„Nadja“: între observaţia clinică şi imanenţa poeziei

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 81, februarie 2013)

În spaţiul românesc, André Breton este în centrul unui paradox: a fost cunoscut în cercurile avangardei încă de la începutul anilor 1920, citit, imitat, admirat şi chiar adulat. Dar cum cei interesaţi l-au citit în original, Breton nu a fost semnificativ tradus în română, rămînînd un autor enigmatic şi subversiv, accesibil doar iniţiaţilor. O situaţie care nu i-ar fi displăcut iniţiatorului celei mai importante revoluţii intelectuale şi artistice din secolul al XX-lea. Apariţia cărţii sale emblematice Nadja este un eveniment.

Marele Transparent
Nu e inutil, poate, de reamintit că suprarealismul este complet străin supranaturalului, în ciuda sugestiilor conţinute şi a identităţii de construcţie a celor doi termeni. Suprarealismul se reclamă de la o "filozofie particulară a imanenţei conform căreia suprarealitatea ar fi conţinută în realitatea însăşi, căreia nu-i este nici superioară, nici exterioară", scrie Breton în Le Surréalisme et la peinture. "Dincolo (l'au-dèla), orice dincolo este în această viaţă", citim în Nadja, afirmaţie reluată şi dezvoltată în diferitele sale scrieri în care referinţele teoretice constituie un metatext cvasi-permanent. Prepoziţia sur/supra nu are aici sensul unei suprapuneri spaţiale, ci funcţionează mai ales ca element al unei construcţii apoziţionale, în care diferitele elemente sînt puse unul alături de celălalt sau unul în celălalt. Fără ca unul să-l elimine pe celălalt. Exact ca în formularea suprarealiştilor români Gherasim Luca şi D. Trost, la vie dans la vie / „viaţa în viaţă“ menită să desemneze domeniul specific suprarealismului. Suprarealul este în real, coexistă cu realul, dar el rămîne invizibil şi insesizabil neiniţiaţilor. Împotriva omologării ca real doar a vizibilului se plasează şi mitul Marilor Transparenţi evocat de Breton, fiinţe naturale circulînd printre noi, dar care scapă percepţiei, justificînd o reformulare a umanismului tradiţional: "Omul nu este poate centrul, punctul de miră al universului" (Breton, Prolegomene la un al treilea manifest al suprarealismului sau nu, 1942). Imaginarul Marilor Transparenţi s-a dovedit fertil pe planul artelor plastice, circulînd în reprezentări diferite, dar convergente conceptual în opere semnate de Max Ernst, André Masson, Roberto Matta sau Jacques Hérold, care a şi realizat un obiect tridimensional, intitulat chiar Marele Transparent, pentru expoziţia de la Paris din 1947.

Lumea de dincolo
Pentru a atinge suprarealul acesta de aici care dă acces la miraculos, suprarealiştii au metodele lor. Ei nu fac apel nici la vizionarismul obţinut de premergătorul Rimbaud, prin "dereglarea sistematică a tuturor simţurilor", nici la consumul de droguri şi halucinogene, precum membrii grupului „Le Grand jeu“. Automatismul psihic, pus la contribuţie în producerea de texte şi de desene, mesajele transmise în starea de somn provocat pe cale artificială (les sommeils hypnotiques), explorarea inconştientului şi a visului sînt procedee menite să capteze "funcţionarea reală a gîndirii", apropiindu-i pe cei care le practică de izvoarele secrete ale poeziei. Ele se conjugă cu starea de disponibilitate interioară de a primi hazardul şi întîlnirile neaşteptate şi necăutate ca pe semne purtătoare de revelaţii. "Astăzi încă - scrie Breton în L'Amour fou -, nu aştept nimic de la altcineva, doar de la propria mea disponibilitate, doar de la această sete de a rătăci spre întîlnirea cu tot, şi care sînt sigur că mă menţine în comunicare misterioasă cu celelalte fiinţe disponibile, ca şi cum am fi meniţi să ne unim subit."
Fraza de mai sus rezumă episodul Nadja şi starea de spirit care l-a făcut posibil. Interogaţia de la început Qui suis-je? / „Cine sînt eu?“ este un incipit conceput pentru fi memorabil, dar, raportat la realitatea textului, unul nedefinitiv. Un lung prolog, ilustrînd ideea de vagabondaj fără ţintă şi de aşteptare fără obiect definit, precedă lansarea segmentului principal al naraţiunii ai cărei protagonişti sînt Nadja şi naratorul-Breton. În mod simetric, finalul acestei părţi a naraţiunii se termină cu o altă întrebare. Mai precis, cu o cascadă de întrebări pe care naratorul, inspirat de strigătul santinelei, şi le adresează: "Cine-i acolo? Tu eşti, Nadja? Să fie oare adevărat că lumea de dincolo, întreaga lume de dincolo se află în această viaţă? Nu vă aud. Cine-i acolo? Sînt doar eu singur? Sînt eu însumi?" Paginile care urmează se adresează altei femei, ele sînt presentimentul altei iubiri ce se va dovedi imposibilă. Nadja e departe, numele venit în auz nu se ştie de unde, poate din Miracol, nu e al ei. Ultima frază a cărţii - "Frumuseţea va fi CONVULSIVĂ sau nu va fi deloc" - anunţă, în felul acesta abrupt, intrarea într-un alt ciclu, tranziţia către teme şi zone de reflecţie care vor ocupa cărţile ulterioare, integrînd experienţa trăită în Nadja. Preluînd în registru ironic stilul profetic adoptat de discursul politic, Breton consideră nu mai puţin acest enunţ drept una din cheile gîndirii sale estetice. Ironia are drept obiect stereotipiile limbajului şi vizează sublinierea caracterului intempestiv al mesajului. În alţi termeni, semnificatul este reabilitat şi salvat prin subminarea semnificantului compromis prin uzură. Nu altfel procedează Gellu Naum cînd ortografiază "pohem" şi "homan". Doar cu această ritualică denunţare a imposturii, scrierile sale, atît de autentice altfel, pot fi omologate fără ghilimele ca poeme, iar Zenobia - ca roman autobiografic.

„În voia furiei simbolurilor, pradă demonului analogiei“
Nadja este istoria unei întîlniri, adăugînd încă o piesă la mistica întîlnirilor şi a revelaţiilor comandate de hazard. În ziua de 4 octombrie 1926, plimbîndu-se fără ţintă în Paris, Breton remarcă silueta fragilă a unei tinere femei, sărăcăcios îmbrăcată, atît de delicată, frêle („firavă“), încît merge abia atingînd pămîntul. Urmează descrierea fardului şi a machiajului din jurul ochilor, care-i dau un aer cu totul special: "Niciodată n-am văzut asemenea ochi." Fără a putea spune cine abordează pe cine, cei doi se opresc şi-şi vorbesc. Iubirea-pasiune are această reciprocitate subită şi totală, şi începutul istoriei are toate aparenţele unei asemenea iubiri. Nadja se livrează, povesteşte cu detalii episoade ale vieţii trecute, eşecuri, un copil crescut de părinţii ei, lipsă permanentă de bani. Totul cu o încredere poate prost plasată - remarcă naratorul, mereu atent, pe care spiritul critic nu-l părăseşte nici un moment. Dar la sfîrşitul primei zile, Breton este cucerit şi entuziasmat. Sub forma unui jurnal zilnic, ţinut timp de nouă zile, între 4 şi 12 octombrie, sînt relatate celelalte întîlniri. Nadja este o apariţie stranie, plină de contradicţii, sau mai degrabă trăind contradictoriu, capabilă de înălţări şi căderi, puternică şi slabă, sfidînd sau ignorînd pur şi simplu codurile sociale, ceea ce - notează Breton -, pentru o persoană lipsită de orice mijloace materiale, echivalează cu o condamnare pronunţată din oficiu. Nadja are probleme de bani, prostituţia este evocată, şi chiar trecerea prin închisoare, în trecut, pentru implicarea în trafic de cocaină. Breton vinde un mic tablou de Derain şi îi dă banii. Nu vor ţine mult. Breton trăieşte cu încîntare lucidă această întîlnire cu poezia încarnată. Ea îi explică că numele Nadja este o construcţie, pornind de la Nadejda, pentru semnificaţia lui: speranţă. Are darul premoniţiei, vede lucruri rămase invizibile pentru ceilalţi, are viziunea unei mîini de foc deasupra Senei şi anticipează reacţiile celorlalţi, începînd cu acelea ale lui Breton: "Tu mă crezi foarte bolnavă, nu-i aşa? Nu sînt bolnavă." Cînd expansiv, cînd reţinut, comportamentul ei e în afara logicii, are mereu viziuni, crede că întrupează personaje istorice sau mitologice, dă impresia de a trăi într-o lume paralelă. Raporturile lor se complică prin intervenţia literaturii. Ea îi cere să scrie un roman despre istoria lor: "André? Vei scrie un roman despre mine. Te asigur. Nu spune nu. Fii atent: totul scade, se împuţinează. Din noi trebuie să rămînă ceva..." Ea nu poate şti că romanul este, dintre toate, genul detestat de Breton şi de prietenii lui suprarealişti. Dar pentru el s-a stabilit de mult o echivalenţă între trăit şi scriitură. Sarane Alexandrian observă cu multă fineţe, referindu-se la Nadja, că Breton "găseşte în raporturile umane echivalentul dicteului automat". De data aceasta, nu limbajul, ci o fiinţă vie îl conduce, la fel de imprevizibil ca mîna care scrie. La rîndul lui, Breton o îndeamnă să scrie. Notele din carnetul Nadjei, scrisorile adresate lui Breton, ca şi desenele - cu nimic inferioare, mai puţin tehnica, celor ale pictorilor suprarealişti - dovedesc prezenţa unei autentice stări poetice.
Cu trecerea zilelor, încîntarea lasă locul neliniştii care se instalează treptat, Breton se întreabă: "Sub ce latitudine ne aflam, lăsaţi în voia furiei simbolurilor, pradă demonului analogiei, obiecte, aşa cum ne vedeam, ale unei acţiuni ultime, ale unor atenţii unice, speciale?" Pe 11 noiembrie, naratorul notează că începe să se îndepărteze de Nadja, se plictiseşte în prezenţa ei. Comportamentul imprevizibil îşi dezvăluie propria mecanică? Fascinaţia nu poate dura în absenţa dorinţei. Doar iubirea ar putea echilibra balanţa acestei relaţii asimetrice. Breton notează în mai multe rînduri că nu o iubeşte pe această femeie. Pe 12 octombrie, scrie: "Îmi e din ce în ce mai greu să-i urmăresc solilocviul, pe care tăceri prelungi încep să mi-l facă intraductibil."

Un amour juste avant la folie
După această dată, întîlnirile devin tot mai rare şi la intervale tot mai mari, pînă cînd Breton pune capăt relaţiei. El pare a fi atins un punct dincolo de care nu poate sau nu vrea să o urmeze. Admiră forţa intuiţiei care o animă pe Nadja, dar presimte "dezastrul" către care se îndreaptă. Află, peste cîteva luni, că Nadja a fost atinsă de nebunie şi internată într-un azil. Iată fişa de internare a numitei Nadja, pe numele adevărat Léona Camille Ghislaine Delcourt, născută în 1902 la (tulburătoare coincidenţă) Saint-André-Lez-Lille: "Tulburări psihice polimorfe. Depresie, tristeţe, nelinişte. Fază de anxietate combinată cu teamă. Roagă să fie omorîtă dintr-o lovitură. În alte momente, vrea să danseze, fredonează, manierism, crede că e sub influenţă. Se acţionează asupra ei de la distanţă, i se vorbeşte, i se ghicesc gîndurile, i se trimit mirosuri, corpul ei e torturat cu electricitate. Se consideră "medium". Este împiedicată să se hrănească de trei zile. Idei de negaţie. Nu mai are salivă. Manierism. Limbaj bizar. Gesturi inopinate şi impulsive. Vedea indivizi pe acoperişul casei. Chemări în ajutor. Scandal. Tulburarea ar data doar de cîteva săptămîni. Oboseală generală. Stare de slăbiciune. Inaniţie. Puls: 130" (document publicat de Julien Bogousslavsky, neurolog, în cartea Nadja et Breton. Un amour juste avant la folie, L'Esprit du Temps, 2012). Pînă la moartea survenită în 1941, Nadja va trăi neîntrerupt, timp de 14 ani, în diferite ospicii.
Suprarealiştii români au ajuns pe alte căi, în textul colectiv Eloge de Malombra, la un tablou asemănător, în care, într-un stil impregnat de fervoare poetică, manifestările patologice sînt celebrate ca o intensificare incomparabilă a sentimentului erotic. Nu puţini sînt artiştii din jurul lui Breton care au trăit suprarealismul în felul Nadjei, mergînd pînă la limitele extreme, într-o formă de transgresiune pe care Breton însuşi o ceruse, fără să-i poată determina contururile: Artaud - în nebunie, René Crevel - în sinucidere, Gherasim Luca - în anti-Oedip şi programarea propriei dispariţii. Breton-incitatorul, suprarealistul pur-sînge, fidel propriului program şi coerent cu sine, a preferat să rămînă de această parte, în l'au-delà de aici.
Nadja a fost publicată în 1928 la Editura Gallimard. Peste 35 de ani, cînd pregăteşte a doua ediţie, Breton adaugă un scurt Cuvînt înainte în care declară că a adoptat în această carte tonul observaţiei medicale, neuropsihiatrice, care prezintă avantajul de a păstra intacte mărturiile, prin examinări şi interogatorii, fără nici un alt artificiu din domeniul stilului. Precizia clinică, distanţa şi luciditatea sînt o realitate. Nu e mai puţin adevărat că textul este suprasaturat de aluzii şi referinţe escamotate cu abilitate, de jocuri revelatoare de cuvinte, totul impregnat de o poezie misterioasă. Ca şi cum poezia - sau poeticul - ar fi o imanenţă a realului.