declaraţie preliminară capătă prin felul ei succint valoarea unui ritual complezent. Subliniat de fraza următoare introdusă concesiv: "Şi totuşi, asupra acestor acte mă voi apleca, surprins de perfecţiunea lor formală, deci, într-un anume fel - în măsura în care ele pot fi detaşate de contextul politic, criminal chiar -, de dimensiunea lor literară, perfecţiunea, ca şi Răul, avînd dintotdeauna, mai mult sau mai puţin, de-a face cu literatura." Cu literatura şi, aşadar, mai în general, cu arta. Fascinaţia scriitorului pentru "perfecţiunea formală" a ceea ce nu e decît un masacru odios este atît de mare, încît elogiul pe care-l compune, delirant la limita nevrozei, trebuie să se situeze la "înălţimea" actelor care l-au inspirat. Conştient de caracterul exploziv - descalificant social şi moral, şi, în cele din urmă, şi estetic - al susţinerilor sale, Richard Millet adoptă o tehnică a subversiunii menită să obţină confuzionarea totală a cititorului neatent sau "neiniţiat" şi să permită autorului să poată susţine, la nevoie, că a fost înţeles greşit. De altfel, cînd polemica în jurul cărţii sale începe să ia proporţii, Richard Millet mimează surpriza: cum de nimeni nu a sesizat ironia conţinută în titlul şi în conţinutul eseului său? Nici urmă de ironie în acest text atent controlat şi impregnat de o rece exaltare. Astfel, Breivik este introdus într-o galerie de referinţe absolut aiuritoare: artişti, filozofi, scriitori, cineaşti sînt evocaţi şi citaţi, scopul acestei acţiuni de pervertire a erudiţiei fiind extragerea diferenţei specifice a extremistului norvegian. Breivik - povesteşte un supravieţuitor al masacrului - "fredona în mijlocul cadavrelor." Cu toate acestea, Breivik nu este un "artist conceptual", nu, Breivik nu suscrie la ceea ce Baudrillard numeşte "duplicitatea" artei contemporane; nu, Breivik nu este "un Warhol al anti-multiculturalismului", căci el nu a căutat să transforme actul său într-o "strategie fatală" de imagine; nu, Breivik nu a acţionat pentru a pune în practică gestul suprarealist cel mai simplu, care constă, după Breton, din a ieşi în stradă cu un pistol în mînă şi a trage la întîmplare în mulţime, şi care era - nici mai mult, nici mai puţin - metafora voit frapantă a anarhismului poetic de inspiraţie ubuescă; nu, bravul Breivik nu l-a urmat fără discernămînt pe Cioran, atunci cînd acesta vorbeşte de dorinţa de exterminare de care se simte cuprins orice om cu scaun la cap cînd se află în stradă. Cam aceştia sînt autorii (poate să fi omis cîteva alte nume...) loviţi, iată, de ghinionul postum de a intra în Panteonul scriitorului francez - dispus, el, cel puţin în cazul ultimilor doi, să le considere afirmaţiile în litera, şi nu în spiritul lor. Ghinion dublu (dar, să convenim, în orice ghinion e şi o parte de şansă), căci, iată, din această alăturare cu tînărul norvegian ar ieşi micşoraţi. În viziunea lui Richard Millet, Breivik este scriitor implicit (par défaut). El duce literatura pe culmile irespirabile ale absolutului: "în perfecţiunea scriiturii cu arma automată, este ceva care-l duce dincolo de justificabil - ceea ce ar putea fi, totuşi, una din definiţiile, restrînse, ale literaturii şi în acelaşi timp negarea ei." "Perfecţiunea scriiturii cu arma automată" n-a intrat niciodată în orizontul literaturii, nici "exterminarea ca motiv literar" - două formule simptomatice dintr-o multitudine de "lugubre elucubraţii" (formula îi aparţine lui J.M.G. Le Clézio) care constituie textul lui Richard Millet. Pentru scriitorul francez, Breivik este, de fapt, "eroul" luptei împotriva relelor care macină Europa, între care locul central îl ocupă multiculturalismul. Un veritabil război civil are loc sub ochii noştri, în Europa, iar Breivik, "departe de a fi o încarnare a Răului, a devenit intermediarul sacrificial al răului care roade societăţile noastre căzute într-o orizontalitate acefală şi înşelătoare." Dixit Richard Millet.

„Scriitorul, omul care cîntă în tenebrele gunoaielor“

De altfel, atributul "literar" din titlul acestui text - Elogiul literar al lui... - ar trebui pus între ghilimele. Invocarea literaturii nu e decît un pretext, o tranşee, o barieră de saci cu nisip (pentru a rămîne în zona lexicală preferată a acestui belicos autor) din spatele căreia poate trage orbeşte, nestingherit şi nepedepsit, în tot ce mişcă. Eseul Limba fantomă care precedă Elogiul... este un compendiu al simptomelor de decadenţă care cangrenează lumea contemporană şi în special Europa. Între acestea, două fenomene au rol de catalizatori ai dezastrului: multiculturalismul (altfel spus, toleranţa vinovată a statelor europene faţă de imigraţia extra-europeană) şi etica "umanitaro-calvinistă a Drepturilor omului, care a căpătat valoare de religie de Stat, în orice caz, pe aceea de ideologie dominantă, şi care se revelează şi mai coercitivă, mai vicleană şi judiciarizată decît sistemul represiv la a cărui ruinare a lucrat modernitatea."
Epoca actuală, postmodernitatea, este locul de întîlnire dintre postliteratură ("romanul internaţional") şi subliteratura istorico-ocultistă anglo-saxonă gen Dan Brown. Pentru a preciza termenii, postliteratura, în viziunea autorului pe care-l comentăm, este "realizarea ideologico-ludică a mondializării: ea actualizează decompoziţia Europei a cărei decadenţă a intrat atît de bine în toate spiritele, încît nu poate avea loc decît în engleză." În centrul acestui nou agregat "post-postmodern" se află ideea că naraţiunea (intriga) - şi nu literatura - reprezintă atît valoarea euristică a Occidentului, cît şi ultima sa formă de transcendenţă. De aici rezultă hegemonia romanescului manifestat în formă de roman, de joc video sau de film. Reprezentantul acestei faze de degradare a literaturii este Umberto Eco. Eco (al cărui nume e utilizat de Millet pentru o construcţie lexicală de un gust îndoielnic: eco-logie literară) a devenit detestabil şi etalon al decăderii literaturii în succedanee nedemne, din momentul în care a conceput une version allégée a romanului său Numele trandafirului, prin eliminarea referinţelor erudite şi menţinerea doar a naraţiunii simplificate, în numele accesibilităţii. Printr-un raccourci enorm şi nejustificat decît de credinţa autorului în evidenţa absolută a judecăţilor sale, Umberto Eco, responsabil de eliminarea din roman nu numai a stilului, dar şi a limbii, este plasat în postura de autor paradigmatic al postliteraturii care practică "romanul internaţional", mai precis "romanul ca loc al distrugerii limbii, deci al pauperizării literaturii."
Tabloul apocaliptic al lumii postmoderne este completat cu proclamarea urbi et orbi a morţii literare a Franţei care, dintr-o ţară literară prin excelenţă, nu mai e decît o "republică bananieră a literaturii." A scrie în franceză înseamnă a te condamna la invizibilitate internaţională şi naţională, pentru că în Franţa nu mai sînt citiţi scriitorii francezi, iar în străinătate sînt preferaţi, conform unui principiu etnicist, scriitorii francofoni. Explicaţia acestui fenomen? Imperiul american şi "dependinţele sale europene" au decretat că producţia francofonă e mai interesantă decît cea franceză.
Richard Millet are temperament de kamikaze, dar unul care se lansează împotriva propriilor tranşee. Singura "linie" de apărare adoptată de criticii şi comentatorii complezenţi (în afara invocării ritualice "autorul are stil", afirmaţie neconvingătoare şi nesusţinută de textele acestuia) este că R.M. este un bun editor, "făcător" de premii - două din romanele îngrijite de el în cadrul Editurii Gallimard obţinînd mult rîvnitul Goncourt: Les Bienveillantes de Jonathan Littel (2006) şi L'art français de la guerre de Alexis Jenni (2011). Dar Millet, asemenea unui buldozer scăpat de sub control, striveşte totul sub şenilele frazelor sale interminabile, succesiune de incidente, paranteze, digresiuni (logoree recalificată în virtute stilistică), chiar şi mitul propriei profesii, înecînd în noroi şi ridicol editor şi autor, fără distincţie. "Domeniul editorial - spune el - a devenit, ca şi restul societăţii, o formă de asistanat colectiv marcat de aceleaşi simptome ca şi societatea postistorică: imposibilitatea de a distinge adevărul de fals, meritul personal de impostură, valoarea de nonvaloare, opera veritabilă de trasabilitatea literară numită roman, prin nenumăraţii intermediari aflaţi între autor şi lector, autorul în aceste condiţii legitimîndu-se ca lectorul unui produs la elaborarea căruia îi revine o parte infimă."
Singur împotriva tuturor, Richard Millet se vede, asemenea "eroului" său preferat, ca un combatant solitar opunîndu-se asaltului unei lumi dominate de gunoi (ordure): gunoi literar, artistic, muzical, cinematografic, arhitectural. De unde şi această definiţie de un lirism trash: "Scriitorul, omul care cîntă în tenebrele gunoaielor." Richard Millet şi-a găsit formula. Care, ce-i drept, i se potriveşte ca o mănuşă.

* * *

În momentul în care termin acest articol, cotidianul Le Monde anunţă că Richard Millet i-a prezentat lui Antoine Gallimard, preşedinte-director general al editurii cu acelaşi nume, scrisoarea de demisie din comitetul de lectură al editurii. Richard Millet va continua să lucreze ca lector (redactor) în cadrul editurii, dar nu va mai face parte din cercul restrîns al celor care decid ce se publică şi ce nu, sub sigla prestigioasei case. O formă elegantă de rezolvare a situaţiei create, prin care Gallimard, recunoscîndu-i scriitorului dreptul de a se exprima, îi retrage angajatului său poziţia de putere pe care o avea în sînul unei instituţii ce nu-i împărtăşeşte opiniile.