„Paradoxurile libertăţii“

George Ardeleanu
31 august 2012
„Paradoxurile libertăţii“ jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)


La 100 de ani de la naşterea lui N. Steinhardt, criticul şi istoricul literar George Ardeleanu - autorul subtilei monografii N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Editura Humanitas, 2009) - a descoperit (la Mănăstirea "Sf. Ana" de la Rohia) şi a editat (la Editura Polirom) o variantă inedită a Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia. E prima variantă, confiscată de Securitate, e cea de-a doua, rescrisă de Steinhardt din memorie, e o - a treia - variantă unificată? Singurul în măsură să ne răspundă, cu acribie şi un pathos al exactităţii rar întîlnit în cercetarea literară de la noi, este domnul George Ardeleanu. (S.S.)


Domnule Ardeleanu, sînteţi cea mai avizată persoană în chestiunea reconstituirii variantei inedite a Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia. Am putea relua pe scurt aventura descoperirii acestui manuscris, publicat exact pe 29 iulie, cînd N. Steinhardt ar fi împlinit 100 de ani?
Eu aş nuanţa puţin: sînt persoana cea mai avizată în problema reconstituirii variantei inedite a Jurnalului fericirii - deocamdată, în măsura în care am descoperit-o şi m-am ocupat de îngrijirea acestei ediţii. Odată ajunsă în spaţiul public, nu mă îndoiesc de faptul că alţi cititori sau cercetători ai operei steinhardtiene vor aprofunda, nuanţa, multiplica ori contesta aceste prime analize ale mele, ceea ce ar fi de dorit. Descoperirea în sine a acestei variante nu a fost chiar o aventură, sub semnul aventurii a stat însă destinul acestei extraordinare cărţi. Dactilograma variantei care vede acum lumina tiparului am descoperit-o în vara anului 2002 în arhivele Mănăstirii "Sf. Ana" de la Rohia, în timp ce căutam, scotoceam, îmi adunam materialele pentru redactarea tezei mele de doctorat. Surpriza şi bucuria acestei descoperiri au fost imense. Mi-am dat seama imediat că este o altă variantă decît cea publicată în 1991 la Editura Dacia, după care au urmat întrebările: Care dintre variante este aceasta? Dar varianta publicată în 1991 (şi reluată în mai multe ediţii)? Noua variantă este a doua sau a treia? Atît întrebările, cît şi răspunsurile au început să se cristalizeze treptat, lent, pe măsură ce am intrat şi în alte arhive, în special în arhivele CNSAS (Dosarul de Urmărire Informativă nr. 207, 11 volume), dar şi în "arhivele" epistolare ale lui N. Steinhardt, cu precădere în corespondenţa cu Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi... la Editura Humanitas, în 2000. Nu m-am eliberat de toate incertitudinile, după cum am arătat în "Notă asupra ediţiei". O singură certitudine s-a configurat însă, şi anume faptul că varianta publicată în 1991 la Editura Dacia (şi toate reeditările ulterioare, inclusiv cea din 2008 de la Editura Polirom) reprezintă prima variantă. Argumentul: printre documentele aflate în dosarul lui Steinhardt de la CNSAS există şi cîteva note de analiză a Jurnalului fericirii, realizate de către ofiţerii de Securitate, după confiscarea/confiscările manuscrisului (vă vine să credeţi că securiştii se converteau brusc şi în "hermeneuţi"?). În aceste note de analiză sînt inserate multe citate din textul arestat. Am confruntat aceste citate cu fragmentele corespunzătoare ale ediţiei din 1991, şi ele corespund perfect.

Varianta unificată a Jurnalului fericirii

Dar să reconstitui, pentru cititorii Dilematecii, foarte pe scurt (povestea detaliată este reluată în addenda ediţiei), aventura dramatică a acestei cărţi. Scris între 1969 şi 1971, Jurnalul fericirii a fost confiscat, în urma delaţiunii lui Ion Caraion ("Artur"), în 14 decembrie 1972 (era vorba de o dactilogramă de 550 de pagini). N. Steinhardt a început să rescrie din memorie Jurnalul..., rezultînd o variantă mai amplă, de 750 de pagini, după cum afirmă cei care au văzut-o. În 1975, în urma unui memoriu, i se restituie, prin intemediul Uniunii Scriitorilor (?!?) şi prima variantă. Realizează mai multe copii ale fiecărei variante, pe care le ascunde pe la diferiţi prieteni. Prin 1978-1980 reuşeşte să trimită cîte un exemplar din fiecare dintre cele două variante, la Paris, prietenilor săi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în ideea publicării jurnalului în Franţa. Acest fapt reiese din volumul de corespondenţă amintit şi din Jurnalul Monicăi Lovinescu. Tot de acolo reiese şi dorinţa lui Steinhardt de a unifica cele două variante. În 1984 i se reconfiscă Jurnalul fericirii (tot prima variantă). Este o confiscare fără aceleaşi efecte dramatice precum cele din 1972, dat fiind că, aşa cum am văzut, alte copii fuseseră protejate. În 1991 se publică la Editura Dacia prima variantă. Cea de-a doua s-a pierdut după 1990, în circumstanţe obscure şi, într-un fel, mai blamabile decît cele de dinainte de 1989. Eu am ascultat mai multe poveşti "intersectate" în această chestiune, dar nu le pot face publice, pentru că, în primul rînd, sînt pline de vag informativ, iar în al doilea rînd, pentru că mi-au fost livrate în conversaţii... relaxate, "la o cafea" (şi, tocmai de aceea, ar fi trivial să le... expun...). Sînt însă foarte supărat pentru aceste neglijenţe atît de iresponsabile.
Evident, întrebarea care se pune în legătură cu varianta pe care o publicăm acum (o dactilogramă de 529 de pagini, din păcate incompletă: lipsesc primele 137 de pagini şi alte cîteva din interiorul textului) este dacă ea reprezintă cea de-a doua variantă, cea rescrisă din memorie, sau o a treia variantă, realizată prin unificarea primelor două. În "Notă asupra ediţiei" am oferit argumente şi contraargumente pentru ambele ipoteze. Înclin să cred însă că e vorba de varianta unificată...

Nazism şi comunism: birocraţia, slugăreala, denunţul

Spuneţi în "Notă asupra ediţiei": "impresia pe care mi-a lăsat-o lectura acestei variante este cea a unei scriituri mai crispate, mai "nervoase", mai declarative şi mai puternic infuzate ideologic decît a celei puse în scenă de prima variantă". Despre ce "infuzare ideologică" ar fi vorba?
Aceasta este, într-adevăr, prima impresie globală pe care mi-a lăsat-o această variantă încă de la prima lectură. Este totuşi o impresie... Deşi "doctrina" fericirii este şi aici prezentă, deşi ideea fericirii ca instanţă de validare a credinţei este recurentă şi în paginile acestei variante, parcă n-am mai întîlnit acelaşi calm, aceeaşi relaxare, aceeaşi detaşare din prima variantă. "Crisparea" se simte atît la nivelul limbajului, al scriiturii, cît şi la nivelul insistenţei asupra unor idei, în special a celor care vizează politicul. Bun, Steinhardt este un intelectual implicat, este ceea ce astăzi am numi, cu adevărat, un intelectual critic, pagini de reflecţie ideologică sînt destule şi în prima variantă a Jurnalului..., ca să nu mai vorbim de alte texte ale sale, începînd cu cele din Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale ori Libertatea (adunate în volumul Articole burgheze din cadrul Integralei operei lui N. Steinhardt, de la Polirom) şi sfîrşind cu un text înregistrat pe benzi de casetofon precum "Despre agonia Europei", din 1988, reprodus în Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea (1993). Chiar în prima variantă el îl citează, la capătul unor reflecţii despre compromisurile unor Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, pe Mirabeau: "Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie". Şi apropo de Arghezi ori de Sadoveanu, chiar secvenţele care li se consacră în varianta inedită sînt mai "persistente" şi extinse faţă de cele din prima variantă (v. p. 90). Mai mult decît în prima variantă, N. Steinhardt analizează raporturile dintre cele două totalitarisme ale secolului al XX-lea, cărora le-a fost succesiv victimă: "Deosebirea dintre nazism şi comunism. Nazismul e mai naiv şi feroce, mai brutal, mai primitiv sălbatec. Şi mai pe faţă. Dar, zice Brice Parain, minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai teribile decît focurile de revolver" (p. 415). Trimite la conceptul orwellian de unperson (non-persoană, ne-persoană, echivalent al termenului mankurt din romanul lui Cinghiz Aitmatov), pentru a analiza fenomenul de depersonalizare în societăţile comuniste: "Ce urmăreşte ancheta penală politică într-un regim comunist? Depersonalizarea. Pierderea "feţei", adică distrugerea eului. Eul psihic şi etic şi eul exultant trebuie să piară înainte de moartea fizică a condamnatului. Acesta va fi devenit an unperson - în stil orwellian - cînd se produce lichidarea sa. Omului vizat ajunge să-i fie atît de silă de el însuşi, încît el: a) ori nu mai ţine să trăiască, ori b) se va mulţumi cu o viaţă strict fizică şi animală (pe aceasta regimul e dispus să i-o tolereze)" (p. 226). Cam în aceeaşi ordine de idei - şi mă refer la fragmente absolut inedite - îşi explică inaderenţa la comunism, recurgînd la psihanaliza lui Freud: ambele îi interzic individului - în viziunea lui Steinhardt - să se depăşească pe sine. "Economicul" (în comunism), la fel ca "libidoul" (în psihanaliza lui Freud), reprezintă un frîu, o barieră: "Comunismul îi spune omului: eşti o biată vietate cu nevoi materiale - atîta şi nimic mai mult -, nu te avînta! - întocmai cum Freud îi spune: eşti o biată vietate sexuală" (p. 443). Dezavuează, plecînd de la analiza romanului Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, într-un discurs mult mai caustic decît cel din prima variantă, utopiile comuniste ale unor occidentali, comunismul-hippie, mitul comunismului "mai bun" sau falsa idee că în Est comunismul a "trădat" principiile sacre ale marxismului (în fapt, n-a făcut decît să le confirme): "Poate alt comunism? Va fi poate altfel în Occident, ni se spune. Rămîne de văzut. Maşina e aceeaşi, roţile se învîrtesc la fel. Şi cele două canalii bătrîne nu-s mai bune nici ele. Deşi au scris atîtea volume şi au bărbi atît de patriarhale. (Dar şi dracii iau chip de cuvios monah.) Resorturile-s corupte: aceeaşi micime, tot invidia, tot ura, tot uriaşa ineficienţă. În teorie, ca idei? Nu funcţionează ele, ci internaţionala slugilor şi internaţionala turnătorilor, cele mai neînduplecate şi mai sigure de ele din lume. Mic, meschin, împuţit. Servicii de cadre, puşcării, camere de tortură şi Primusuri. Asta e, nimic altceva. Rasismul biologic înlocuit cu cel social. Birocraţia, slugăreala, denunţul. Şi unde-i bunăstarea cea făgăduită? Panait Istrati: Aşa-i, nu se poate face omleta fără a sparge ouăle - văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?
Nu cred ca marxismul să fi fost "trădat" de comunismul sovietic. Cel care se arată, ăla e comunismul, nu altul. Să fim realişti, să fim tomişti. Credem ce vedem cu ochii, nu ce ni se spune. Sau vrem să ne lăsăm îmbrobodiţi ca-n proverbul "Crede ce-ţi spun eu, bărbate, nu ce vezi cu ochii tăi"? Nu ni se arată o imagine deformantă, ci lucrul în sine, autentic. Ăsta e! Iar un miliard şi jumătate de tineri imbecili, dincolo, înotînd în belşug şi dispunînd de mai multă libertate decît pot îndura, se despoaie în pielea goală, urlă, rîgîie ostentativ, îşi lasă barbă şi plete, nu se spală, cultivă jegul, fac gesturi obscene şi dragoste-n public, manifestează, ţin cuvîntări şi seminarii, aruncă pînă şi bombe pentru a realiza şi ei societatea coridoarelor cu maşinuţe de gaz. A "tovarăşului de la raion", spaţiului locativ, muncii patriotice neplătite, interdicţiei grevelor, cenzurii şi obligativităţii studierii marxismului. Le-aş ţine şi eu discursuri, începînd cu: dragi imbecili. Quod Jupiter perdere vult" (pp. 256-257).
Nu ezită, pentru că tot a venit vorba de utopii totalitare, să ironizeze atît compromisurile din timpul fascismului ale unor foşti coreligionari, într-un discurs accentuat germanofob, datat 1935 (v. pp. 17-18), cît şi utopiile comuniste ale aceloraşi, ca şi dezamăgirile lor ulteioare (v. p. 242). O făcuse şi în cele două volume de iudaism, publicate împreună cu Emanuel Neuman, în 1935 şi 1937. Şi exemplele pot continua... Şi totuşi, oricît de mult l-aş iubi pe Steinhardt, nu pot să nu constat că a căzut şi el în plasa celebrului discurs al lui N. Ceauşescu, din august 1968. Nu trebuie să ne mire faptul, Steinhardt nu e singurul (să ne amintim doar cazul lui Paul Goma) şi să nu considerăm plauzibile astfel de iluzii, după două decenii de teroare sovietică. Citez tot dintr-un fragment inedit: "21 August 1968/ Spuneţi ce vreţi, domnilor, discursul ţinut de Nicolae Ceauşescu de pe balconul din Piaţa Palatului rămîne un moment al conştiinţei româneşti. Demnitate, curaj. Şi din gura lupului. Mai bucuros şi mai mîndru decît oricînd a fi român" (p. 295). Numai că Steinhardt s-a eliberat destul de curînd din această capcană...

Permutări, combinări, reasamblări, dislocări, repoziţionări

Noua rearticulare a Jurnalului... luminează altfel mecanismele scriiturii lui N. Steinhardt?
După cum se ştie, după cum declară Steinhardt însuşi la începutul primei variante a Jurnalului..., acesta a fost scris après coup, "în temeiul unor amintiri proaspete şi vii". Spunea aşa: "de vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta, în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă", asumîndu-şi riscul artificialităţii procedeului. Cronologia este bulversată, pulverizată... În literatura de ficţiune, această strategie este mai frecvent întîlnită, dacă n-ar fi decît să ne gîndim la recentul tradus Purificare de Sofi Oksanen. Autorul operează, independent de voinţa lui, cu un "timp al crizei" (ca să folosesc termenul lui Bahtin referitor la poetica lui Dostoievski) opus "timpului cronologic". Cu toate acestea, printr-o tensiune specială a narativităţii ori a notaţiei, Jurnalul... (ambele variante) creează o puternică iluzie a transmiterii faptelor în imediatul lor. Or, o astfel de scriitură permite un joc flexibil al permutărilor, combinărilor, reasamblărilor, dislocărilor, repoziţionărilor etc., joc de care Steinhardt uzează cu graţie în această nouă variantă. Cred că metafora cea mai pertinentă pentru descrierea acestui fenomen este cea a cubului Rubik. În "Notele finale" ale ediţiei am identificat 15 tipuri de diferenţe, pe care le-am argumentat cu unu-trei exemple. Asistăm la un foarte liber joc textual, care este şi un joc subtil al memoriei. Noua rearticulare de care vorbeaţi luminează şi un alt aspect (comun şi prietenului său Dinu Pillat): o nelinişte, o repetabilă angoasă a rescrierilor, a reelaborărilor, a "revizitării" textelor, prin care se "corectează infatuarea" - vorba lui Călinescu - şi care este semnul conştiinţei critice.

Dacă între 1989 şi 1990 Jurnalul fericirii a fost citit la Radio Europa Liberă, nu ar fi posibilă stabilirea filiaţiei între cele trei variante ale textului, prin compararea cu acele înregistrări?
Bineînţeles că ar fi posibilă! Dacă aş intra în posesia acestor înregistrări, aş fi foarte fericit... De asemenea, dacă s-ar deschide arhiva Monica Lovinescu/Virgil Ierunca de la Paris, poate că s-ar găsi acolo şi cea de-a doua variantă, ceea ce ar duce la risipirea multor incertitudini...

Printre fragmentele inedite ale noii ediţii e şi evocarea unei întîlniri din august 1927 a lui N. Steinhardt cu ruda sa îndepărtată, Sigmund Freud, şi gafa primului de a vorbi "de eretici în prezenţa Papei" (adică de Jung şi Adler). Cunoşteaţi întîmplarea, e inedită doar în contextul Jurnalului?
Foarte amuzant acest episod, cu atît mai mult cu cît cel care comite "gafa" este un adolescent de 15 ani. O întîlnire cu Sigmund Freud este consemnată şi în articolul "Freud şi arta" din volumul Critică la persoana întîi (1983/2011). De data aceasta, locul consemnat este casa lui Freud din Berggasse nr. 6 (în realitate, Berggasse nr. 19). În varianta inedită a Jurnalului..., acesta e hotelul Südbahnhof. Nu-mi dau seama dacă e vorba de o altă vizită sau de capriciile memoriei. În orice caz, în acest articol este descris interiorul locuinţei lui Freud (obsesia acestuia pentru statuete, ceramică, unelte şi obiecte de cult, pentru arta australă şi neagră) şi, mai ales, ni se oferă un detaliu picant: pe celebra canapea de psihanalist a lui Freud se afla o scoarţă... bucovineană. (de fapt, e vorba de două vizite pe care N. Steinhardt i le-a făcut lui Freud: cea din 1927 (vezi pagina 222), la care ne-am referit, şi una din 1928 (vezi pagina 358), în Bergstrasse, descrisă pe larg în articolul "Critică la persoana întîi" - notă G. A.)

„N-am să mor deloc. Te aştept“

Tot într-un fragment inedit, este povestită lunga aşteptare din iulie-august 1964 a eliberării în urma Decretului: "Trec 27, 28 şi 29 iulie şi nu sînt anunţat" - un 29 iulie, ziua sa de naştere, peste care diaristul trece fără nici o tresărire. Care e tonul general al fragmentelor inedite faţă de prima variantă, cea editată la Dacia în 1991?
Nu cred că se poate vorbi de o tonalitate comună, uniformă, monocordă a fragmentelor inedite din această variantă. Fragmentul la care vă referiţi (pp. 446-448) descrie un moment de fericire intensă a diaristului (mie mi-au dat lacrimile la lectura acestui pasaj). Este episodul în care deţinutul Steinhardt, cu cîteva zile înaintea eliberării, află că a primit un pachet de la tatăl său, pe care îl credea mort de mult, şi pur şi simplu "înnebuneşte" de fericire. Să nu uităm că, în 31 decembrie 1959, cînd Steinhardt a fost convocat la Securitate şi sfătuit de anchetatori să devină martor al acuzării, printre mijloacele de persuasiune ale acestora a fost şi şantajul emoţional: bătrîneţea tatei, faptul că acesta "va muri ca un cîine" dacă fiul va ajunge la închisoare etc. Or, după cum se ştie, tocmai venerabilul Oscar Steinhardt este cel care îl îndeamnă să nu-şi trădeze prietenii şi să-şi asume destinul. Ba chiar îi promite că... nu va muri: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc. Te aştept." Aşadar se ţine de cuvînt. Acest pasaj copleşitor transcrie bucuria victoriei. Ei bine - vorba lui Oscar -, nu toate fragmentele inedite respiră aerul unei atari intense fericiri. Chiar pasajul la care m-am referit este urmat de un altul în care se relatează despre o farsă stupidă a unui procuror de la Gherla...

În ce sens episoadele comune celor două variante sînt redactate diferit? Există mărci clare ale diferenţei, e vorba pur şi simplu de uitare la reluare?
Ei, aici e o mare problemă, care mi-a creat alte incertitudini. Nici unul dintre pasajele comune nu este formulat identic, nici unul dintre pasajele variantei inedite nu reprezintă o reluare ne varietur a fragmentelor corespunzătoare (comparabile) din prima variantă. Cititorul poate face aceste comparaţii urmărind notele marginale (din stînga, respectiv din dreapta paginii) prin care se fac trimiteri la paginile corespunzătoare din prima variantă (avînd ca suport ediţia din 2008 de la Editura Polirom). Ba mai mult, am identificat chiar diferenţe de redare a unor citate în cele două variante. Aceste constatări mă trimit la ideea unei redactări din memorie... şi a acestei variante pe care o publicăm acum. Or, dacă mergem pe ideea că această variantă le unifică pe celelalte două, e de presupus că această unificare s-a făcut cu cele două variante pe masă. Cum se explică atunci faptul că nu s-a preluat identic nici un fragment din prima variantă? Aici ar fi şi contraargumentul meu la ideea că aceasta ar fi a treia variantă. V-am spus că am argumente şi contraargumente pentru ambele ipoteze. Contraargumentul la ideea că aceasta ar fi a doua variantă ţine de dimensiunea textului (750 de pagini - varianta a doua, 529 de pagini - varianta de faţă). Incertitudinile se vor risipi doar atunci cînd va ieşi la iveală varianta a doua (sau ceea ce se consideră ca fiind varianta a doua), cînd, văzînd-o, voi putea exclama şi eu odată cu Psalmistul: "Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!" Nu ştiu dacă se poate vorbi de mărci clare ale diferenţei în cazul redactării episoadelor comune, în sensul identificării, cuantificării şi analizării unor constante ale acestor diferenţe. Cert este că ele sînt altfel formulate, iar acest altfel are multiple forme de expresie. Cred că acea "crispare", acea "nervozitate" de care vorbeam marchează şi reformulările, rescrierile pasajelor comune. Poate şi un discurs mai auster, mai direct, mai tranzitiv în această variantă (şi care poate este mai în acord cu clauza "neliterarităţii" jurnalelor)...

Dăruind vei dobîndi...

Extinderea unor fragmente în această (probabil) a treia variantă ţine doar de accentuarea unor valori - de pildă, nobleţea lui Radu Cioculescu, mort la Aiud, care "s-a purtat impecabil în tot cursul executării pedepsei" sau refuzul personal de a fi martor în procesul lui Ion Negoiţescu?
Fragmentele menţionate de dumneavoastră ţin într-adevăr de accentuarea unor valori. În aceeaşi categorie ar intra, de pildă, pasajul referitor la A.L. Zissu şi la refuzul acestuia de a semna apelul pentru pace de la Stockholm (v. pp. 36-37), extins faţă de episodul aferent din prima variantă (v. Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 256). Însă nu toate extensiile ţin neapărat de o asemenea paradigmă. De pildă, un fragment despre o discuţie calmă, relaxată, amicală cu Sanda şi Vlad Stolojan, Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, care are loc la Văratec în august 1971, discuţie în timpul căreia N. Steinhardt comentează în faţa unui magnetofon nuvela O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade (v. p. 258), extins şi acesta faţă de pasajul corespunzător din prima variantă (ed. cit., pp. 570-571). Şi acest fragment ţine de accentuarea unor valori, de vreme ce comentariul cu pricina îşi va găsi locul pînă şi într-o predică din volumul Dăruind vei dobîndi...

Dar în cazul fragmentelor rezumate în varianta inedită sau a celor dislocate? Există constante, sau e vorba doar de capriciile redactării? Aţi putea şi exemplifica?
Înclin pentru a doua variantă de răspuns. La capitolul dislocări, am dat ca exemplu, printre altele, fragmentul referitor la spitalizarea lui Steinhardt în urma unui îngrozitor accident de circulaţie din iarna 1967-1968, compact în prima variantă (ed. cit., pp. 594-596), dar dislocat în două pasaje repoziţionate în varianta inedită (v. pp. 432-433, respectiv pp. 460-461). Iar la capitolul rezumări, fragmentul referitor la discuţiile din închisoare despre descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă (v. pp. 184-185).

Convertire şi autobiografie

Fenomenul acesta al redactărilor succesive şi atît de subtil diferite este aproape unic în literatura noastră. Credeţi că noua variantă dezvăluie un alt "ultim Steinhardt" supus "paradoxurilor libertăţii"?
Un exemplu similar îl reprezintă memoriile lui Belu Zilber, a căror dactilogramă a fost confiscată în 1970, ceea ce l-a determinat pe autor să rescrie din memorie o altă variantă. Actor în procesul Pătrăşcanu (1997) şi Monarhia de drept dialectic (1991), ambele publicate la Humanitas, sînt două variante ale aceluiaşi text. Nu în ultimă instanţă, romanul Aşteptînd ceasul de apoi de Dinu Pillat, care cunoaşte trei etape de scriere/rescriere (1943-1944, 1948, 1948-1955), devine principalul capăt de acuzare a scriitorului în procesul din 1960, se pierde în arhivele Securităţii şi este redescoperit după 50 de ani. Cred că aceste exemple ne spun cîte ceva despre "paradoxurile libertăţii" exact în lumile în care libertatea este interzisă.
Acest fenomen ne dezvăluie, mai ales, dorinţa irepresibilă, exasperată, a lui N. Steinhardt de a depune mărturie şi de a lăsa această mărturie, în ciuda/în pofida/ în contra/împotriva tuturor obstacolelor şi opresiunilor. Despre lumile traumatizante prin care a trecut, despre ce i s-a întîmplat lui şi celor din jurul său. Jurnalul fericirii este proba unei investiţii totale în acest sens. Este şi jurnalul unei convertiri - or, se ştie, convertiţii simt nevoia irepresibilă de a-şi mărturisi experienţa. Sfîntul Patrick în Confesiunile sale recunoaşte: "Nu pot să nu dau glas atîtor binefaceri şi îndurării pe care Dumnezeu mi le-a oferit", iar Paul Claudel este şi mai radical în această privinţă: "Crezi că numai pentru tine ai fost convertit?" La fel şi Julien Green: "Astăzi sînt convins că ceea ce am primit ne-a fost dat pentru ca la rîndul nostru să dăm altora şi că în această ordine nimic nu ne aparţine în exclusivitate." Nancy Gaulthier, de la Universitatea din Tours, în Povestiri autobiografice despre convertire în Imperiul Roman, leagă chiar naşterea genului autobiografic în literatura europeană de experienţa convertirii. Nu altfel a fost şi pentru N. Steinhardt, care şi-a mărturisit acest impuls nu oriunde, ci într-un birou de anchetă, după confiscarea Jurnalului fericirii: "Am simţit nevoia - certă - de a-mi lămuri mie însumi motivele adîncii prefaceri religioase prin care am trecut. Mi s-a impus ca o necesitate spirituală lăuntrică o asemenea lămurire. Ea nu putea avea loc decît pe calea scrisului, care singur precizează şi defineşte" (Declaraţie din 16 decembrie, 1972). Iată... paradoxurile libertăţii...


interviu realizat de Simona SORA

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

tomate negre romanesti jpg
Locul din România unde crește tomata neagră, abia creată de americani. Pigmentul are proprietăți anticancerigene
Au apărut tomatele violet cu proprietăți în prevenirea cancerului. Cercetătorii americani tocmai au făcut acest anunț în publicațiile de specialitate. La noi crește de mulți ani un soi asemănător, la Buzău.
David Petraeus Foto Profimedia
Fostul șef CIA, dacă Rusia ar utiliza arme nucleare: „Îi vom scufunda lui Putin fiecare navă din Marea Neagră și orice forțe din Ucraina!“
SUA ar distruge trupele rusești și ar scufunda flota din Marea Neagră, dacă Putin ar decide să folosească arme nucleare în Ucraina, a declarat David Petraeus, fost țef al CIA și general în rezervă al Armatei SUA.
Ligia Deca, noul ministru al Educației. Ce ar trebui să facă
O felicităm pe dna Ligia Deca pentru funcția importantă pe care o va deține. Să-i acordăm prezumția de bune intenții și de reușită in misiunea grea de modernizare a Educației.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia