Patru proze inedite

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Sorin Stoica (n. 27 iulie 1978 – m. 6 ianuarie 2006) a absolvit Fa­cul­tatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bu­cureşti, a fost preparator la Catedra de Antropologie Culturală a Fa­cultăţii de Jurnalism şi asistent cercetător la Muzeul Ţăranului Ro­mân. A coordonat, alături de Zoltán Rostás, cîteva volume de isto­rie orală şi de etnografie media. Cu peste 50 de recenzii şi cro­nici literare, romanul său din 2002, Dincolo de frontiere, este con­siderat primul mare succes al literaturii noului val. Alte volume pu­blicate: Povestiri cu înjurături (2000), Povestiri mici şi mijlocii (îm­preună cu Călin Torsan, Cosmin Manolache şi Ciprian Voicilă, 2004), O limbă comună (2004), Cartea cu euri (volum colectiv, 2005), Jur­nal (2006), Aberaţii de bun-simţ (2007).

Telenovela

Ceea ce veţi citi mi-a povestit un muzicant ve­nezuelean, Juan Carlos Negretti, care de un timp s-a pripăşit prin România. Şi zice-aşa:

„Eu nu-mi cunoşteam tatăl şi aveam, cum se zi­ce, tată juridic. Nu ştiu cum se zice cînd cineva te recunoaşte şi zice, da domnule, ăsta e copilul meu. Nu, nu tată vitreg, juridic! De exemplu, tu nu te-ai culcat cu o femeie, dar ea are un copil şi tu îl recunoşti, zici, da domnule, ăsta e copilul meu. Cînd tu îţi asumi responsabilitatea unui co­pil şi îi dai numele! El, tatăl meu juridic, m-a cres­cut ca şi cum eram copilul lui. M-a re­cunoscut că eram copil legitim al lui. Io am re­la­ţii foarte bune cu familia Negretti şi mă consider Ne­gretti, cum îl cheamă pe tatăl meu juridic.

Ulterior, cînd eu eram deja mare aveam vreo 17 ani, maică-mea mi-a zis, tu ai alt tată, dar tatăl tău a plecat din Venezuela, i-am pierdut urma.

Însă ulterior, ea l-a găsit, a văzut numele lui, ţi­nea o conferinţă despre o temă care o interesa pe ea. Şi, atunci, ea s-a dus la conferinţa aia, a vă­zut că era el, trecuseră 21 de ani de cînd nu se mai văzuseră deloc. Era o conferinţă pe teme cul­turale, educaţionale şi, asta e ciudat, că era ce­va ce o interesa pe ea. Poate şi pentru că era edu­catoare. Tata era sociolog după ce fusese ple­cat din Venezuela toţi anii ăştia. Atunci cînd m-a conceput era preşedintele unei federaţii de stu­denţi care era foarte... la sfîrşitul anilor ’60, cu guerrilla cu... tot felul. Taică-miu era şi e în con­tinuare de stînga. Preşedintele federaţiei de stu­denţi era o persoană foarte vizată de Se­cu­ri­tatea din Venezuela. Un om periculos care a tre­buit să plece din Venezuela. Era democraţie, nu era dictatură, dar ar fi urmat să aibă probleme dacă nu pleca. Tata, Fausto, aşa îl chema pe el, era de stînga din aia radicală. Aici în România a­veţi boală pe comunism, care de fapt nici n-a fost comunism, a fost o dictatură de stat. E alt­ceva, e altă discuţie. A fi de stînga înseamnă cu totul altceva.

Aşa. Mama a văzut numele în ziar şi s-a dus la conferinţă. După ce s-a terminat conferinţa s-a dus la el şi i-a spus, uite, io sînt cutare. Nor­mal că el n-o mai ţinea minte. Şi i-a spus: avem un co­pil! Erau tineri cînd m-au conceput, mama era studentă şi ea, taică-miu a plecat, dar n-a ştiut că maică-mea a rămas însărcinată.

A plecat nu neapărat pentru că a fost obligat să plece, dar era în vizor şi se temea să nu pă­ţească ceva. A preferat să plece şi un pic pentru aven­tură. A plecat în Franţa şi a făcut sociologie. Nu a fugit. Pur şi simplu a luat avionul şi a plecat. În anii ’70 nu erau probleme ca acuma. De exem­plu noi în Venezuela nu aveam nevoie de viză pentru Franţa. După aia a rămas la Bordeaux. A avut o viaţă mai complicată. Mi-a povestit, dar nu ştiu prea multe detalii, să spun cine-i aia, ailaltă, cum o cheamă pe soţie! A avut o viaţă foarte boemă. A făcut şi pictură, nu s-a con­sacrat ca artist, dar a făcut şi asta. S-a întors în Venezuela după 20 de ani pentru că i se pă­rea lui că putea fi de folos într-o ţară ca Ve­ne­zuela cu tot ce acumulase el. Nu era foarte cu­noscut ca sociolog, dar avea un post bun, sigur şi cu foarte multă muncă.

Aşa că maică-mea s-a întîlnit cu el şi i-a zis nu vrei să-l cunoşti, totuşi. Adică pe mine. I-am dat te­lefon, sînt Cutare, hai să ne-ntîlnim! Fausto aşa îi spun, pentru că acuma sînt foarte bun prieten cu el. El stătea atunci cu o tipă. L-am chemat la in­terfon, care era stricat, trebuia să vină ea să-mi des­chidă. Între timp a venit şi el, a coborît din au­tobuz, m-a văzut şi mi-a făcut cu mîna. M-a re­cu­noscut, ce faci, deşi nu mă văzuse niciodată. A rîs la mine, io am rîs la el. Arătam cum arăta el în tinereţe. Ne-am dus să cumpărăm nişte bere, după care am urcat, am desfăcut nişte beri şi am în­ceput să vorbim. Tata era atunci cu o fran­ţu­zoaică. Mai avea un copil cu ea care face şi el ar­hi­tectură ca şi mine. Şi o soră mai mică. Ăştia din partea lui Fausto. Ţi-am zis că aşa îi spun a­cuma, Fausto. Mi-e, de fapt, un prieten. Nu-i port ură sau mai ştiu io ce pentru că nu m-a crescut el. Aşa a fost conjunctura. Bine, bunică-miu s-a su­părat atunci pe maică-mea, cum adică să ră­mîi însărcinată la 21 de ani?

L-am întrebat ce-ai făcut pe unde ai umblat, ca în orice prietenie care începe să se lege. Dar a fost chimie multă între noi, ne-am înţeles şi în con­tinuare ne înţelegem.“

Barbarii

Vorbeam cu o arhitectă care, pentru a-şi com­pleta veniturile, a proiectat cîteva dintre ca­sele noilor îmbogăţiţi. Casele din Pipera, Pro­viţa, Cornu. Case din astea de un bun-gust stri­gă­tor la cer. Nu era ea de vină că trebuia să în­de­plinească întocmai dorinţa clientului. Şi pro­blema se punea în felul următor. De ce mama nai­bii indivizii ăştia îşi pun în curte gazon ar­ti­ficial, de ce, în loc să planteze un pom în curtea aia, preferă să expună nişte arbuşti în ghivece cu­rioase? De ce tot artificialul ăsta? Şi ea zicea că toa­tă alcătuirea asta kitsch neagă natura. Adică toa­te casele astea, care se înfig în peisaj, sînt stri­dente precum o nucă în perete, nu respectă o ordine, ci o somează, o strică dizgraţios.

Şi-atunci m-am gîndit şi io aşa. Am învăţat la şcoa­lă că modernitatea începe în momentul în ca­re francezii taie capul Regelui. Adică din acel mo­ment nu mai contează tradiţia, ereditatea, so­cietatea devine din acea clipă propria ei ori­gine. Izvorăşte din ea însăşi, cum ar veni. De-aia mulţi impostori care nu au de la ce se revendica şterg urmele istoriei. Ei nu au un trecut, aşadar nici umanitatea nu trebuie să aibă unul. Pentru a se putea şi ei legitima.

Cam aşa cu noii îmbogăţiţi. Ei, în Pipera, la Cor­nu, sînt nişte întemeietori, nişte eroi epo­nimi. De la ei începe istoria. Natura negată nu mai contează. Ei se situează cumva în afara ei, în a­fara istoriei. Pun bazele unei noi ordini. Unei noi elite fără memorie. Ei n-au o educaţie prin ca­re să-şi însuşească tradiţia, trecutul. Şi atunci scot tradiţia, trecutul în afara legii. Dacă îi as­cul­taţi cum îşi descriu perioada cînd au studiat, ai im­presia că pentru mulţi studiile au fost un chin, o corvoadă. Mai ales că pe timpul cursu­ri­lor nu puteau face nici o învîrteală mai de Doam­ne-ajută. Timpul ăla era irosit prosteşte. Aşa­dar, o nouă barbarie cu legile ei. Invazia de vile de nou-îmbogăţit aduce foarte bine cu inva­zia barbarilor. Barbari şi pentru că mulţi nu prea ştiu vorbi coerent şi corect gramatical.

Să fie clar că nu toţi cei cu bani sînt barbari. E­xistă foarte mulţi indivizi de bun-simţ. Criteriul nu sînt banii, ci numărul de cărţi citite. Pe un­deva mă gîndeam că e de preferat Mischie care, chiar dacă şi-a luat fraudulos anumite diplome (pun sub semnul întrebării, nu ştiu dacă aşa e) e de admirat. Omul respectă nişte legi, norme fun­damentale. Le invidiază. E sinistru ce spun, dar e preferabilă varianta asta decît să le ignori. Să spui că toate diplomele, cărţile sînt pentru fra­ieri, pentru tocilarii de trei lei. Barbarii ăştia de­spre care vorbesc consideră, vorba lui Regis De­bray, litera represivă. Alfabetizaţi precar n-au cres­cut în cultul şcolii, al cărţii. Şi formează o lume pe care io unul nu prea o mai înţeleg.

O întîmplare mai veche pune şi mai bine în lu­mină ceea ce vreau să zic. Discrepanţele din­tre cele două lumi. A barbarilor cu bani şi a oa­me­nilor normali. Mă întîlnesc cu o fostă colegă de facultate care era acum vreo doi ani redactor şef la o revistă pe care barbarii ăştia o citesc pe ne­răsuflate. Vă las să ghiciţi care. Mă întreabă da­că mai scriu proză cu tonul cu care ai ches­tiona un beţivan dacă se mai trotilează în timpul l­iber. Îi spun că am scos şi io nişte cărţi şi mai mult aşa de chichi, o întreb dacă nu aş putea co­la­bora cu vreo tabletă, un reportaj, ceva la revista ei. Cînd mă întîlnesc cu un barbar devin pa­ra­noic. Mă laud ce bine scriu şi alte porcării. S-a gîn­dit aşa puţin, ca şi cum exerciţiul meditaţiei ero o nou­tate absolută pentru ea, a zis că nu prea vede ce aş putea io să fac la revista aia un­de oamenii află lucruri absolut esenţiale, cu ci­ne s-a culcat Angelina Jolie şi ce culoare avea dia­mantul din buricul Pamelei Anderson, apoi a ad­mis că, totuşi, nu mă poate lăsa cu ochii în soare. Trebuie să-mi găsească şi mie o utilizare. Şi m-a întrebat candid, nişte integrame nu ştii să faci?

Ca şi cum m-ar putea tolera aşa, concesiv. Îmi putea da un rol marginal, periferic în lumea lor. Pentru lumea ei, literatura, cultura în ge­neral, nu erau decît nişte excentricităţi inutile. Prac­ticate în vechime, într-un timp pe care Ei l-au ras din istorie.

Poveste cu cîrnaţi

Programul pe ziua aia era aşa. La unşpe, unşpe şi jumătate venea trenul care-mi aducea un pachet, apoi în jurul orei două, trebuia să merg la o lansare de carte. Între unşpe jumătate şi două aveam timp suficient să duc pachetul a­casă şi să plec la lansare, fără nici o obligaţie. Cum aş putea spune mai vulgar, cu mîna-n fund să plec. Dar, fiind o expresie mai vulgăruţă, n-o să spun aşa. Am şi io limitele mele.

Prima problemă a fost cu pachetul. Pentru că nu era orice fel de pachet. Era un pachet de mîn­care. Tăiaseră ai mei porcul, îl tranşaseră şi-mi trimiseseră şi mie ceva carne şi niscai cîr­naţi usturoiaţi. Foarte mişto cîrnaţi. O nebunie. Su­perbi. Nişte cîrnaţi superbi, auzi ce-am spus! Cu cimbru. A doua problemă a fost cu trenul. Pen­tru că ningea şi trenul a avut întîrziere. Şi uite cum întîrziau cîrnaţii şi ceafa mea împănată un­deva pe traseu. Ceafa porcului, nu a mea. Nu­mai prostii spun.

Vorba aia, îmi ziceam, dacă pînă la doişpe nu vine, mai stau pînă la unu, şi la două chiar că plec. Vreo două ore a întîrziat trenul. Vreme-n care am: citit de două ori un ziar de sport, tre­murat de frig, privit atent ceasul (cu suspiciune chiar), mîncat o merdenea uscată, bătut pe­ronul de la un capăt la altul. Tur-retur. La unu ju­mă­tate a venit trenul. Vă închipuiţi că n-am mai avut timp să depozitez cîrnaţii într-un con­ge­lator. I-am luat cu mine la acea lansare la care ţi­neam neapărat să particip.

În tren fusese frig. Şi asta din punctul de ve­dere al cîrnaţilor era excelent. Pentru că nu se dez­gheţaseră. Au aşteptat momentul dez­gheţului pentru cînd am ajuns io la sindrofia aia cul­turală. Şi-au început să răspîndească mi­resme de cimbru. De porc pîrlit. Superbe mi­res­me. Pe perete – manuscrise gălbejite ale unor scriitori mari şi geanta mea neagră care răs­pîndea mirosuri demenţiale. Şi oameni serioşi cu doctorate care una vorbeau şi alta fumau. Tă­mîiau scriitorul cu lansarea, dar gîndul... ei bine gîn­dul lor era la cîrnaţii mei.

Stăteam de vorbă cu cîte unul şi-l vedeam cum la un moment dat pierdea firul discuţiei şi în­cepea să mustăcească. Carne, părea să zică. Sau aşa mi se părea mie. Că vrea să-mi şutească ali­mentaţia pe săptămîna în curs. Suplimentul ca­loric. Că pofteşte nemernicul. Mirosea a mă­ce­lărie la lansarea aia. Şi cum scriitorul român are o alimentaţie precară, vă daţi seama ce im­pre­sie puternică producea geanta mea. Cîrnaţii mei. Cuvîntul-cheie e „al meu“. Simţeam că or să se năpustească toţi pe mine să mă deposedeze de cîrnaţi. Toţi amuşinau. Ca-n povestea aia cu zmeul care strîmbă din nas şi-i zice Cosînzenei. Fă, aici miroase a carne de porc! Sau de om. Nu mai ştiu.

Şi uite-aşa mi-am adus aminte de o altă po­ves­te cu un tip care în decembrie ’89 se întorcea cu tac-su de la ţară unde tăiaseră porcul. Chiar pe 22 se întorceau ei în Bucureşti unde în­ce­pu­se revoluţiunea. Acolo la ţară printre ţuici şi cal­ta­boşi nu auziseră de fuga lui Compostatu. Sau au­ziseră ceva la radio, dar confundaseră tot tăm­bălăul cu o piesă cu 23 August. Ajunşi în Ca­pi­tală, hăbăuci, cu mintea încă tulbure, la primul stop au văzut o mare de oameni care se nă­pus­tea spre ei. Sau aşa credeau ei. Că spre maşina lor venea puhoiul. Şi normal că prima reacţie a fost, bă, ăştia au aflat că avem juma’ de porc în port­bagaj şi vor să ne jefuiască. Aşa era foamea de mare pe atunci.

Lucrurile nu s-au schimbat prea tare pentru că panica scriitorilor români care jinduiau la cîr­naţii mei, de povestea asta mi-a adus aminte. O poveste frumoasă. Şi de fapt, pe ea ar fi trebuit să v-o spun mai întîi.

Ca să ajung la concluzie. Pentru că pre­su­po­zi­ţia mea e asta. Să fim sinceri, majoritatea celor care trăiesc în Bucureşti sînt întreţinuţi de ru­de­le din provincie. Să trăieşti în Bucureşti e mai mult o formă de izmeneală, un lux pe care îl su­por­tă provincialii care trebuie să-ţi trimită mîn­care. Dacă veniţi vinerea seară în Gara de Nord veţi vedea cîte sufertaşe cărate, cîte comisioane făcute. Cîte schimburi economice, am putea zice. Şi de-aici ar putea începe o cu totul altă discuţie.

Maneaua. Abordare cu nervii în pioneze

Voi, fericiţilor, n-aţi auzit de Puiu Codreanu. Dar din cauza nărodului ăstuia mă aflam io, a­desea, cu nervii-n batistă. Fără să vreau i-am me­morat trogloditului toate melodiile pe care ce­tă­ţenii din blocul meu i le ascultă la maxim, la nunţi sau paranghelii. Chiar şi atunci cînd tanti aia grasă, din blocul de vizavi, gătea o mîncărică, o ciorbiţă ceva, graţie unei mode ciudate, pe fe­reastra ei tot Puiu Codreanu răzbătea în toată curtea interioară. Fiinţele astea de bucătărie nu fac mîncare. Doar mîncărică. Să se ştie.            

Să ne uităm pe copertă să vedem cum arată ma­miferul care mă terorizează. Are o privire scru­­tătoare care te lasă să ghiceşti că talentul îl stîn­jeneşte, privire de om care a înţeles care-i şme­­nul. Cu ce se mănîncă a înţeles. Tînăr şi făl­cos. Pro­babil, proaspăt absolvent de liceu in­dustrial. Sau de şcoală ajutătoare. Caseta e im­pri­mată la „Studio Codruţ“. Totul se leagă. Mai întîi mîncărică, iar acum Codruţ. Tipul acesta u­man, căruia îi aparţine Puiu, nu suportă decît o identitate infantilizantă.

Pe coperta interioară, dintr-o fotografie, zîm­besc fasolea Mariana şi Vasile Buboi. Spon­sorii, dacă nu-i cunoaşteţi. Aşa îi cheamă. Sau Ma­reana, pentru intimi. Buboi le zice, şi nu se de­z­ic de nume. Probabil fac parte din high-life-ul satului dîmboviţean care l-a oferit artelor pe Pu­iu. Domnul Buboi are cămaşă albă descheiată la doi nasturi cît să se vadă mărarul viril de pe piept şi lănţişorul (alt diminutiv) care e, în rea­litate, gros cît lanţul de la fîntînă.

Mai jos pozele membrilor formaţiei care îl a­com­paniază pe Puiu. Marinică, Dănuţ şi Adiţă. Plus încă unul cu privire oablă – Otto. Cos­mo­po­litul grupului. Care probabil „a făcut“ Germania. Du­pă cum se vede, diminutive cu ghiotura.

Numele pieselor sună fioros de interesant. Epo­peea lui Puiu. Suflet chinuit, neînţeles, care ac­um s-a decis să-şi povestească viaţa.

A 1. „Seara asta beau“. Ce să-i faci? Puiu are o certitudine de nezdruncinat. Cît timp nu se ia de oameni pe stradă, totul e în regulă.

2. „Bărbatul fără drăguţă are mintea cam slă­buţă“. Ştie Puiu ce ştie. Nu-l putem contrazice. Ton justificativ. Sau profetic. Puiu răspîndeşte lu­mină. Înţelepciune.

3. „Lenuţă, dragă, Lenuţă“. Epopeea lui Puiu con­tinuă. I-a venit mintea la cap. A apărut mîn­dra. Tot diminutivată, mititica.

4. „Tu eşti jumătatea mea“. Uite că s-a şi în­su­rat. Din păcate mintea tot slăbuţă i-a rămas.

5. „Am un băieţel frumos“. Bravo, Puiule! Alt­ceva nu pot spune. Omul se descurcă. Se pare că viaţa lui va avea un curs senin, dar, dezastru, faţa B a albumului ne anunţă cavernos:

B 1. „Unde se duc banii mei? / Pe muzică şi fe­mei“. Deducem că Puiu s-a convins cum e cu în­su­rătoarea. Ce i-o fi trebuit şi lui, om serios?

2. „Vreau să mor, vreau să mor / În braţe la ti­ne“. Suferă Puiu de nu se mai opreşte. Doar su­fe­rinţa e compatibilă cu un suflet de artist. Su­flet de turturel vulnerabil. Totuşi, sfîrşitul tragic pre­figurat se contramandează, pentru că ur­mă­toa­rea piesă se cheamă pur şi simplu:

3. „Pe mine şi pe Mărie / Nu e om să nu ne ştie“. Nu putem să nu-l felicităm pe Puiu că, în sfîr­şit, s-a rostuit. E om la casa lui. Fericire dez­lăn­ţuită. Fericire pîn’ la nesimţire. Fericit fleaşcă e Puiu, pentru că adaugă:

4. „Vreau să ştie tot românul / Că eu sunt nu­mărul unu“. Happy-end, aşadar. Nasuri smior­căite. Batiste fluturate. Final de album. Cu strîn­gere de inimă însă, trebuie să admitem că crea­ţia are mici imperfecţiuni. Scăpări. Nu aflăm ni­mic despre soarta Lenuţei şi nici ce-a mai făcut pu­radelul ăla frumos. Dacă are parte au ba de pen­sie alimentară…