Reactorul nuclear al lui Jung

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 64, septembrie 2011)

Fără îndoială, Cartea Roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp cartea secretă a inconştientului jungian, „Sfîntul Graal al Inconştientului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o istoricul şi îngrijitorul ediţiei prime, profesorul Sonu Shamdasani.
Începută în 1914, în plină confruntare a lui Jung cu propriul inconştient, Cartea roşie a fost întreruptă în 1930, reluată în 1953 şi lăsată neterminată în 1961, la moartea psihiatrului elveţian. Păstrată pînă de curînd într-un seif din Zürich, Cartea roşie a început să fie tradusă şi publicată abia după 2000. La 1 septembrie 2011 va fi lansată şi traducerea românească apărută la Editura Trei şi datorată doamnelor Viorica Nişcov şi Simona Reghintovschi. Cartea roşie este o premieră editorială care sincronizează psihologia autohtonă cu cea europeană şi, cine ştie, poate va deschide, şi după publicarea operelor complete ale lui Jung, o nouă epocă în jungianismul românesc. (S. S.)

„...pot doar «să spun poveşti». Nu se pune problema dacă sînt adevărate. Întrebarea este numai: este aceasta povestea mea, adevărul meu?“ Aşa îşi începe C.G. Jung autobiografia, redactată cînd e deja octogenar. O declaraţie foarte tipică pentru gînditorul din Küsnacht. Ceea ce contează cel mai mult, ceea ce contează cu adevărat derivă nu din realizările exterioare ale unei vieţi, ci din traseul ei interior. Jung nu are propriu-zis o biografie, ori are una cel mult interioară. „Viaţa mea este povestea unei realizări de sine a inconştientului.“ Şi explică, într-un domeniu în care e nevoie, într-adevăr, de explicaţii, multe explicaţii: „Tot ceea ce se află în inconştient vrea să devină eveniment, iar personalitatea vrea şi ea să evolueze, ieşind din condiţiile ei inconştiente, şi să se trăiască pe sine ca întreg. Pentru a înfăţişa acest proces al devenirii mele, nu mă pot folosi de limbajul ştiinţific; căci eu nu mă pot afla pe mine ca problemă ştiinţifică. Numai printr-un mit se poate exprima ceea ce este omul conform intuiţiei sale lăuntrice şi ceea ce pare el a fi sub specie aeternitatis. Mitul este mai individual şi exprimă viaţa într-un mod mai precis decît o face ştiinţa. Aceasta lucrează cu concepte medii, obişnuite, care sînt prea generale pentru a putea satisface multitudinea subiectivă a unei vieţi individuale.“

Consemnarea viziunilor

Au trecut aproape cincizeci de ani de la furtuna care i-a marcat definitiv viaţa şi traseul. În 1913, Jung are 38 de ani şi tocmai s-a rupt de Freud, care l-a învestit multă vreme drept moştenitorul său... moştenitorul noii ştiinţe ce tocmai se creează, sub ochii amîndurora, şi care urmează să stăpînească lumea: psihanaliza. Jung a fost „o mare pierdere“, îi va spune Freud unui apropiat, neconsolat încă de defecţiunea prinţului moştenitor din Zürich. În răstimp, Jung îşi caută drumul personal. Dar nu e uşor. Se află într-o perioadă a incertitudinii, a confuziei, a tatonărilor celor mai nesigure. Şi simte o presiune interioară care creşte, creşte de la an la an, de la lună la lună devine tot mai puternică, mai compulsivă, mai apăsătoare. Începînd cu ajunul Crăciunului 1912, are vise stranii, al căror înţeles îi scapă deocamdată, dar care îi indică, cum i se pare, o activare neobişnuită a inconştientului: „Mă găseam într-o loggia italienească superbă, cu coloane, podea de marmură şi o balustradă de marmură... Dintr-odată, o pasăre albă coborî în zbor...“ (cf. memoriilor lui C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecţii, consemnate şi editate de Aniela Jaffé, Humanitas, 1996 – citatele jungiene provin toate din acest volum). Visele abundă de simboluri arhetipale, nu puţine funerare, de morţi şi morminte. „Mă aflam într-un loc care-mi amintea de Alyscamps de lîngă Arles. Acolo se găseşte o alee cu sarcofage care ajung pînă în dinastia Merovingienilor. În visul meu, veneam dinspre oraş şi am văzut în faţa mea o alee asemănătoare, avînd un lung şir de morminte... M-am oprit în faţa primului mormînt şi am privit mortul. Era un bărbat din anii ’30 ai secolului al XIX-lea. M-am uitat cu interes la hainele lui. Brusc se mişcă şi reveni la viaţă. Îşi desfăcu mîinile şi eu am ştiut că asta se întîmpla numai pentru că-l priveam eu. Am plecat mai departe cu un sentiment neplăcut şi am ajuns la un mort care aparţinea secolului al XVIII-lea. Se petrecu acelaşi lucru: cînd l-am privit, a prins viaţă şi şi-a mişcat mîinile. Am mers tot aşa de-a lungul întregului rînd, pînă ce am ajuns, ca să mă exprim astfel, în secolul al XII-lea, la un cruciat în pieptar de zale, care şedea şi el întins şi cu mîinile împreunate. Trupul lui părea cioplit în lemn. L-am privit îndelungat, convins că era într-adevăr mort. Dar, deodată, am văzut cum un deget de la mîna stîngă începe să i se mişte uşor.“ E înfricoşat de întîmplarea aievea a viziunilor. Cu atît mai mult cu cît nu le vede sensul. Se mulţumeşte deocamdată să le consemneze, detaliat – o operaţie foarte importantă, totuşi, esenţială chiar, precum se va adeveri ulterior. Visele se multiplică şi îl transportă pe Jung într-o lume interioară de o bogăţie şi o complexitate pe care nici nu le bănuia, smulgîndu-l totodată lumii exterioare. Are impresia că nu el visează, ci visele îl visează pe el. Că acele conţinuturi onirice sînt nu doar ale sale, ci vin în mare parte din afară, că au un grad de obiectivitate. Şi nu e vorba doar despre vise, ci şi despre activităţi ritualice care-l preocupă, îl absorb pînă la uitarea de sine (sau amintirea de sine, de fapt?) şi pînă la sustragerea intereselor sale cotidiene (care vor rămîne axate doar pe activitatea clinică), precum acel joc cu cuburile care-l entuziasma atît de mult spre sfîrşitul copilăriei sale şi care acum ia proporţii neobişnuite şi împrumută mijloacele avansate ale unui adult. Culege pietre de anumite forme de pe malul lacului de lîngă casă, le zideşte în structuri care urmează, constrîngător, dar şi creativ, un dictat interior.

Confruntarea cu inconştientul

„...trăiam ca sub o constantă presiune internă. Uneori era atît de puternică, încît am presupus că trebuie să fie vorba la mine despre o tulburare psihică.“ Înţelege că se petrece ceva foarte important cu sine, în sine, pentru sine. Dar nu numai, pentru că împrejurări ciudate îi trasează frapant, spectaculos, un racord mistic la ceea ce se petrece în lume: „Înspre toamna lui 1913, presiunea pe care o simţisem pînă atunci în mine păru să se deplaseze în afară, de parcă ar fi planat ceva în aer; într-adevăr, atmosfera mi se părea mai sumbră ca pînă atunci. Era ca şi cum n-ar mai fi fost vorba de o situaţie psihică, ci de o realitate concretă.“ În octombrie are viziunea unui potop imens, care acoperă ţările nordice şi de mai la sud, din Anglia pînă în Rusia. „Se dezlănţuia o catastrofă îngrozitoare. Am văzut valurile galbene învrăjbite, ruinele operelor civilizaţiei plutind prin torent şi moartea a mii şi mii de oameni. Apoi, marea se transformă în sînge.“ Jung e o dată în plus derutat, înspăimîntat, constatînd că propriile viziuni, despre care a început să creadă că sînt rodul vreunei psihoze, coincid cu nebunia colectivă a Primului Război Mondial. Care e pe cale să se declanşeze.
În cele din urmă, intensitatea propriilor trăiri ajunge la paroxism. (După aproape o jumătate de veac, reamintindu-şi, vocea lui Jung încă mai e marcată de emoţia peste măsură de intensă a acelor ani, cum consemnează biografa Aniela Jaffé.) „Era în anul 1913, înaintea Crăciunului, cînd m-am hotărît să fac pasul decisiv (12 decembrie). Şedeam la masa de lucru şi reflectam încă o dată asupra temerilor mele, apoi m-am lăsat să cad.“ Aşa cum i-a încolţit de ceva vreme ideea: se lasă în mod conştient să fie prada impulsurilor inconştiente. (Mai tîrziu îi va spune „confruntarea cu inconştientul“ – din care extrage conceptul atît de definitoriu pentru psihologia analitică al imaginaţiei active). Şi simte literalmente, fizic, cum cade, oprindu-se într-o peşteră, nu mult dedesubtul biroului său. Este din nou o fantasmă mitică, cu un pitic, un cristal roşu, un scarabeu negru uriaş, egiptean şi cadavrul unui tînăr blond, cu o rană la cap, plutind pe faţa unei ape: „un mit eroic şi solar, o dramă a morţii şi reînnoirii“. Coborîrea se repetă apoi de multe ori, de fiecare dată la adîncimi tot mai mari. Adeseori îşi imaginează o coborîre, ca o cale de acces la înţelesul fantasmelor.

Salomeea şi Eliahu

„Era ca o călătorie spre lună sau ca o coborîre în spaţiul gol. Mai întîi s-a ivit imaginea unui crater, iar eu am avut senzaţia de a mă afla pe tărîmul morţilor. La poalele unui perete stîncos înalt am zărit două făpturi, un bărbat bătrîn cu barbă albă şi o fată tînără frumoasă. Mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit în întîmpinarea lor, ca şi cum ar fi fost oameni reali. Am ascultat cu atenţie ce mi-au spus. Bătrînul mi-a explicat că era Eliahu, ceea ce-mi provocă un şoc. Fata mă descumpăni şi mai tare, căci îşi spunea Salomeea! Era oarbă. Ce pereche stranie: Salomeea şi Eliahu.“ Pe Salomeea o va înţelege mai tîrziu ca pe o reprezentare a arhetipului anima, ceea ce explică şi faptul că e oarbă. Figura lui Eliahu se dezvoltă treptat, într-altă fantasmă, în figura celui pe care-l numeşte Philemon: „Se vedea un cer albastru, de ai fi zis că-i întinderea mării. Era acoperit – nu de nori, ci de bulgări maronii de pămînt. Bulgării păreau să se desfacă în bucăţi, lăsînd să apară printre ei apa albastră a mării. Apa era însă cerul albastru. Deodată, dinspre dreapta plană în zbor o fiinţă înaripată: un bătrîn cu coarne de taur. Purta o legătură cu patru chei şi ţinea una dintre ele în aşa fel, de parcă ar fi fost gata să descuie o broască. Avea aripi care erau ca acelea ale pescăruşilor, cu culorile lor caracteristice. Cum nu înţelegeam această imagine onirică, am pictat-o, pentru a mi-o reprezenta mai bine.“ Philemon, îşi spune, e un păgîn şi a adus cu sine o atmosferă egipteano-elenistică de tonalitate gnostică. În imaginaţia sa poartă dialoguri cu Philemon, în timp ce se plimbă împreună prin grădină, înainte şi înapoi. Soţia lui Jung îl urmăreşte cu atenţie, foarte îngrijorată, dar neputincioasă: e mai bine să-l lase în lumea lui, perorînd prin grădină. Philemon devine mai tîrziu Ka. „L-am pictat în întruchiparea sa terestră.“
Îşi pune fantasmele pe hîrtie. Forma în care o face e o problemă. Arhetipurile se exprimă adesea greoi şi bombastic, ceea ce-i displace profund. Dar nu are de ales. În vremea asta încearcă să-şi analizeze propriul parcurs, atît de inedit, de neaşteptat, de fantastic de la o vreme: Ce face de fapt? Mai poate fi aceasta numită ştiinţă? Cu siguranţă, nu. Şi atunci cum îşi poate exprima fantasmele într-un mod coerent, critic, investigativ... inteligibil? Dar oare se poate acest lucru? Oare e potrivit? O voce interioară îi şopteşte, ademenitor, dar nu mai puţin derutant: Ceea ce face este artă. E o voce „feminină“, pe care o va interpreta mai tîrziu ca fiind anima sa. Se naşte odată cu ea un concept nou al psihologiei analitice.

De la Cartea neagră la Cartea roşie

Iniţial, îşi notează fantasmele cu acribie în şase volume legate în piele neagră, pe care le va intitula Cartea neagră (Schwarzes Buch), pentru a le transcrie ulterior într-un volum in-folio legat în piele roşie – iată şi Cartea roşie (Rotes Buch). Pe care o decorează cu imagini şi în care scrie cu litere gotice elaborate, ceea ce o face să semene foarte mult cu un tom medieval. Aici sînt cele mai multe desene ale perioadei, multe fiind reprezentări de mandale (acum desenează pentru prima dată o mandală, ca mijloc – la origine oriental – de meditaţie şi concentrare; le va multiplica ulterior, desenîndu-le zilnic, ca adevărate radiografii ale Sinelui). Cu toate că e o muncă foarte elaborată, Jung simte că încă nu e ce trebuie. „Am întreprins în Cartea roşie încercarea zadarnică a unei elaborări estetice a fantasmelor mele, dar n-am terminat-o niciodată. Am devenit conştient de faptul că încă nu vorbeam limba corectă, că trebuia încă s-o traduc. Aşadar, am renunţat o vreme la tendinţa estetizantă, concentrîndu-mă în mod serios asupra problemei înţelegerii.“ Dar cele două aspecte sînt de fapt intim legate: „Elaborarea estetizantă în Cartea roşie a fost necesară, în ciuda iritării destul de mari pe care mi-o producea uneori; căci abia odată cu ea a venit şi înţelegerea îndatoririi etice faţă de imagini. Ea a influenţat decisiv modul meu de viaţă. M-am lămurit că nici o limbă, oricît de desăvîrşită ar fi ea, nu înlocuieşte viaţa.“ Ideea de a-şi consemna şi desena fantasmele în Cartea neagră şi apoi în Cartea roşie este salvatoare, este firul Ariadnei pe care, urmîndu-l, iese la lumină: „Pe măsură ce izbuteam să traduc emoţiile în imagini, adică să găsesc acele imagini care se ascundeau în ele, se instaura liniştea interioară. Dacă m-aş fi mulţumit cu emoţiile şi aş fi lăsat lucrurile aşa, probabil că aş fi fost sfîşiat de conţinuturile inconştientului.“ Abia după această „operaţionalizare“ şi după ce furtunile inconştientului se vor mai fi domolit, încearcă să-şi formuleze experienţele extreme ale acestei perioade într-un limbaj discursiv, raţional, ştiinţific – ceea ce n-ar fi fost posibil de la bun început. Dar consideră totuşi ştiinţa – chiar dacă nu e vorba despre „ştiinţă“ într-o accepţie obişnuită, ci despre „ştiinţa mea“ – drept singurul mod de a scăpa din haos. Se îngrijeşte cu acribie să înţeleagă fiecare imagine, fiecare conţinut şi să le integreze unei înţelegeri raţionale. Nu doar atît, dar şi să le „realizeze în viaţă“. Experienţele sale îşi au corespondente în istorie, consideră el, ieşind din singurătatea-i, prin aceste paralele culturale – de pildă, în acele experienţe ale unui Nietzsche, cele care l-au şi dus la pierzanie pe radicalul filosof, singur fiind, ce greşeală!, doar cu lumea gîndurilor sale. Greşeala „predecesorilor“ a fost de a nu-şi fi consemnat experienţele; ori, dacă au făcut-o într-un fel sau altul, fie şi parţial, de a nu fi încercat să le înţeleagă şi să le integreze; ori, dacă au încercat pe alocuri şi aceasta, de a nu le fi „realizat în viaţă“. El, Jung, nu va face aceste greşeli – de obicei sînt fatale ori pot sărăci iremediabil o viaţă.

Cartea roşie – cheia de boltă

Spre sfîrşitul războiului simte că iese, treptat, din perioada nebuniei sale, din întuneric. „Numai în urma unui efort suprem am fost capabil să ies din labirint.“ Abia după vreo şase ani se simte stabilizat (dar efervescenţa confruntării cu inconştientul continuă pînă prin 1930). Aceşti şase ani sînt consideraţi de Jung cei mai importanţi din viaţa sa: acum s-a cristalizat totul, acum s-a spus ce era de spus, tot ce a fost esenţial s-a întîmplat acum. Ceea ce urmează e considerat de Jung doar o încercare de limpezire a ceea ce a ieşit atunci la suprafaţă, din inconştient. Toată opera sa, va spune adesea, sînt glose – la acea perioadă, la Cartea roşie, care deţine un rol central în creaţia şi existenţa sa. Ea este cheia de boltă. „Este reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, va spune în zilele noastre istoricul Sonu Shamdasani. Aici e laboratorul de creaţie pentru concepte fundamentale ale jungismului, precum cele de inconştient colectiv, arhetipuri, proces de individuare...
De-a lungul vieţii, Jung a păstrat Cartea roşie sub cheie, într-un dulap din casa sa din Küsnacht. A rămas aici şi după moartea sa din 1961, întrucît nu formulase nici un fel de instrucţiuni în privinţa ei. Abia în 1984 familia a hotărît s-o transfere în seiful unei bănci elveţiene, unde a fost păstrată vreme de decenii, în secret – o atitudine foarte... elveţiană, nu-i aşa? Cartea roşie, trebuie spus, n-a circulat niciodată în public, ci doar în familie şi între prietenii foarte apropiaţi. Rezistenţele din partea familiei au fost foarte mari, iar moştenitorii au interzis publicarea manuscrisului, cu stricteţe, pînă în anul 2001. Pînă în luna septembrie a anului 2009 însă, cel puţin 20 de persoane îl vor fi citit. Istoricul Sonu Shamdasani, angajat al moştenitorilor lui Jung, şi analistul jungian Stephen Martin au fondat între timp Fundaţia Philemon, avînd ca scop principal publicarea operelor lui Jung. După trei ani de muncă de convingere desfăşurată de Shamdasani, Ulrich Hoerni, nepot al lui Jung şi administrator al arhivelor Jung, îşi va da acceptul pentru publicarea Cărţii roşii. Data anunţată a fost atunci 7 octombrie 2009, iar editura aleasă – W.W. Norton & Company.
Intitulată de Jung, în latineşte, Liber Novus (Cartea nouă), dar denumind-o apoi, pentru uz curent, Cartea roşie, lucrarea publicată reprezintă ediţia pentru public a manuscrisului de 205 pagini scris şi ilustrat de Jung însuşi, legat în piele roşie (de unde şi numele): 53 de pagini cu ilustraţii, 71 de pagini cu ilustraţii şi text şi 81 de pagini numai cu text olograf.Ediţia primă reproduce originalul german, cu o traducere în limba engleză şi aparat critic. Lansarea cărţii a coincis cu expoziţia iniţiată de Rubin Museum of Art din New York (7 octombrie 2009 – 25 ianuarie 2010), unde au putut fi văzute originalul Cărţii roşii şi micile jurnale (negre) ale lui Jung care au premers Cărţii roşii – aşa-numita Carte neagră.
Publicarea Cărţii roşii a produs extraordinare, înflăcărate ecouri (probabil cel mai însemnat şi mai citat fiind amplul articol al lui Sara Corbett din New York Times, „The Holy Grail of the Uncounscious“, apărut la 16 septembrie 2009, cu puţin înainte de apariţia editorială mult-aşteptată). A fost considerată, mai ales în ultimii ani, cea mai importantă carte încă nepublicată din istoria psihologiei. O situaţie care, iată, se încheie aici. Dacă în vremea sa, Jung considera ca fiind de domeniul evidenţei faptul că lumea încă nu e pregătită pentru revelaţiile inconştientului, s-ar putea spune că azi (după decenii de emancipare şi după revoluţiile de mentalitate, nu în ultimul rînd psihedelice, ale anilor ’50-’60) ne aflăm într-o situaţie sensibil mai bună. Dar sîntem oare pregătiţi pentru confruntarea cu inconştientul?

N. red.: Cartea roşie poate fi cumpărată cu o reducere de 20% din Librăriile Adevărul.

______
Dorin-Liviu Bîtfoi este editor al publicaţiei online Cafe Gradiva a Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată (AIPSA).