O elocvenţă rafinată şi elegantă

L-am cunoscut pe Marian acum vreo 30 de ani. Eram amîndoi la Bucureşti şi era anotimpul castanilor înfloriţi. Eu ieşisem într-o pauză în grădina de lîngă Biblioteca Academiei, el se îndrepta spre clădirea centrală, cu o mapă voluminoasă, vorbind cu un drag prieten comun, un clasicist foarte cunoscut nu doar în România, Mihai Nasta, un adevărat intelectual european. Mihai, în italiana sa pe cît de îngrijită, pe atît de expresiv colorată, mi l-a prezentat pe tînărul său coleg cu vorbele frumoase care se foloseau adesea (şi poate se folosesc încă) în Europa Centrală pentru a însoţi ceremonialul prezentărilor între persoane din lumea culturii. „Ţi-l prezint pe cel mai bun italienist din tînăra generaţie, s-a format în Italia, la Universitatea «La Sapienza» din Roma, şi şi-a dat licenţa în filologie romanică cu Aurelio Roncaglia!“. Desigur, premisele constituiau o foarte bună carte de vizită, la care s-au adăugat imediat afabilitatea interlocutorului din Cluj – oraş în care predasem timp de două semestre literatura italiană, cu zece ani înainte, avînd bune relaţii cu mulţi profesori de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ –, elocvenţa sa rafinată şi elegantă, buchetul de proiecte şi de informaţii pe care ştia să le lege între ele cu o dezinvoltură desăvîrşită, ce confirma maturitatea cercetătorului (pe atunci în vîrstă de doar 30 de ani).

M-am întors în Italia, dar am urmărit cu atenţie – chiar dacă de la distanţă – inepuizabila activitate ştiinţifică şi culturală a noului meu prieten. Şi eu proveneam din filologia romanică, o disciplină pe care o predam la Universitatea Calabria, şi în interiorul căreia puteam introduce noţiuni de lingvistică românească şi puteam oferi un modul de literatură română. După cîţiva ani, ca urmare a pensionării lui Silvio Guarnieri (un valoros critic militant şi deopotrivă românist pasionat), Universitatea din Pisa m-a invitat să predau limba şi literatura română, domeniu care avea deja o tradiţie de peste 20 de ani. La jumătatea anilor ’80 m-am transferat, aşadar, în superba Toscana, o regiune al cărei peisaj (şi în special colinele sale) îmi amintea de anii mei din România, de cromatica naturii care, la asfinţit, trecea de la verde la verde închis şi de la albastru la indigo, aşa cum adesea îmi apăruse în relieful calm şi ondulat al Transilvaniei. Mi-am început cursurile, de-acum centrate exclusiv pe cultura română, de la Şcoala Ardeleană la Eminescu, de la marea poezie interbelică la proza fantastică, dar mi-am dat seama imediat că, pentru a consolida studiile româneşti la Pisa, aveam nevoie de reactivarea unui post care existase pînă recent: acela de lector din România. Erau însă ani grei, deceniul cel mai sumbru al regimului ceauşist. Hotărît să relansez catedra de română şi, de asemenea, să ajut un italienist român valoros să-şi continue cercetările, m-am gîndit imediat să-i telefonez tînărului meu prieten din Cluj, Marian, care între timp publicase importante eseuri de italienistică şi românistică. L-am sunat cu un oarecare entuziasm, dînd drept scontat interesul său de a petrece cîţiva ani în Italia pentru a citi manuscrise, pentru a studia volume şi comentarii despre Divina Commedia, pentru a-i frecventa din nou pe maeştrii săi Natalino Sapegno, Aurelio Roncaglia, Luciana Stegagno-Picchio, Rosa del Conte şi pe colegii din anii de facultate, acum profesori şi cercetători afirmaţi, de la Roberto Antonelli la Roberto Mercuri, de la Corrado Bologna la Livio Petrucci. Răspunsul lui a fost un duş rece, dar şi o reconfirmare a integrităţii sale morale şi intelectuale: „Îţi mulţumesc că te-ai gîndit la mine. Dar nu are sens să încerci, oricum nu-mi vor da voie să ies din ţară...“. Aşa că, pentru alţi cîţiva ani, catedra a rămas fără lector de limba română... (traducere din limba italiană de Mircea Vasilescu) Bruno Mazzoni este profesor de limba şi literatura română şi decan al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Pisa.