Opiaceele Henriettei Yvonne Stahl

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013)

Studiul lui Andrei Oişteanu - Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2010) - a contribuit şi la redescoperirea Henriettei Yvonne Stahl (1900-1984), prin, mai ales, romanul Între zi şi noapte. O carte care, prin realism şi onirism deopotrivă, prin autenticitate şi printr-un dramatism pe alocuri degenerativ, rămîne rădăcina vie, la nivel românesc, a unei direcţii (ori poate chiar gen!) în curs de acreditare: narcoliteratura.

Aristocrate spectrale

„Morfina se preface în umbră, fantomă, zînă“, scrie Jean Cocteau în Opium. Jurnalul unei dezintoxicări. Am putea lesne parafraza: morfina o preface în umbră, fantomă şi chiar într-un soi de zînă. Neagră. Numele ei e Zoe Mihalcea Vrânceanu, cea mai complexă morfinomană a literaturii române. Creaţie de vîrf a Henriettei Yvonne Stahl, romanul Între zi şi noapte a fost publicat în 1941, ajungînd în librării abia în anul următor. (În eseul de faţă vom folosi ediţia din 1988 apărută la Editura Dacia.) Autoarea însăşi mărturiseşte: "Totul s-a întîmplat aidoma, în realitate ca în roman. Absolut tot." Numele personajului e real. Într-o primă versiune, eroina se numea Marta, însă - se confesează romanciera -, "după ce au murit toţi cei amintiţi în roman, (...) am simţit nevoia ca numele adevărat al eroinei să fie pomenit în cartea aceasta."
Primul soţ al Henriettei Yvonne Stahl a fost, vreme de paisprezece ani (1931-1944), Ion Vinea, el însuşi narcoman şi unul dintre cei mai cunoscuţi traducători ai lui Poe, inclusiv al povestirilor Berenice, Ligeia, Prăbuşirea Casei Usher. Seria majoră de asemănări - de structură, dar şi de nuanţă - dintre personajul Zoe Mihalcea Vrânceanu şi eroinele din prozele citate s-ar putea explica şi pe linia relaţiei autoarei cu Ion Vinea, mai ales că asemănările în cauză frizează, nu o dată, coincidenţa de tuşă portretistică.
În cazul unor autori precum Edgar Allan Poe, opera e culminaţia pozitivă iar biografia - culminaţia negativă a constituţiei interioare, a unei psihostructuri. Abia scrisul reprezintă modalitatea de pozitivare a experienţei, de "fixare" a ei. Dar şi autorul plăteşte, adesea, acelaşi preţ ca personajele sale: biografia-traumă, dispariţia prematură (Poe s-a stins la patruzeci de ani). E tributul cerut, printre altele, de aşa-zisa "morbideţe" a literaturii sale, esenţiale, în fapt, din unghi estetic; de excesele fondatoare, care îl fac să îşi depăşească, artistic, epoca şi îl instituie ca precursor al decadentismului, curent care, în intervalul 1880-1900, avea să marcheze arta occidentală.
Eroinele poeşti sînt fiinţe stinse, umbre care transgresează în voie hotarul volatil dintre lumi. O feminitate fantomatică, graţioasă şi înfricoşătoare. Maladivul sporeşte, la fel ca în cazul Zoei Mihalcea-Vrânceanu, distincţia. "Văd în frumuseţea unei femei soarta ei" - scria, în Pietre pentru templul meu, Lucian Blaga. Boala şi moartea par culminaţii fireşti, corolarul unui anumit tip de frumuseţe şi destin.
Berenice, de pildă, apare, "în zilele cele mai fericite ale frumuseţii ei", ca "fantomă", ca entitate eterică. Stingerea devine un apogeu negru, tot aşa cum graţia e mărturia unei fragilităţi patologice: "Nu o văzusem ca pe o fiinţă pămîntească, din carne şi oase, ci ca pe abstracţia unei asemenea fiinţe..."
Un paradox al eroinelor poeşti e că ele sînt nevii şi nemoarte, făpturi plutitoare, unele înmormîntate prematur. Singura certitudine legată de Ligeia, protagonista nuvelei omonime publicate în septembrie 1838, este înfăţişarea ei: înaltă, mlădioasă, subţirică, "era strălucirea unui vis de opium (s.n.), o viziune aeriană şi sublimă, mai stranie (...) decît fantasmele ce pluteau în jurul sufletelor adormite ale fecioarelor din Delos." Citatul imediat următor, din Bacon, e paradigmatic: "Nu poate exista o frumuseţe desăvîrşită fără o notă de straniu în proporţii."
Ivoriul e o substanţă definitorie şi, totodată, antifrastică, o "antimaterie". Duritatea face din piatră şi os simboluri consacrate ale forţei şi rezistenţei. Ivoriul poesc semnifică sensibilitate, paloare, fragilitate. Aspecte cromatice, "exterioare", care ţin de albul "cadaveric", iar nu de duritatea ţesutului osos. Suprafaţa, culoarea primează artistic.
Cîteva crîmpeie de contemplaţie bizară, narcotică din Berenice: "să mă pierd o noapte întreagă priveghind flacăra înaltă a unei lămpi sau jarul din vatră, să visez zile întregi mireasma unei flori; să îngîn fără oprire un oarecare cuvînt, pînă ce sunetul, prin necontenita lui repetare, înceta să mai înfăţişeze minţii mele vreun înţeles, să pierd orice simţ al mişcării printr-o nemişcare deplină." Repetarea maniacală a unui cuvînt, pînă la "vidarea" sa, constituie o "mantrizare" sui generis, o ritualizare cu iz decadentist. Cuvîntul devine sunet, se debarasează, la fel ca obiectele, în anumite staze contemplative, de accepţiunea sa utilitară, diurnă. În mistică, dincolo de latenţa magică a vocabulei - zeitatea, de pildă, e prezentă in concreto în numele invocat -, repetarea neostoită a sunetului-cuvînt e, în sine, un procedeu de abolire a realului, o tehnică.
Atît în yoga clasică cît şi în alte tradiţii esenţiale, nemişcarea deplină e o condiţie sine qua non a meditaţiei. Fixitatea posturii (āsana), concentrarea (ekāgratā) asupra unui obiect-suport sau a unui punct interior duc, facilitînd meditaţia propriu-zisă, la neclintirea mîntuitoare a minţii şi a spiritului, la "nemişcarea lor deplină". "Yoga, scrie Eliade, i se opune vieţii", dinamicii ei profane, împrăştierii şi risipirii evanescente, fluxurilor şi reveriilor necontrolate, perturbatoare.
În pasajul citat, avem de-a face cu o mistică narcotică, cu experienţe şi chiar experimente deopotrivă halucinante şi revelatoare. Unul dintre efectele clasice ale opiumului e tocmai această "neobişnuită, stăruitoare şi bolnăvicioasă atenţie" care, în sensul celor de mai sus, "nu trebuie să fie confundată cu înclinarea spre visare, acea înclinare comună tuturor oamenilor şi în voia căreia se lasă mai ales cei cu o imaginaţie înflăcărată."

Paralele/tangente româneşti

În acceaşi notă, una dintre cele mai izbutite descrieri ale Zoei Mihalcea Vrânceanu ne-o înfăţişează în amurg, "pe un scaun fără spetează." "Fumul ţigării îi aluneca pe faţă, pierzîndu-se în părul ei des şi ondulat, scăpînd apoi încet, mai eterat. În umbra odăii, faţa Zoei avea o paloare stranie făcută din ultima lumină a înserării. Ceva fantomatic, de inconsistenţă." Elementele obiective - fumul, lumina fadă a înserării - şi substanţa simbolică a protagonistei se suprapun. Alcătuirea interioară, structurală, a personajului, şi cea exterioară, a peisajului şi a momentului (înserarea) converg. Aşa încît fumul ţigării, de pildă, este, totodată, şi substanţa simbolică a protagonistei - la fel de fantomatică, de "inconsistentă". E ceea ce am putea numi moment-conjuncţie. Vom ilustra ipoteza noastră printr-un exemplu dintr-un text literar propriu, un jurnal fantasmatic în lucru: o fată bătrînă, "acră", muşcînd dintr-o acritură, prizîndu-şi, adică, propria substanţă.
O prezenţă angelică, am zice, dacă această Zoe Mihalcea Vrânceanu ar fi doar delicată, nu şi stranie, dacă nu ar induce, prin propria-i înfăţişare, senzaţia unei taine sumbre. Care o face nu doar tragică, ci şi superioară, desprinsă, dintru început, de un univers ce o ţine, doar, captivă, fără a o mai captiva.
Primul contact vizual, "atît de lung, de fix", înteţeşte simptomatica descrisă. Zoe pare "cuprinsă de un gînd unic şi etern ca al statuilor." Fixitatea şi percutanţa privirilor sînt nepămîntene. Nefiinţa Zoe Mihalcea Vrânceanu capătă o maiestuozitate statuară. Ana şi Zoe, mai degrabă, se recunosc, decît cunosc. Magnetismul e instantaneu. Zoe e "foarte frumoasă, dar mai ales stranie." Această stranietate e una dintre senzaţiile princeps ale contactului cu o făptură/dimensiune a fiinţei care reprezintă cu totul altceva decît prea obişnuiţii oameni din jur. De aici şi pînă la prima apariţie în text a cuvîntului supranatural nu e decît un pas, cît se poate de firesc: "Niciodată, Ana nu bănuise că poate exista o asemenea faţă şi mai ales o asemenea supranaturală (s.n.) privire."
Dependenţa protagonistei are origini traumatice. Ea a fost "închisă la balamuc" de către propriii părinţi, timp de doi ani. Consecinţele, interioare şi exterioare (sociale, familiale), ale acestei sechestrări camuflate medical sînt insurmontabile: "orice aş spune, s-ar crede că sînt nebună." Trauma e mereu actualizabilă, ameninţarea - perpetuă. Statutul de "nebună" se poate transforma, "oricînd, oricînd", într-un pretext, acreditat clinic, care să agraveze, decisiv, marginalitatea protagonistei. Aşa încît simplul fapt că părinţii, responsabili de internarea-i forţată, au învăţat-o să le spună mamă şi tată apare ca "o perversitate în plus."
Narcoticul şi psihosomatica aferentă întemeiază un "simţ moral" aparte. O percepţie mai acută a răului şi urîtului, indiferent de natura lor. (Contra)reacţia - în raport cu aceşti "stimuli" - e cu atît mai promptă. Agresiunea se developează în toate faţetele ei, ca un rînjet care dezveleşte toţi colţii, fiind astfel insuportabilă şi, în fapt, invincibilă. Un scaun urît e, pentru Zoe Mihalcea Vrânceanu, "o monstruozitate inutilă." O emanaţie toxică a minţii omeneşti. Trecerea acestui prag se dovedeşte ireversibilă. E aspectul social al rupturii de nivel. Privelegiile proscrisului sînt însă dintre cele mai însemnate. Exclusul vede altfel, contemplă organismul social dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, nemaifăcînd parte din ţesutul său viu, util, productiv.
Internarea devine expediere, detenţie, practică punitivă. Intoxicată de morfină, Zoe nu mai e, în acelaşi timp, victima preazilnicului înec în supa socială, în anodinul călduţ, confortabil, castrant. Perspectiva ei, dură şi dureroasă, o face cu atît mai "dificilă", mai incomodă şi indezirabilă.
Proximitatea morţii, contemplarea ei primează decisiv asupra cauzelor concrete. Drama se poate pozitiva sau "reabilita" - graţie tocmai potenţialului său iniţiatic, gravităţii temelor şi a realităţilor cu care se confruntă -, o narcomană precum Zoe Mihalcea Vrânceanu, însă, nu. Ea intuieşte, prevede, cunoaşte avant la lettre comportamentul celorlalţi, fricile şi ipocriziile care întreţin efectul de onorabilitate, aparenţa nobilă a vidului social. Fulgurant, Zoe i se înfăţişează Anei Stavri, jumătatea luminoasă a binomului romanesc, drept una dintre cei care "avuseseră puterea să gîndească tot." O adevărată iniţiată, pe care narcomania o "camuflează" aşa cum sărăcia ascunde potenţiala condiţie religioasă a sărmanului.
Decăderea, mizeria şi distincţia nelumească, funebră sînt contrariile inarmonizabile ale acestei protagoniste, din care viaţa se retrage în felul apelor, tăcut. Efortul de a se sinucide e, pentru Zoe Mihalcea Vrânceanu, unul imposibil. "Oamenii care se sinucid au încă multă putere în ei. Nu aceştia sînt cei mai nenorociţi. Vine o clipă de disperare cînd nici să te sinucizi nu mai poţi. Eu, de exemplu, acum n-aş mai avea puterea să mă omor."
Expediat de Zoe, Dorin Iuga, unul dintre pretendenţii acesteia, se sinucide: "Ei spun că s-ar fi infectat voit, a ascuns, nu s-a lăsat îngrijit... în fine, o sinucidere simulată." Cinismul Zoei frizează, aici, paroxismul:
"- Pentru ce să mint. Ştiam că se va omorî.
- Atunci pentru ce l-ai lăsat... să plece?
Ana simţea cum îi bate inima tare de tot.
- Mă plictisea.
- Atunci pentru ce l-ai lăsat să se îndrăgostească?
- Mă plictiseam."

Transe, viziuni, premoniţii...

Noaptea în care Zoe "cade leşinată" se dovedeşte a fi noaptea în care Dorin moare. Un nou fenomen extrasenzorial îşi face loc în paginile cărţii. "Cedarea" Zoei e, de fapt, resimţirea morţii lui Iuga. Trezită, Zoe îl vede pe Dorin. Adică spectrul, fantoma acestuia: "sta (sic!) nemişcat, rezemat de uşă. Mă privea. Atunci am ştiut că a murit. Am leşinat din nou." Ulterior, prin intermediul Zoei, Henriette Yvonne Stahl acreditează o curioasă ipoteză asupra acestor fenomene: "De lucrurile supranaturale niciodată nu te sperii, pentru că în clipa în care se întîmplă eşti tu supranatural, altfel nu le-ai putea vedea."
Leşinul e şi o "ruptură" sui generis, care face cu putinţă perceperea apariţiei fantomatice prin sincronizarea de nivel cu aceasta. Oricît de accidental, de explicabil medical, de "profan", el constituie, totodată, unul dintre numele negative ale deschiderii, o modalitate prin care identitatea profană e abolită: "...dar aerul, aerul e irespirabil sau corpul nu mai ştie să trăiască supranatural, nu mai ştie respira... În fine... am leşinat."
Zoe a studiat, în adolescenţă, pianul la Leipzig. Forţa reprezentărilor interioare ale morfinomanei noastre e tulburătoare. Amintirile, peisajele fantasmatice generează reacţii fizice subite, incontrolabile. A şti, pentru Zoe, înseamnă a simţi. Intuiţia, presentimentul sînt modalităţi nete de sondare a realului. "Da, Ana ştia că omul acesta (tatăl) era capabil de orice monstruozitate, simţise (s.n.) lucrul acesta." O cunoaştere metasomatică. Intensitatea unei premoniţii, de pildă, pare a fi garantul veridicităţii ei. Sensibilitatea îşi reafirmă potenţialul transcendent.
Plimbîndu-se bezmetic prin cameră (după vizita tatălui ei la Leipzig), pe fond de febră, Zoei îi pare că "ceva îngrozitor o pîndeşte" - presimte, altfel spus, dezastrul internării forţate. Al veritabilei detenţii medicale care va urma. Accesul premonitoriu e, şi de această dată, însoţit de un simptom fizic, de o perturbare - febra. Un cuvînt esenţial revine în descrierea acestor fenomene: ceva. Ambiguitatea e terifică. Pericolul propriu-zis rămîne neprecizat, în timp ce realitatea şi apropierea sa par imediate.
Dacă personajele lui Poe trec, frecvent, prin stări cataleptice, Zoe alunecă în inconştienţă, prin leşinuri repetate. O mărturie a sensibilităţii care devine, lesne, fragilitate patologică. "Treceam din leşin şi inconştienţă din nou la viaţă şi, apoi, iarăşi, la leşin." Cedările psihosomatice se succed aiuritor.
"Golirea minţii", cauzată de lipsa de preocupări, tinde să aibă efectele unei metode mistice, ale unei tehnici de salvare. Mediul spitalicesc e camuflajul. Imobilizarea la pat generează efecte comparabile cu fixitatea postúrilor meditative. Inactivitatea se pozitivează subtil, devenind revelare a condiţiei post mortem: "cîteodată mi se părea că am murit de mult şi că am fost uitată, azvîrlită în afara oricărei schimbări."
Aşa cum, în context arhaic, specialistul în sacru este, adesea, şi un specialist în medicina epocii şi a comunităţii respective - iatromant, medicine man, şaman -, cel care suferă (pacientul, bolnavul) trece printr-o specializare în sacru, printr-o iniţiere. Istorisirile Zoei prezintă, astfel, semnalmentele unui vizionarism autentic. Chiar dacă nu e vorba de o călătorie deplină, care să propună o versiune, o posibilă structură a lumii de dincolo, mărturia morfinomanei noastre vizează o lume/dimensiune nouă. Stările şi senzaţiile îşi transcend sorgintea clinică. Intensitatea anulează primatul patologicului. Dependenţa devine baza fiziologică a deschiderii iniţiatice, numele său negativ. Perturbarea e resemnificată: ea e (şi) o victorie asupra normalităţii, înţeleasă ca echilibru steril(izant).
Esenţială este asumarea, sensul pe care subiectul îl dă (sau nu) dramei sale, ceea ce Mircea Eliade numea hermeneutică creatoare. O teorie a sensului transfigurator, care îmbină contrarii aparente: a conferi, a induce sens nu înseamnă a falsifica experienţa, ci a o potenţa. O interpretare care nu se rezumă la decriptare, la desluşirea, strict raţională, a unei finalităţi "obiective". Spre a parafraza o operaţiune matematică, e, mai degrabă, vorba de o ridicare la putere, de o schimbare de perspectivă, de valorizarea eliberatoare a suferinţei în virtutea căreia, asumată creativ şi curajos, orice experienţă poate deveni sacră.
"Vedeam înaintea mea întinsuri de apă limpede şi lipsite de temperatură, totul blînd, nemişcat. Un decor de aur al nisipului din fundul apei, luminat de bogăţia soarelui. Simţeam blîndeţea adierilor care legănau apa, simţeam liniştea pomilor oglindiţi în apă, simţeam aerul aburit în oglinda limpede a lacului care m-ar fi adormit fără vise." Un hipnotism conjugat - atît al suprafeţei cît şi al profunzimilor - al totalităţii aspectelor acvatice. Lacul e, la rîndu-i, ochi. Care tranchilizează şi fixează. Prin simultaneitatea activă a aspectelor sale: suprafaţă şi adîncime aurie; luciu, reflexie şi limpezime.
Spre a preîntîmpina sinuciderea "prin nemîncare", medicul dispune ca Zoe să fie hrănită artificial. Procesul e perceput ca o agresiune profanatoare. "Zilnic au vărsat în corpul meu, pe nas, cu tuburi, un lichid, mîncare." O potenţare kafkiană a laturii medicale. Tuburile vîrîte pe nas, hrana însăşi ("lichidul") reprezintă o violentare tehnologizată.
O dublă captivitate se developează, o răstignire între lumi: Zoe e atît captiva lumii de aici (a propriei familii, a drogului, a celorlalte "păcate") de care nu se poate desprinde, cît şi a lumii de dincolo, la care nu poate, decît fulgurant, accede. O simetrie inversă prinde contur: Zoe "se învaţă cu gîndul" că trebuie să trăiască, aşa cum cei mai mulţi "învaţă să moară."
Plictisul intervalului sterp, dintre moartea lăuntrică şi cea biologică, echivalează viaţa cu o formalitate şi acutizează dependenţa de morfină. O astfel de postexistenţă lumească e tot mai greu suportabilă fără "sprijinul", tare şi direct, al drogului. Lipsa de substanţă a vieţii cere o substanţă-substitut, care să inducă iluzia unui sens, fiind, totodată, un paleativ.
În doctrinele yoga, cel care a cunoscut enstaza samaddhi-ului "transcende în mod absolut condiţia existenţială." Iniţiatul e un jivan-mukta, un "eliberat în viaţă." Care, însă, nu mai acţionează (prin) el însuşi, nu mai e victima karmei, ci are conştiinţa lui se acţionează:. "Asemenea lui Buddha, aceşti eliberaţi aleg să rămînă în viaţă pentru a transmite iniţierea primită." (Mircea Eliade, Yoga. Nemurire şi libertate, traducere de Walter Florescu, Humanitas, 2006)
Asemănătoare ca structură - şi, în acelaşi timp, opusă ca natură - este şi experienţa protagonistelor noastre. O iniţiere răsturnată care, smulgînd vălul ignoranţei, face "realitatea obiectivă" cu atît mai profană. Renaşterea e înlocuită de o a doua cădere sau de o recădere într-o lume cu atît mai traumatizantă. "Iluminarea" Zoei este, la rîndu-i, urmată de o postexistenţă lumească, de un interval dezvrăjit, suportabil doar cu ajutorul narcoticului. Depăşirea condiţiei umane nu este rodul firesc al împlinirii ei. Durerea e, aşadar, şi condiţia iniţială, şi cea finală.
Cîteva aspecte fundamentale ale misticii îşi găsesc corespondentul incomplet şi pervertit în experienţa Zoei: a) fixitatea posturii - prin imobilizare forţată la pat; îmblînzirea, cu un concept din sfera budismului, a minţii maimuţă, cauzată de drog, medicamente, lipsă de activitate; b) mortificare narcotică; c) "postul negru" al înfometării protestatare.
Aşa cum remarca şi Andrei Oişteanu, unul dintre meritele romancierei e soluţionarea ecuaţiei epice printr-o cauză colaterală a morţii Zoei Mihalcea Vrânceanu. Nu prin supradoză, ci prin infecţie tetanică. Renunţînd la cele mai elementare măsuri de protecţie, morfinomana "îşi făcea injecţiile chiar prin rochie, fără nici o precauţie de igienă." Corpul artistei "va servi studenţilor la disecţie." O altă "integrare" forţată (de împrejurări) în sistemul medical. Dacă tinerei Zoe Mihalcea Vrânceanu medicina nu i-a fost de nici un folos, ci, dimpotrivă, i-a grăbit sfîrşitul - internări carcerale, medici corupţi etc. -, atunci trupul ei îi va fi de folos medicinei, doctorilor "de mîine".
În calitate de obiect de studiu, corpul neînsufleţit e, în primul rînd, obiect. Dar "demersul ştiinţific" în cauză are şi semnificaţia unei iradieri identitare. Lipsa unui sens lumesc e, din nou, subliniată. Disecarea cadavrului e singura utilitate pe care societatea şi medicina au putut-o găsi. O reciclare cinică - ştergerea celei mai materiale urme: trupul. Anti-corpul Zoei Mihalcea Vrânceanu - descris, aşa cum am arătat, în termeni eterici, fantomatici, spiritualizanţi - apare, în lumina destinului său postum, drept o structură mai concretă, materială şi organică, în cel mai propriu sens ca oricînd.
Medicina grăbeşte sfîrşitul cadavrului, profesionalizîndu-i descompunerea, aşa cum - prin corupţie, ineficienţă, indiferenţă - a grăbit şi sfîrşitul vieţii personajului real Zoe Mihalcea-Vrânceanu. Mitul - spre a-l parafraza pe Vasile Lovinescu - e, la rîndu-i, "sfîşiat": moart(e)a e tînără, dar cadavrul nu e frumos. Un "corp neînsufleţit" îşi găseşte mai lesne utilitatea decît individul autentic, cel care nu e doar o entitate numerică, statistică, un sens real.

E rîndul Anei...

Suferinţa feminină generează (şi) cele mai bune pagini ale romanului Pontiful (1972), care are în centru relaţia dintre Ana Stavri şi vindecătorul, telepatul, iniţiatul Ara Surenian. Viziunea asupra dragostei e una spiritualistă. "Impresia eroinei că îl cunoştea de mult pe acest bărbat dăruit cu harul vindecării, iar că acum doar l-a reîntîlnit şi recunoscut, ia forma motivului metempsihozei." (Elena Zaharia-Filipaş, prefaţă la Henriette Yvonne Stahl, Voica. Pontiful, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2010)
Problematica supranaturalului revine, cu intensitate, şi în acest roman. La fel şi obsesia eternităţii, a definirii şi trăirii ei.
"Marta mi-a dat un calmant, a găsit o fiolă de pantopon. O clipă mai tîrziu, m-am deşteptat brusc. Ce ciudat! Ce ciudat! Cît de ciudate sînt căile vieţii. Cînd am deschis ochii, m-am simţit alt om. Am cerut tocul şi o hîrtie şi, pe negîndite, pe nerăsuflate, am scris. Versuri. (...) Dar, pentru întîia oară, după unsprezece ani, am scris cu plăcere, cu elan, cu putere." Scrisul e, la Ana Stavri, în strînsă legătură cu boala, cu suferinţa cea mai concretă. Experienţa morfinică: alinarea, somnul, "deşteptarea" marchează întoarcerea, miraculoasă prin "bruscheţea" sa, la scris, începutul "eliberării". E, poate, cel mai "pozitiv" context morfinic din romanele Henriettei Yvonne Stahl. Efectele drogului sînt primele semne ale unei regenerări autentice.
Şi Anei Stavri doctorul îi administrează injecţii cu morfină. "Durerea a cedat greu şi numai provizoriu. Prin ceaţă îl vedeam pe Filip." sau: "Mă ţineau cu morfină şi pansamente cu novocaină. Durerile se înălţau pînă la mijlocul trupului." Dincolo de efectele analgezice, morfina generează o somnolenţă de fond, starea incertă dintre somn şi veghe: "Ameţeala era plăcută, ca înainte de somn, de narcoză sau parcă aş fi copil şi m-ar fi legănat mama. O mare dulceaţă în trupul meu." Boala e reconvertită prin scris, ca resursă poetică şi modalitate a inspiraţiei: "Într-adevăr, în timpul acelei boli, am scris aproape un volum de poezii. Cum aveam forţă să scriu? Nu ştiu. Mă grăbeam. Îmi era teamă să nu mor. Scriam aşa cum scrii un testament." Şi Pontiful conţine cîteva dintre poemele Anei Stavri, marcate de interogaţii grave, de greoaie metafore genitivale ("stînca inimii îmi luase foc"), figuri mitologice (Etern Prometeu) etc. Fapt mai puţin cunoscut, Henriette Yvonne Stahl este şi autoarea unui volum de versuri, Orizont. Linie severă (1976), scris în franceză şi publicat la Editura Athanor (Paris).
Fiola de pantopon, găsită de prietena Marta în casă, trădează o anumită familiaritate a Anei Stavri cu drogul. Morfina e parte, în cazul Anei Stavri, dintr-un proces de vindecare şi renaştere spirituală izbutit, care culminează cu închiderea inexplicabilă a rănii trupeşti. Paginile care descriu boala Anei, cele mai intense ale cărţii, sînt, la rîndu-le, inegale. Problematizarea suferinţei, meditaţiile - lipsite de supleţe estetică - pe tema eternităţii suferă de un patetism care reprezintă unul dintre cele mai constante minusuri ale prozei Henriettei Yvonne Stahl: "Am pierdut noţiunea timpului. Sînt eu - cea din eternitate, eu - cea dintotdeauna, eu în luptă cu mine însămi şi destinul meu." Aceste derapaje sînt însă contrabalansate de pasaje în care detaliul fiziologic remodulează registrul estetic al suferinţei, dîndu-i un esenţial spor de concreteţe: "Îmi este rece pe şira spinării. Mă simt bolnavă" sau: "Eu plîng, lacrimile curg şi îmi udă părul, îmi intră în urechi, pe buze, în gură", lacrima (re)căpătînd astfel statutul - depoetizant - de secreţie, nemaifiind doar o marcă lirică, mistificantă, a suferinţei. Natura rănii, a durerii propriu-zise ţine de o intimitate prozaică, atent explorată estetic: "Spasmele au fost atît de tari, încît am leşinat; cînd mi-am revenit, durerea era încă mai îngrozitoare, iar din mine curgea sînge. O fisură a sfincterului."
"Avatarul" Ana Stavri îşi continuă periplul şi în Drum de foc (1981). Evoluţia protagonistei e urmărită, aşadar, pe parcursul mai multor decenii: lecturi fondatoare - mistică, ocultism, Dostoievski; drame erotice generatoare de nelinişti şi dileme metafizice, contemplarea sinuciderii etc. Vîrful indiscutabil al tripticului (Între zi şi noapte, Pontiful, Drum de foc) rămîne, însă, primul titlu. Mărturie iniţiatică şi cronică... de familie; psihedelic şi social, romanul Henriettei Yvonne Stahl pune într-o lumină dintre cele mai inedite interbelicul românesc.

Tudor Creţu (n. 1980) este dr. în literatură comparată (cu teza Narcoliteratură. Cunoaştere, experienţă, estetică). Cea mai recentă carte publicată: Developări literare, Editura Universităţii de Vest, 2011. În prezent este managerul Bibliotecii Judeţene Timiş.