„Literatura trebuie să provoace o revoluţie în universul emoţional al cititorului“

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012)

Este cea mai cunoscută scriitoare israeliană contemporană. Zeruya Shalev (n. 1959) şi-a făcut debutul literar cu un volum de poezii (Ţintă uşoară pentru lunetişti), dar s-a orientat curînd spre proză, publicînd pînă acum mai multe romane şi o carte pentru copii (Puiul mamei, 2000). Romanele sale - Dansînd, încremenind (1993), Viaţa amoroasă (1997), Soţ şi soţie (2000), Thera (2005), Fărîme de viaţă (2011) - au fost foarte apreciate de critica literară şi traduse deja în peste douăzeci şi cinci de limbi. În 2004, la Ierusalim, a fost victima unui atentat cu bombă. A absolvit un masterat în studii biblice şi în prezent lucrează ca redactor la Editura Keshet. De-a lungul carierei, scriitoarea a fost recompensată cu numeroase distincţii, printre care: Premiul "Cartea de Aur" şi Premiul "Cartea de Platină" ale Asociaţiei Editorilor din Israel, Corine Prize (Germania, 2001), Amphi Award (Franţa, 2003), ACUM Prize (obţinut în 1997, 2003 şi 2005) şi Wizo Prize (Franţa, 2007).

Textele dumneavoastră sînt un vîrtej de senzaţii şi de trăiri. Există o mie de scenarii pentru fiecare decizie sau mişcare. Pentru fiecare cuvînt rostit de eroinele dvs. Personajele au o conştiinţă exacerbată. Locuiesc într-o oglindă care deformează totul. Cînd simţiţi că trebuie să vă apucaţi de o nouă carte? Cînd sînteţi sigură că aţi găsit sound-ul potrivit?
Protagoniştii mei trăiesc fiecare moment cu mare intensitate. Nu ştiu cum să-şi reprime sentimentele, astfel că orice situaţie cotidiană devine dramatică, ascunde o mare încărcătură emoţională şi ameninţă să explodeze ca o bombă. Încerc să-i ascult, astfel încît să prind tonul corect. Nu cred că în scris asculţi mai puţin decît într-o poveste pe care o spui cuiva pe viu.

Cu adevărat spectaculos e ritmul cărţilor dvs. - nu subiectul, ci felul în care ţîşneşte fraza. Acel amestec straniu de cruzime, senzorialitate, dezolare şi drăgălăşenie. Patetismul e asumat şi picurat în doze fine. Cum găsiţi proporţia bună? Vă e teamă vreodată că o să fie prea mult?
Am pornit pe drumul meu literar ca poetă, dar, chiar şi atunci cînd m-am reorientat spre proză, am încercat să nu renunţ complet la poezie. Ritmul, metaforele, stilul sînt foarte importante pentru mine. Citesc fiecare frază cu voce tare de mai multe ori şi reanalizez fiecare cuvînt. "Cum" nu este mai puţin important pentru mine decît "ce", iar din multe puncte de vedere stilul reflectă conţinutul. Cu toate acestea, a şterge nu este mai puţin important decît a scrie, şi şterg foarte mult pentru a putea menţine acea măsură corectă, dar cu siguranţă nu reuşesc întotdeauna.

„Încerc să creez crize care vor zgudui personajele“

Prima dată am citit Soţ şi soţie. Şi trebuie să recunosc că am şi ocolit-o o vreme din cauza titlului prea explicit, prea banal. Apoi, n-am mai lăsat-o din mînă şi aţi cîştigat o cititoare de cursă lungă. Cînd am terminat-o, mi-am zis: e o poveste de cuplu, cît se poate de clasică. O iubire care se naşte în adolescenţă, urmează căsătoria celor doi, fetiţa lor şi un motoraş care se defectează. Îi sare un şurub. Continuă să funcţioneze, dar produce spaime, angoase, vinovăţii. Cum poate o scriitoare să-şi asume genul acesta de intimitate, cu ce preţ?
Dimensiunea intimă a vieţii mă preocupă şi mă fascinează. Nuanţele şi adîncimile emoţiei, emoţie legată de noi, legată de cei apropiaţi nouă. Istoria emoţională a personajelor literare care le conduce spre prezentul literar, către lupta dintre determinism şi schimbare. Încerc să creez crize care vor zgudui personajele, întrucît o situaţie de criză ne zdruncină şi ne constrînge să vedem adevărul, fără a-l nega sau reprima. Din acea situaţie tulburătoare, cîteodată - dar nu întotdeauna - ieşim învingători. Cred că literatura nu ar trebui să mîngîie, ci să încerce să provoace o adevărată revoluţie în universul emoţional al cititorului, o revoltă născută din identificare, opoziţie sau reflecţie. Mulţi dintre cititorii mei din întreaga lume îmi spun că citirea uneia sau alteia dintre cărţile mele i-a făcut să înţeleagă ceva legat de ei şi de viaţa lor şi chiar să se vadă pe ei înşişi şi viaţa lor într-o nouă lumină, să aleagă o direcţie nouă. Acest lucru mă bucură foarte mult.

În Thera, o femeie decide să se despartă de bărbatul ei şi de tatăl copilului de doar cîţiva ani pe care-l are. Nu e vorba despre un motiv concret, şi asta devine partea cea mai chinuitoare. Sentimentele de vinovăţie o înnebunesc. Nu avem de-a face cu mari tragedii, ci cu poveşti în surdină. Pot fi aceste bătălii sentimentale la fel de dure şi de sîngeroase precum cele purtate în zone de război?
Cred că rănile provocate acelei părţi numite psyche nu sînt mai puţin dureroase decît rănile fizice, dar în multe cazuri ele pot fi vindecate. Recunosc că în cărţile mele, dar şi în viaţă, prefer sîngele metaforic celui real. Adevăratul cîmp de luptă este crud şi şochează, în timp ce pe cîmpul de luptă al căsniciei există nenumărate momente de graţie şi speranţă.

„Încerc să evoluez odată cu personajele“

Începutul din Fărîme de viaţă e unul dintre cele mai triste şi mai clinice citite vreodată. Senzaţia de dezertare şi de renunţare e de-a dreptul fizică. Reuşiţi să nu vă contaminaţi de stările eroinelor? Cît timp lucraţi la o carte şi în ce ritm? Mă interesează felul în care gestionaţi fluxul acesta al conştiinţelor ficţionale.
Începutul cărţii este, într-adevăr, foarte trist, însă pe parcurs devine una dintre cele mai optimiste cărţi ale mele. La început nu m-am aşteptat la asta, dar, pe măsură ce scriam, cele mai multe dintre personaje au reuşit să parcurgă un proces de maturizare, de reformare. Adevărul este că nu încerc să mă detaşez de personaje, dimpotrivă. Încerc să trăiesc totul alături de ele, cu ajutorul imaginaţiei şi al sentimentelor. Încerc să simt ce trăiesc ele, pentru a putea descrie apoi cît mai exact. Cîteodată chiar plîng în timp ce scriu, din cauza unui grad atît de mare de compasiune şi identificare. De asemenea, trăiesc foarte puternic momentele de graţie şi bucurie. Acesta este unul dintre marile privilegii ale scrisului, deoarece îţi dă posibilitatea să trăieşti mai mult decît o viaţă dublă, fără să ieşi din cameră. Am scris ultima carte în aproape cinci ani. Este un proces îndelungat, care necesită atît documentare, cît şi rescriere. E un proces fascinant, plin de surprize, momente de inspiraţie şi, bineînţeles, de tensiune. Pentru că totul trebuie să vină dinlăuntrul meu şi, uneori, mi se pare că nu am de ce să mă agăţ. Încerc să nu planific prea mult şi să progresez pas cu pas, pentru a rămîne deschisă la diferitele posibilităţi, să evoluez odată cu cartea şi personajele sale.

Timpul prezent este timpul corect

V-aţi descoperit încă de la început fraza aceasta atît de particulară din romanele dvs. - lungă, aluvionară, interioară şi care adună, pînă iese la suprafaţă, gîndirea unui personaj, o senzaţie, istoria unei relaţii ori drama unui oraş sau popor?
Nu am urmărit niciodată un ton sau un stil propriu şi niciodată nu am construit o frază într-un mod calculat sau planificat. Acest stil a apărut firesc, dinlăuntrul meu, din momentul în care am început să scriu proză. Aceste fraze se scriu singure astfel, ceea ce reflectă, evident, lumea interioară a protagoniştilor, agitată şi neobosită, şi lumea în care trăiesc.

Există un efect, în proza dvs., de prezent continuu care e un perfect conductor al emoţiei. Cum este el susţinut în sute de pagini?
Timpul prezent adaugă povestirii o senzaţie de urgenţă şi intensitate, şi cred că este timpul corect. Şi el şi-a găsit locul uşor şi firesc în cărţile mele, fără ca măcar să mă gîndesc la asta. A fost clar din prima clipă. Mă decid frecvent în timp ce scriu, atît la nivel micro, cît şi macro, dar stilul, timpul verbal, îmbinarea dintre vorbire şi gîndire fără semne de întrebare, totul pare să constituie vocea interioară autentică formată înlăuntrul meu.

Graniţe emoţionale şi graniţe geografice

Există în extraordinarul dvs. roman Fărîme de viaţă, recent tradus în româneşte, cel puţin două planuri mari: mitul (lacul muribund, societatea perfectă din kibbutz, Europa pierdută - cu zăpadă şi cireşe -, mitul salvării copilului de aur) şi planul "vieţii modeste", al micilor iubiri, al dramelor personale. Unde devin ele compatibile şi care vă interesează (ca prozator) mai mult?
Viaţa unui om oscilează între marile mituri şi supravieţuirea de fiecare zi, dar am început să cred din ce în ce mai puţin în această împărţire între mare şi mic. La urma urmelor, totul este fie mare, fie mic. Chiar şi crearea unui kibbutz are numeroase drame mărunte, de fiecare zi, şi aşa se întîmplă cu toate celelalte presupuse lucruri mari. În cărţile mele mă opresc îndelung asupra micilor momente şi le fac să devină importante. Orice moment al unei zile poate fi decisiv, indiferent dacă ne place sau nu. În spatele fiecărui moment al zilei se ascunde o întreagă istorie, la fel cum sînt şi miturile spulberate, iar acesta este unul dintre lucrurile despre care vreau să scriu în cărţile mele, văzut, fără îndoială, prin ochii protagoniştilor care le trăiesc cu mare intensitate.

Multe dintre frazele dvs. au un ton biblic şi profetic brusc deviat (de pildă, în romanul amintit: "acesta este fiul meu preaiubit, întru care am binevoit"). Este Biblia o sursă asumată în scrisul dvs.?
Acesta este unul dintre versetele mele preferate din Noul Testament (Matei 3,17): "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit", şi am fost bucuroasă să i-l pot dărui unei femei care visează să adopte un copil şi se roagă pentru a simţi cît mai curînd acea emoţie binecuvîntată. Pentru mine, Biblia este o comoară în ceea ce priveşte puterea literară şi inspiraţia, nu doar un text religios indispensabil. Tatăl meu obişnuia să ne citească din Biblie înainte de culcare, iar cînd am crescut, am studiat Biblia la Universitate. Este important pentru mine să le arăt cititorilor mei laici din Israel că Biblia poate fi relevantă pentru ei în literatura modernă contemporană.

Vorbeaţi undeva despre frontierele emoţionale care sînt mult mai ample decît cele geografice şi între care vă situaţi cînd scrieţi sau cînd sînteţi citită. Ce înseamnă, totuşi, identitatea dvs. de scriitoare israeliană care scrie în limba ebraică?
Graniţele emoţionale sînt, desigur, mai flexibile decît cele geografice, iar cînd locuieşti într-o ţară ca Israelul acest lucru devine un mare avantaj. Mulţi ani am încercat să nu scriu despre Israel în cărţile mele. Era suficient că îmi dominase viaţa, mă gîndeam, nu-l voi lăsa să-mi domine şi cărţile. Pe măsură ce trec anii, încerc să-i acord mai mult spaţiu, iar în ultimul meu volum am deschis mai multe ferestre spre realitatea israeliană. Traiul aici nu este lucru uşor şi nu este simplu să scrii aici. A fi un scriitor israelian înseamnă să fii capabil să scrii despre lumea ta interioară chiar şi atunci cînd un autobuz aglomerat a explodat nu departe de biroul tău. Înseamnă să fii capabil să scrii bazîndu-te pe libertatea ta interioară chiar şi atunci cînd nu departe de tine există oameni care nu se bucură de libertate de mişcare. Înseamnă să te lupţi permanent cu inspiraţia, să fii conectat la evenimente, dar, în acelaşi timp, să poţi să fii spectator. Şi, bineînţeles, să te îngrijorezi continuu.

interviu realizat de Ana Maria SANDU şi Simona SORA

traducere de Ines SIMIONESCU

fotografii de Itzik SHOKEL