Plagiat din Wikipedia
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)
Plagiatul reprezintă însuşirea ideilor, a metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau a textelor unei alte persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentîndu-le drept creaţie proprie.
Autorul real poate fi o persoană, o organizaţie, sau poate include mai multe persoane sau organizaţii, inclusiv o comunitate de contributori - precum Wikipedia. Indiferent de tipul autorului real, şi de forma de publicare (anonimă, sub pseudonim sau sub numele real), preluarea creaţiei acestuia fără specificarea corectă a sursei reprezintă plagiat. De asemenea, plagiatul este distinct de încălcarea drepturilor morale ale autorului sau de încălcarea drepturilor de autor. De exemplu, susţinerea publică a unei lucrări de diplomă cumpărate de la o firmă specializată în redactarea lucrărilor de diplomă reprezintă plagiat - deşi nu încalcă nici un fel de drept de autor sau de proprietate intelectuală.
În zilele noastre, plagiatul este accentuat de Internet şi de uşurinţa de a prelua online lucrări de doctorat, de cercetare, articole, idei, imagini. Plagiatul bazat pe texte din reţea este denumit în prezent plagiat online.
Aş putea continua mult şi bine cu etimologia, diferenţele dintre SUA şi România, ce sînt detectoarele de plagiat etc. din articolul din Wikipedia dedicat problemei. Aş face exact ca elevii români, precum o parte dintre studenţi, profesori, persoane publice, de la miniştri la procurori sau uneori magnaţi ai resurselor naturale şi ai lumii media. Ultimele luni au adus pe prima pagină frauda intelectuală. Din păcate, ea nu se limitează doar la domenii precum drept sau informatică, ea este stafia care bîntuie (şi) România. Dar această metaforă e tocită şi nu ne ajută cu nimic. Mai interesant este faptul că în România există din 2004 o lege privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, toate universităţile au coduri etice, au existat o cercetare şi un proiect de cod cerute de Ministerul Educaţiei în urmă cu mai mulţi ani (cercetare coordonată de Mihaela Miroiu), diverse campanii împotriva plagiatului iniţiate de societatea civilă (în frunte cu Societatea Academică din România). Cu alte cuvinte, la nivelul instituţiilor educaţiei şi cercetării problema a fost investigată şi evaluată, recunoscută drept una fundamentală vremurilor noastre.
Fenomenul plagiatului are trei efecte. Primul, şi cel mai dureros, se răsfrînge asupra celor care îşi fac studiile preuniversitare: copiind de zor din Wikipedia, elevii nu vor învăţa niciodată să mai scrie un text, să descrie o situaţie sau să realizeze o comparaţie. Să-l numim efectul plagiatului asupra capacităţii de comunicare. Al doilea efect vizează mediul universitar - încrederea în lumea academică românească, şi aşa fragilă, scade vertiginos. Universităţile au devenit, din locurile în care lupta pentru cunoaştere se ducea zi şi noapte, mari hambare de fotocopiere şi duplicare la infinit a informaţiei. În acest context al neîncrederii, acei studenţi, profesori şi cercetători oneşti ar vrea să stingă lumina şi să plece acasă.
Ultimul efect ar trebui să fie asupra legăturii dintre statutul social şi dorinţa de a deţine titluri universitare; această alianţă perversă dintre lumea politică şi titlurile universitare trebuie oprită. Ea nu face ravagii doar pe pămîntul pe care şi Caragiale a fost acuzat de plagiat, ci pretutindeni. Numai că în acel pretutindeni cei dovediţi se retrag.
