Literatura pentru copii între aventură şi rezistenţă

31 decembrie 2011
Literatura pentru copii între aventură şi rezistenţă jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)

 

O literatură a "rezistenţei"?

Un anume estetism păstrat în teoriile artei pentru artă şi în studiile de fenomenologie a operei literare a făcut ca literatura pentru copii să fie considerată inautentică şi utilitară, neînsemnată din perspectiva teoriei formei şi neclasificabilă într-o ierarhie critică a valorilor literare. Fiind privită mai curînd ca o formă de artizanat decît ca o formă de artă, literatura pentru copii se conservă prin grija exclusivă a autorilor de manuale şi de auxiliare didactice. În mod cu totul regretabil, rămîne singura formă de literatură care are nevoie de justificări şi de motivări circumstanţiale, exterioare actului artistic. Nefericita utilizare prepoziţională care indică atribuirea obiectului literar, "pentru copii", absentă în definirea altor forme literare, a contribuit la deprecierea sensului şi a valorii actului literar, făcîndu-ne să uităm că ne referim totuşi la literatură, ca fapt excepţional de creaţie, şi nu la un obiect oarecare dat copiilor în folosinţă.
În istoriile literaturii, ca şi în bibliografiile întocmite în scopuri academice, operele literare pentru copii au fost şi continuă să fie plasate între referinţele marginale, locul central fiind revendicat de operele dedicate publicului specializat. Dacă ar fi să invocăm un titlu din critica literară, acela ar fi capitolul destinat de Nicolae Balotă poeziei pentru copii a lui Tudor Arghezi, capitol intitulat "Miniaturale: Domestice şi copilăreşti". Este printre puţinele contribuţii în care regăsim efortul de analiză critică a poeziei pentru copii, considerată în cazul lui Arghezi un efort probabil "de eliberare formală".i Am mai spus-o deja, la sfîrşitul anilor '90, într-o carte rămasă aproape neobservată pe piaţa editorialăii, în care afirmam dificultăţile teoretice ale acestui gen productiv minor, şi încercam o teorie (recuperatorie) a formelor producătoare ale genului aflat în suferinţă şi din pricina ingerinţelor ideologice din anii comunismului. Sigur că o bună parte a literaturii pentru copii a anilor 1970 şi 1980 a avut o simplă utilitate pedagogică - în primul rînd didactică şi mai apoi general educativă - şi, în egală măsură, a probat valenţe propagandistice. În ce priveşte specializarea genului, trebuie să admitem că au existat deopotrivă scriitori cu vocaţie şi alţii lansaţi de împrejurări, pentru care literatura pentru tineret a fost - şi continuă să fie - un prilej de publicare. În orice caz, separaţia într-o clasă aparte de autori pentru copii era întrucîtva artificială, căci scriitorul cu pretenţii dorea consacrarea, oricît de tîrzie, într-un gen major, şi chiar recunoaşterea prin premii a cărţilor pentru copii îi revenea scriitorului în plină maturitate, nu la începutul carierei sale literare.
Date fiind nume ale unor mari autori care au scris şi "pentru copii", fără să fi gîndit prin aceasta o specializare a formei scrisului lor, literatura pentru copii - şi mai cu seamă poezia - continuă să fie socotită şi azi un exerciţiu literar vremelnic, o formă de candoare, un refugiu, fie şi un capriciu autoral. Cititorul, care are curiozitatea cercetării paginii personale de web create pentru Gellu Naum, găseşte în secţiunea "volume publicate" trei categorii de opere: volume, traduceri şi apolodor [sic!], ultima conţinînd reproduceri ale copertelor după două ediţii ale cărţilor cu Apolodor, apărute în anii '70 la Editura "Ion Creangă".iii Alte titluri pentru copii şi tineret nu sînt menţionate - nici chiar prima ediţie, din 1959, a Cărţii cu Apolodor, cu desenele lui Jules Perahim. Poezia pentru copii, fie şi cea indiscutabilă în ce priveşte talentul autorului, continuă să fie plasată în clase aparte, şi nu dintr-un privilegiu, ci din lipsa unui alt instrument de clasificare.

Anii '70-'80

Pentru cei mulţi aparţinînd generaţiei mele, epoca fertilă în producţia de carte pentru copii şi tineri trebuie căutată în anii '70 şi la începutul anilor '80. Mulţi scriitorii se defineau atunci în mare măsură prin efortul de a crea un gen coerent şi specific de literatură pentru copii şi tineri, despărţit de modele anterioare sovietice şi proletcultiste. Dacă am compara producţia de carte de atunci cu producţia contemporană de jocuri pentru copii şi tineri, am constata că, în acei ani, reprezentarea ideii de "divertisment" tineresc era integral susţinută de literatură, inclusiv în forma scenarizării cărţilor pentru copii. Se scria literatură pentru lecturile extraşcolare (din timpul liber, dar numite "suplimentare"), pentru activităţile de lectură obligatorie şi pentru evenimentele publice destinate tinerilor (festivităţi, ceremonii, concursuri). O mare parte dintre textele manualelor şcolare era selectată din sfera literaturii contemporane pentru copii, alături de texte din galeria clasică a autorilor români sau universali acceptaţi. Nu putem nega procesul de epurare a unor texte considerate nocive pentru moralitatea comunistă şi admitem că literatura pentru copii devenise, mai cu seamă în ultimii ani ai deceniului al optulea, o artă tezistă. Ar trebui să nu uităm însă că, spre deosebire de genurile adresate publicului matur, literatura pentru copii implică un nivel de performare secundar, al celor care o recomandă şi o prezintă copiilor, fie că sînt scriitorii înşişi în postura lor pedagogică, fie părinţii, fie educatorii. În absenţa unei exegeze destinate, interpretarea literară a textelor pentru copii le-a revenit acestor performeri, care au adăugat propria reprezentare şi propriile valori, familiale sau sociale. De acest rang secund de mediatori ai literaturii pentru copii a depins cu adevărat modelul estetic perpetuat la nivelul generaţiei mele. Cum această experienţă intergeneraţională este pe cale să se piardă şi mulţi scriitori pentru copii nu mai sînt printre noi ca să transmită o experienţă paraliterară absolut esenţială în evaluarea genului, judecăţile contemporane asupra literaturii pentru copii şi tineri vor exclude o bună parte din literatura ultimelor decenii comuniste. Cititorii însă procedează diferit. Dacă navigăm în web, pe forumuri sau în situri destinate anticarilor şi vînzătorilor de carte online, vedem că sînt interese de lectură indiferente la asocierea ideologică de odinioară a autorilor sau produselor literare. Curentul vintage, a cărui influenţă se vede şi la noi şi care revalorifică obiecte comerciale sau culturale ale anilor '20 pînă în '70-'80, se simte deja şi în efortul de recuperare a filmelor de animaţie, a cărţilor şi revistelor pentru copii autohtone sau adaptate (Arici Pogonici, Pif, Luminiţa, Cutezătorii, Lumea copiilor, Mihaela etc.).
În ce priveşte legitimarea şi clasificarea autorilor de carte pentru copii şi tineret, printre puţinele bibliografii notabile sînt ale lui Viniciu Gafiţa, Bibliografie de literatură română pentru copii, din 1978 (Editura "Ion Creangă"), şi Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii. Scriitori contemporani, din 1988 (Editura Albatros). Acesta din urmă îşi propune o recunoaştere netă a "profesioniştilor", în categoria cărora îi include, printre alţii, pe Dumitru Almaş, Marcel Breslaşu, Iordan Chimet, Constantin Chiriţă, Vladimir Colin, Călin Gruia, Alexandru Mitru, Octav-Pancu Iaşi, Mircea Sântimbreanu, Alexandru Şahighian, George Şovu, Radu Tudoran, George Zarafu. Dacă poezia era creată pentru copii, proza, mai uşor de cuprins în teme morale şi caracteriale, se adresa mai ales adolescenţilor. L-am invoca, printre autorii cu notorietate în proza pentru tineret, pe Mircea Sântimbreanu, cunoscut mai ales prin Recreaţia mare (1973), dar şi prin calitatea sa de atunci de director al Editurii Albatros. Mircea Sântimbreanu a fost, într-adevăr, un profesionist al genului, deşi opera sa nu va rămîne integral, mai ales în ce priveşte proza, accentuat moralistă şi "pionierească", tipică anilor '80. Posteritatea tinde să-i acorde o atenţie literară modestă. Constatam în 2002, într-o recenzie întîrziată a lui Paul Cernat la volumul Carnete de editor îngrijit de Sanda Sântimbreanu şi de Ion Nicolae Anghel (Amarcord, 2000), că se readuce în discuţie registrul dublu al moralităţii scriitorului din perioada acelor ani, pînă la pensionarea sa din 1985: în spatele aparentei sale corectitudini politice şi instituţionale (cu riscul unor acuzaţii de "neglijenţă"), manifesta cu abilitate şi discreţie o rezistenţă la cenzura şi la servituţile de partid, dublată de o recunoscută generozitate faţă de breaslă.iv Este un gest de recunoaştere, dar cu puţine efecte în ierarhia de valori. Am avut privilegiul unei discuţii cu Mircea Sântimbreanu în ultimii săi ani de viaţă. În ciuda vîrstei, avea o alertă juvenilă, dublată de o fineţe de maestru. Nici urmă de scriitor "didactic" şi nici de activist literar. Mircea Sântimbreanu avea talent, vocaţia genului în care scria şi o măiestrie a managerului de carte de care ar avea nevoie mulţi editori de azi. I s-ar cuveni un gest mai ferm de reacreditare.
Altminteri decît el, dar dedicat integral genului este şi George Şovu, profesor şi scenarist al Declaraţiei de dragoste (1985, după romanul publicat în 1978) sau al Liceenilor (1986, cu un roman publicat ulterior, în 1992, în baza scenariului filmului). Eticheta didactică i se potriveşte mai bine acestuia din urmă. George Şovu a fost profesor de limba română, director şi inspector şcolar, iar cariera sa literară se nutreşte din universul şcolii. Credem că vocaţia sa de scenarist pentru tineri îl recomandă mai mult decît priceperea sa ca scriitor. Aşa cum se întîmplă şi astăzi, ecranizările literare şi filmul în general erau un instrument mult mai puternic de influenţare decît literatura scrisă, iar Declaraţie de dragoste, ca şi Liceenii au avut un mesaj explicit de modelare a ideii de carieră şcolară şi profesională pentru tinerii anilor '80, dincolo de intriga amoroasă a poveştii. Ar mai trebui invocat, înaintea scenariilor lui George Şovu, ciclul de romane ale lui Constantin Chiriţă dedicate Cireşarilor, şi ele ecranizate în anii '70, care sînt mai bine articulate epic, aproape de formula romanului de iniţiere şi de formare. Astăzi, scenariile pentru adolescenţi sînt integral asimilate formulei cinematografice a filmelor cu Harry Potter. Numai cei care revăd Toate pînzele sus, reluarea filmului lui Mircea Mureşan (1977) după romanul cu acelaşi nume al lui Radu Tudoran, pot înţelege schimbarea radicală de viziune între generaţii.
Mai scria în anii '70 Călin Gruia, unul dintre autorii reputaţi, un bun povestitor, înzestrat cu o anumită sensibilitate a naraţiunii, ca şi a personajelor miraculoase. Am citit cu plăcere, în tinereţe, Scrisori pentru fluturi şi pietre, din 1976, volum care, detaşat de contextul epocii, rămîne o excelentă proză lirică. Deşi în alt registru, Gica Iuteş publica şi ea un tip de proză lirică şi fantastică pentru copii. În Bibliografia... lui Viniciu Gafiţa sînt citaţi şi Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Aristide Buhoiu, Ion Gheorghe, Gellu Naum şi alţii, căci Gafiţa a avut ideea de a înscrie cît mai mulţi scriitori talentaţi în sfera genului. Din consideraţie pentru autorii notabili de atunci, ca şi de acum, care au traversat cu demnitate epoca, ar trebui menţionată Passionaria Stoicescu, un autor talentat şi prolific în literatura pentru copii, care listează în prezent pe pagina personală de web 33 de titluri ale genului.v

Rezistenţa la cenzura culturală

Ceva s-a întîmplat însă cu literatura pentru copii, în ultimul deceniu de comunism, şi anume apariţia unui orizont de receptare a acesteia ca expresie disimulată a libertăţii şi a rezistenţei la cenzura culturală. Este un moment, în anii '80, în care scrisul pentru copii devine un gest literar şi o figură a împotrivirii, căci permite o reprezentare secundară a lumii totalitare prin alegorie, parabolă sau parodie. Capitalizarea valorii literaturii pentru copii sub forma rezistenţei ideologice este neglijabilă în cazul lui Marin Sorescu, de pildă, al cărui gen de rezistenţă rămîne dramaturgia. Cu toate acestea, volumul de versuri ilustrat Cocostîrcul gît-sucit, din 1987, se reţine ca o piesă de virtuozitate poetică, alături de volumele anterioare pentru copii, printre care Unde fugim de-acasă (1967) şi Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic (1973). Cînd însă, în 1980, Ana Blandiana scrie Întîmplări din grădina mea, volum apărut la Editura "Ion Creangă" şi premiat de Uniunea Scriitorilor, evenimentul contează şi ca gest de virtuozitate literară, dar şi ca unul de rezistenţă discretă, căci a scrie literatură pentru copii devenea echivalent cu un gest de retragere şi de disidenţă. Cînd revine în 1983, cu Alte întîmplări din grădina mea, exerciţiul contează deja pentru o transformare po(i)etică, deşi nu va redefini registrul liric al autoarei. Cert este că ediţii noi apar şi în 1986, iar în 1988 publică Întîmplări de pe strada mea. De data aceasta, volumul trece drept o carte de rezistenţă manifestă, citită ca un pamflet politic, şi cartea este interzisă. Arpagic este motanul din curtea casei, dar şi un pretext pentru caricaturizarea lui Ceauşescu, căci maidanezul Arpagic este adulat aidoma acestuia: "Cine este acest personaj, / pe care-mi permit / Să-l numesc cel mai vestit / motan din oraş / Căruia i / s-au scris poezii / Şi i s-au făcut portrete /Aşa cum se obişnuieşte printre vedete." Cartea pentru copii devenise un instrument de protest anticomunist. După douăzeci de ani, în 26 octombrie 2008, citim că "Ana Blandiana îl reabilitează pe Arpagic"vi, într-un titlu de interviu cu scriitoarea prilejuit de reeditarea la Humanitas a ciclului de versuri sub titlul nou Întoarcerea lui Arpagic.
Interviul din octombrie 2008 reconfirmă dublul registru al lecturii personajului liric, dar glorificarea gestului de rezistenţă nu pare să fi fost şi miza principală a literaturii acelor ani. Ana Blandiana îşi aminteşte cu nostalgie mai cu seamă de concepţia şi de execuţia editorială, de faptul că primele ediţii din anii '80 ale Întîmplărilor... erau ilustrate de Doina Botez şi că lipsa de glamour a publicaţiilor acelor ani era integral compensată de talentul ilustratorilor de carte. Mai mult decît atît, într-un alt interviu, din 11 septembrie 2008, cu acelaşi subiect al reeditării cărţilor cu Arpagic, Ana Blandiana îşi mărturiseşte mai cu seamă vocaţia ludică, şi nu pe cea ideologică, aproape regretînd că povestea motanului casei a fost reinterpretată în contextul rezistenţei anticomuniste: "Evident, criticii nu au scris niciodată despre aceste cărţi, dar faptul că, mari şi mici, cititorii lor le ştiau pe dinafară compensa cu prisosinţă această lipsă de ecou. Apoi, după ce m-am amuzat punînd masca motanului meu celui mai important personaj al epocii, oamenii mari au sustras copiilor povestea, care a început să aibă o coloratură dramatică."vii Ni se pare admirabil acest exerciţiu de reînscriere a cărţilor pentru copii sub marca autorală a unui mare scriitor, fără ca această parte a creaţiei sale să fie considerată un accident de creaţie. Din cîte ştim, de altfel, nici un mare autor nu şi-a repudiat opera scrisă pentru copii. Şi ca să continuăm explorarea virtuală a mediului scriitoricesc, vom regăsi în pagina personală a Anei Blandiana o literatură pentru copii mai bine reprezentată prin titluri şi ediţii, deşi înscrisă de asemenea într-o secţiune aparte.viii
Nu credem că în deceniile 7 şi 8 trecute se scria literatură pentru copii, numai pentru că cenzura suspecta orice încercare de întinare a doctrinei comuniste şi devenise greu să înscrii subiecte şi teme majore fără să fi riscat interzicerea publicaţiei. Credem că scriitorii autentici au scris literatură pentru copii aspirînd la înscrierea acesteia în literatura majoră, esenţială, pentru care, cu măiestria unui Paganini, au compus şi "capricii", ca probe de virtuozitate interpretativă. Scriitorii nu se dezic de opera lor, tratînd cu o consideraţie egală publicul de cititori care îi urmează. Alţi scriitori, dedicaţi integral genului, par să fi scris din dăruire, cu o ingenuitate stimulată de experienţa directă cu publicul tînăr, căci mai toţi autorii specializaţi în literatură pentru copii au fost învăţători sau profesori. Este drept că sociologia literaturii îi reţine mai curînd decît estetica literară, dar nu credem că acest lucru i-ar situa pe o poziţie inferioară altor creatori, ci numai pe una diferită. În ultimii ani ai comunismului, se va fi şi profitat de pe urma producţiei de carte pentru copii, dar, după cum constatăm în prezent, marile trădări nu le aparţin scriitorilor "lumilor mici", ci vin din partea scriitorilor cu teme majore. În ce priveşte prezenţa sau lipsa de talent a scriitorilor, nu credem că ea se va fi manifestat mai mult în literatura pentru copii decît în alte forme literare. Succesul literar este într-adevăr determinat de audienţă, dar nu şi talentul. Nu credem în repudierea literaturii noastre naţionale, inclusiv a celei pentru copii şi tineri, pe motivul înscrierii operei unor scriitori într-o listă a "expiraţilor", căci, oricare ar fi temeiurile acestei liste, o considerăm incalificabilă şi reprobabilă.ix
Pe de altă parte, nu credem nici într-o recuperare a literaturii pentru copii ca simplă expresie a nostalgiei generaţiei noastre faţă de nişte vremuri care, altminteri, ne-au provocat destulă suferinţă, în diferite forme ale experienţei de atunci. Înţelegem acest gest de reîntoarcere spre trecut mai curînd ca pe un exerciţiu al recuperării necesare a literaturii ca instituţie de artă şi, nu în ultimul rînd, ca pe un efort de marketing literar, sub toate aspectele sale, de la scrierea pînă la producţia, distribuţia şi publicitatea produsului literar. Dacă literatura, în general, şi literatura pentru copii, în special, rămîn o formă a "rezistenţei", am putea face recurs la aceasta ca instrument de atac la pseudoliteratură şi de contracarare a influenţei industriilor de divertisment adresate tinerilor (nu integral nocive, dar, în orice caz, excesive). Este drept că, sub raport ideologic, industriile publicitare adresate tinerilor de astăzi afişează un libertarianism seducător, în timp ce literatura, mai ales proza tipologică adresată tinerilor, influenţează prin norme şi modele. Diferenţa îi este defavorabilă literaturii, care are nevoie probabil de o reinstituţionalizare a mijloacelor sale de comunicare publică. Nu avem date certe, dintr-o cercetare empirică, care să ne confirme dacă o reinstituţionalizare a literaturii pentru copii şi pentru adolescenţi ar fi oportună, şi care ar fi condiţiile unui atare proces de reinstituţionalizare: formule scriitorale, cenacluri dedicate, cursuri de scriere creativă, case editoriale specializate, ori altele. Învăţămîntul filologic, pe de o parte, şi piaţa editorială, pe de alta, vor găsi şi alte căi de colaborare. Ce ni se pare elementar este să reevaluăm cu demnitate şi cu metodă critică o parte semnificativă a capitolelor literaturii pentru copii din istoria noastră literară apropiată şi să gîndim o probabilă reinventare a genului.

de Adela ROGOJINARU


Note:
i Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979.
ii Adela Rogojinaru, O introducere în literatura pentru copii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1999.
iii http://www.gellunaum.ro/.
iv http://www.observatorcultural.ro/Sertarele-lui-Mircea-Santimbreanu*articleID_270-articles_details.html.
v http://www.passionaria.ro/.
vi http://www.evz.ro/detalii/stiri/ana-blandiana-il-reabiliteaza-pe-arpagic-825884.html.
vii http://old.cotidianul.ro/ana_blandiana_nu_vechile_ povesti_trebuie_salvate_ci_copiii_carora_le_sunt_interzise-57809.html.
viii http://www.anablandiana.com/literatura_copii_ana_ blandiana.htm.
ix Mă refer anume la un articol privitor la Fănuş Neagu, cf. http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/05/marele-prozator-fanus-neagu-a-murit-suparat-scarbit-dupa-ce-i-a-fost-ingropata-de-vie-opera-considerata-expirata/.

______
Adela Rogojinaru este doctor în filologie, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, director al departamentului de Ştiinţe ale Comunicării, şef de colectiv pentru specializarea Comunicare şi Relaţii Publice. Pe lîngă experienţa didactică de peste douăzeci şi cinci de ani, deţine expertiză în programe ale Uniunii Europene, are experienţă internaţională în domeniul Relaţiilor Publice şi Comunicării Organizaţionale şi este autor şi coordonator al unor volume de profil. A publicat, de asemenea, lucrarea O introducere în literatura pentru copii (Editura Oscar Print, 1999).


***

O aventură pe cont propriu
- sau despre războiul intergalactic cu păpuşile Barbie şi cu alte personaje din Vest -

Prima bătălie - începuturi

Totul a început în 1998. În urma un proiect educaţional eşuat, Adina Kenereş, care tocmai înfiinţase Editura Compania, m-a întrebat dacă nu m-ar încînta ideea de a scrie o carte de poveşti. Pe vremea aceea, nu-mi imaginam că aş putea să fiu o autoare de cărţi pentru copii. Pe de altă parte, după avalanşa de cărţi de consum de la începutul anilor '90, nu toţi scriitorii voiau să scrie Marea Literatură şi să ia Nobelul, iar literatura "de nişă", chiar dacă nu era încurajată în mod special, se amesteca pe tarabe cu alte genuri şi subgenuri. Pe atunci, puteai să te lansezi şi cu un roman poliţist sau SF, ba chiar şi cu o carte romanţată à la Danielle Steel.
Personal, aveam faţă de autorii români pentru copii (căci nu depăşisem cu mult vîrsta copilăriei) aceleaşi sentimente de admiraţie şi respect ca faţă de cei străini. Copilărisem cu legendele Olimpului repovestite de Alexandru Mitru, cu povestea cu pantofi a lui Ion Lilă, cu familia Roademult a lui Florin Cristescu, cu fantasy-ul din ţara lui Vam al lui Vladimir Colin, cu Făt-Frumos, certat cu gluma, şi cu piticoţii mincinoşi ai lui Toma Dumitru. În biblioteca mea de copil, mai mult de jumătate din cărţi erau scrise de autori români, iar pe locul doi erau cele scrise de sovietici (cred că Trei grăsani a lui Iuri Oleşa va rămîne o carte emblematică a generaţiei mele). Cărţile din Occident ajungeau destul de greu la noi, de aceea de multe ori nu mai făceam vreo diferenţă între o poveste clasică a fraţilor Grimm şi un basm de Petre Ispirescu. În acelaşi timp, nu exista nici o formă de snobism legată de cărţile din Vest şi nici prejudecata că sînt mai bune, mai inteligente, mai pline de imaginaţie decît ale noastre. Tot ce conta era conţinutul cărţii, adică povestea şi ilustraţiile. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă fenomenul Harry Potter ar fi apărut în anii '80, adică cu zece ani mai devreme, şi cum ar fi fost perceput el în România? Copiii români ar fi învăţat, probabil, din aceste cărţi "educative" că occidentalii sînt nişte Încuiaţi, din toate punctele de vedere, în vreme ce adevăraţii eroi aparţin unei societăţi "magice" (simbolul magiei putea să fie deturnat, iar puterile magice să reprezinte calităţile supranaturale ale Omului Nou) care se putea identifica foarte bine cu una multilateral dezvoltată. De aici şi pînă la a-l transforma pe Harry Potter într-un copil comunist, un vajnic pionier al magiei, nu mai era decît un pas.
Poate nu întîmplător, cele două cărţi care mi-au marcat copilăria veneau una din Vest, cealaltă din Est - O poveste cu un hobbit a lui J.R.R. Tolkien şi Fetiţa de pe Terra a sovieticului Kir Buliciov (unul dintre cele mai bune romane SF pentru copii care s-au scris vreodată, cu o poveste atît de specială încît poţi trece uşor peste nuanţele propagandistice "obligatorii").
Aşadar, recapitulînd mental cam tot ceea ce ştiam despre literatura pentru copii, am acceptat propunerea Adinei Kenereş. Am început să scriu în joacă, dar mai ales pentru că eram dezamăgită de ce scriau la acea vreme "oamenii mari", mai ales cei din generaţia mea. Cărţile egocentrice care semănau cu nişte jurnale, teribilismul şi exhibiţionismul, dureroasa absenţă a poveştii şi lipsa de interes/consideraţie faţă de cititor (căruia nu i se dădea nici un motiv concret pentru a întoarce pagina), toate acestea nu aveau nimic ludic. Mi se părea că citesc la nesfîrşit Tropicele lui Henry Miller (proaspăt traduse şi publicate la noi), rescrise la un nivel de amator.
Din păcate, te contaminai repede. Toate încercările mele de a scrie literatură sfîrşeau prin a deveni nişte texte "mizerabiliste" şi depresive în care eul meu (atît de important încît nu interesa pe nimeni în afară de mine) era plasat în diferite decoruri mai mult sau mai puţin contrafăcute, ce surprindeau, chipurile, o realitate, o tranziţie.
Cînd am descoperit scrisul pentru copii mi-am dat seama că pot să mă exprim şi altfel, că îmi găsisem în sfîrşit "o nişă" unde pot să fiu altcineva. Şi mi s-a părut, brusc, că modul în care scriam era mult mai profesionist decît ceea ce încercasem înainte. În plus, poveştile ilustrau aceeaşi realitate care mă obseda, plasată într-un alt spaţiu, în alţi parametri. Societatea floricelelor de pe covor era identică cu a noastră, iar migraţia uneia dintre ele (diferită de celelalte) spre alte lumi, mai bune, se dovedea a fi o dezamăgire, dar şi o experienţă în sine. În povestea veveriţoiului Sile, scriam despre o căsnicie eşuată şi despre cum prea multă dragoste poate să sufoce o relaţie. Din povestea celor doi pescăruşi care în tinereţe şi-au propus să plece împreună în zbor, în jurul lumii, copiii puteau să afle că dorinţa de a experimenta poate să dispară odată cu vîrsta şi cu trecerea timpului, fiind înlocuită cu confortul şi cu siguranţa propriului cuib. "Familia din măr" era despre un tată viermişor care îşi teroriza familia, însă aceasta nu trebuia să accepte dictatura lui, aşa că putea lua decizia să-l părăsească şi să se mute într-un alt măr. Iar povestea cu poporul de păduchi avea implicaţii politice, vorbind, de fapt, despre soarta unui popor parazit care nu poate să trăiască la infinit pe spinarea (sau în capul) altora.
Aşa a apărut la Editura Compania Doar un zbor în jurul lumii, cu ilustraţiile pline de farmec ale Stelei Lie (mi-am dat seama cît de important este rolul ilustratorului, mai ales atunci cînd acesta rezonează cu poveştile tale). Şi aşa am "învăţat" să scriu pentru copii; de fapt, am început să intuiesc cam ce înseamnă scriitura modernă pentru copii - demontarea clişeelor şi a reţetelor, demitizare, personaje şi lumi neconvenţionale, binele nu e absolut, răul e relativ, conflictul dintre cele două nu trebuie să fie tot timpul luat în serios, situaţii din viaţa de zi cu zi aduse în poveste, explicarea prin poveste a lumii în care trăim. Subestimarea cititorilor, adică a copiilor, este cea mai mare greşeală pe care o fac de regulă autorii contemporani. Copiii de astăzi nu mai înghit orice. Nu le mai plac lucrurile pufoase, finalurile căldicele, nu mai au percepţiile "clasice" legate de frumuseţe, bunătate etc., se plictisesc uşor. Copilăria lor nu se petrece nici pe norul roz, nici dincolo de curcubeu, nici în grădina cu flori descrisă prin "expresii frumoase", ci mai degrabă în spatele blocului, în mall-uri, în vacanţe all inclusive în Antalya, sau în faţa calculatorului. Bunicii idilici de la ţară au dispărut (de parcă viaţa la ţară ar fi fost vreodată idilică!) şi au fost înlocuiţi de bone. Familiile lor sînt mai aproape de familia Adams decît de cea perfectă, alcătuită din Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. De aceea, e o greşeală să încerci să-i păcăleşti şi să le vinzi calupuri de zahăr. Trebuie să-i surprinzi, să-i şochezi, să le vorbeşti pe limba lor ca să-i cîştigi de partea ta.

Editorii contraatacă

Cartea de poveşti de la Editura Compania nu mi-a adus nici o confirmare. Aş spune că a trecut mai degrabă neobservată (m-am bucurat, totuşi, cînd am aflat că un băieţel de cinci ani a dormit mai multe luni cu ea în pat, ca şi cum ar fi fost jucăria lui preferată). Din păcate, după publicarea ei, nu mi-am dat seama dacă acesta era un drum pe care era bine s-o apuc. Aşa cum nu-mi dau seama nici acum. În schimb, am început să citesc cam tot ce-mi atrăgea atenţia prin librării. Mi-am dat seama destul de repede că editorii preferă să "importe" cărţi şi autori din ţări precum Franţa, Germania, Marea Britanie şi SUA, care vin cu tot cu promovarea "la pachet" (eventual şi cu o jucărie sclipicioasă) şi că autorii români "nu se caută". Partea proastă este că nu se publică doar literatură de calitate (cum ar fi poveştile Corneliei Funke, de pildă), doar best-seller-uri ecranizate (şi aici e de înţeles pe undeva latura comercială), ci se publică aproape orice vine din Vest. Publicarea cărţilor pentru copii e o afacere menită să aducă un profit sigur şi imediat. A aduce în România seria Harry Potter e firesc şi chiar necesar, la o adică, însă publicarea tuturor pastişelor ei, doar pentru că fac parte din trend şi că au vrăjitori pe copertă, desenaţi de ilustratorii englezi sau germani, devine la un moment dat condamnabilă. În ultima vreme, am citit cel puţin zece cópii la indigo obscure ale seriei Amurg semnată de Stephenie Meyer, în care vampirii erau înlocuiţi cu vîrcolaci şi cu zombi, plus nenumărate romane fantasy de duzină în care elfi, magi şi pitici caută inele ale puterii. E posibil ca aceste cărţi să-şi găsească locul în ţări care au o piaţă de carte "aşezată" şi unde există autori care trăiesc decent din doi inorogi şi trei zîne (pentru că scrisul pentru copii este un job în sine), însă senzaţia cu care rămîi este că România a devenit un soi de groapă de gunoi a unor poveşti de mîna a paişpea, care pot fi reciclate şi vîndute la infinit. În plus, piaţa e sufocată de reeditări ale basmelor clasice - Andersen sau fraţii Grimm, uneori şi basme româneşti (pentru că încă mai figurează în programa şcolară) - şi orice editor îţi va spune că va merge la sigur cu aceste cărţi, chiar dacă ele arată jalnic, cu ilustraţii făcute pe colţul mesei, de vreun art-directoraş al editurii. Şi are dreptate. El mizează pe un public (în general alcătuit din părinţi, căci copilul, mai ales la vîrste mici, nu are nimic de spus, în afară de a arăta cu degetul o copertă unde a recunoscut un personaj "de la desene") care nu are gusturi formate, nu ştie ce să aleagă, nu are termeni de comparaţie. Iar editorii de carte pentru copii sînt mult prea ocupaţi să scoată cărţi pe bandă rulantă, ca să se mai întrebe cui se adresează de fapt.
Într-un sondaj realizat de o editură pentru copii există întrebarea: "Ce părere aveţi despre literatura română contemporană pentru copii?" 34,08% răspund: "Nu ştiu, mă interesează doar conţinul unei cărţi, nu autorul", iar 21,08% spun: "Mă interesează literatura română contemporană pentru copii, însă pe piaţă sînt prea puţine cărţi valoroase". O altă cerinţă a sondajului este: "Numiţi un autor român contemporan de literatură pentru copii". Cele mai multe voturi le-au adunat Ana Blandiana (15), Ion Creangă (11), Silvia Kerim (7), Otilia Cazimir (5). 32 dintre cei 162 de respondenţi au răspuns "nu ştiu", unul l-a identificat pe Michael Ende, altul pe J.K. Rowling, cineva a spus "nu merită reţinuţi", altcineva - "nu există, 95% sînt traduse". Despre ce public vorbim? Despre un public confuz, fără repere. Cum vom reuşi noi, cei cîţiva care scriem pentru copii, să ajungem la acest public rămîne în continuare, pentru mine, un mister.
Stăteam de vorbă cu un editor de carte pentru copii, căutînd posibile explicaţii ale absenţei de pe piaţă a cărţilor româneşti contemporane. Am descoperit una, despre care nu ştiam mai nimic, aşa că îl voi cita pe editor, fără să-i dau numele, căci discuţia era off the record: "Corupţia din sistemul public de achiziţii de carte pentru copii menţine nivelul calităţii foarte jos. Edituri şi firme private de distribuţie de carte controlează în mare parte, prin comisioane şi trafic de influenţă, mecanismele de decizie din ministere şi instituţii publice, astfel că grădiniţele, şcolile, bibliotecile sînt pline de maculatură achiziţionată în cantităţi uriaşe. Cărţile de calitate pentru copii nu pot fi ieftine. Pentru a putea întreţine un flux sănătos de publicare trebuie ca titlurile lansate să se vîndă în cantităţi semnificative, iar acest lucru nu se poate face numai prin librării sau online; în toată lumea, achiziţiile publice pentru şcoli sau biblioteci sînt combustibilul care menţine vie industria cărţii pentru copii. La noi, nici o editură care ar publica un autor român valoros, într-o ediţie bine făcută (deci nu ieftină) nu ar avea vreo şansă să pătrundă masiv în sistemul public, astfel încît încasările substanţiale şi relativ rapide să-i permită să publice în continuare cărţi de calitate. De aceea, mult timp de acum încolo literatura română contemporană pentru copii se va zbate să supravieţuiască: tiraje mici, titluri puţine, vînzări lente." În plus, editorul respectiv - care şi-ar dori să publice cărţi scrise de autori români - îi găseşte o vină şi criticii literare, care ignoră constant domeniul, astfel că aici nu există o scală a valorilor, ca în cazul literaturii pentru adulţi.
Cum se implică însă marile edituri? În nici un fel. Editura Egmont este deţinătoarea exclusivă a drepturilor de publicare în România a companiilor Disney, Warner Bros, Mattel, National Geographic, aşa că interesul ei este de a vinde aceste cărţi în România. În prezentarea Editurii Corint Junior se spune: "publică literatură pentru copii şi tineri scrisă de autori clasici, dar mai ales contemporani, de renume mondial, cu milioane de cărţi vîndute. De asemenea, autorii români de profil ocupă un loc aparte în programul nostru editorial." E adevărat, multe dintre cărţile valoroase pentru copii pe care le-am citit în ultimii ani au fost publicate de Corint Junior (ei oricum au foarte multe titluri, trebuie să ştii ce să alegi). În privinţa autorilor români, au avut doar cîteva încercări, printre care poveştile Alinei Miron, care erau simpatice şi arătau bine (Alina îmi mărturisea la un moment dat că ar vrea să renunţe la scrisul pentru copii şi la toată această luptă cu morile de vînt; nu mai ştiu nimic despre ea de atunci) şi Aventurile lui Arik a Ioanei Nicolaie, o carte frumoasă şi bine promovată (Ioana îmi spunea de curînd că a obosit să tot încerce să publice a doua sa carte cu Arik şi să aştepte un miracol din partea vreunui editor, aşa că pînă una-alta i-o citeşte băieţelului său, în varianta neilustrată şi netipărită. Să închizi nişte personaje precum Arik în sertar... ce poate fi mai trist de atît?). Aşadar, Corint Junior a renunţat să publice autori români, posibil din cauza crizei. Polirom n-a avut vreun plan în acest sens. RAO s-a specializat oarecum pe enciclopedii pentru copii, mizînd pe dezvoltarea segmentului de cărţi educative, un segment aproape inexistent înainte de '89 şi de care era nevoie. Humanitas a lansat la un moment dat "Humanitas Junior", o colecţie pe care abandonat-o ulterior. Mai publică din cînd în cînd cîte ceva - cum ar fi recenta carte a lui Paul Maar, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian. Autorul german îşi va promova cartea în România prin intermediul unui turneu literar la Timişoara, Sibiu şi Cluj, în cadrul căruia îi va cunoaşte pe copiii-cititori. Foarte frumos, însă eu tot nu înţeleg de ce Humanitas, o editură care îşi "permite", nu face aşa ceva şi pentru autori români?

Autorii se predau?

De mai bine de zece ani, trăiesc o poveste absurdă. Voi continua să scriu pentru copii atît timp cît voi scrie în primul rînd pentru mine, pentru copilul care am fost şi pe care (mă apucă disperarea cînd mă gîndesc) l-am pierdut undeva, pe drum. Şi atît timp cît scrisul pentru copii îmi oferă o bucurie într-o lume epuizantă, superficială, depresivă. Nu mă mai gîndesc să-mi fac o "meserie" din asta. Încerc să uit că, în orice ţară civilizată, un scriitor bun pentru copii are un nume şi un statut, este o prezenţă importantă în viaţa comunităţii din care face parte (de la evenimente şcolare, la workshop-uri care îi implică pe copii) şi, nu ultimul rînd, are parte de un trai decent. În România, scrisul pentru copii va rămîne pentru multă vreme la nivelul de hobby. Încercările celor de la Clubul ilustratorilor de a-l "resuscita" - prin publicarea (şi ilustrarea) unor texte pentru copii scrise de autori deja consacraţi - sînt lăudabile, însă astfel de iniţiative rămîn izolate, iar publicarea Bookătăriei 2 a fost o aventură în sine.
În ultimii ani, am citit mai multe cărţi care mi-au plăcut - cum ar fi cele scrise de Sînziana Popescu, Victoria Pătraşcu, Valerica Grigore, Alina Darian, Laura Grunberg, Andreea Demirgean -, însă am dat peste ele absolut întîmplător. Sînt cărţi care, la fel ca ale mele, nu contează. În mod paradoxal, mai cunoscute sînt cărţile publicate iniţial în anii comunismului şi reeditate acum, ale unor autoare ca Silvia Kerim, Daniela Crăsnaru, Constanţa Buzea. Acestea prezintă mai multă încredere în ochii editorului şi se vînd, de bine, de rău, pentru că le strînesc părinţilor amintiri legate de propria copilărie. Nu vreau să supăr pe nimeni, însă nu se mai scrie aşa, pentru copii, de foarte multă vreme.
O colaborare neaşteptată a fost cea cu Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română "Ioana Em. Petrescu" (ANPRO). Datorită celor de acolo, care îşi doresc să vină în întîmpinarea autorilor români pentru copii (în cercurile de lectură pe care le organizează), poveştile mele au ajuns în şcoli, au fost citite "la clasă" sau au devenit "teme de vacanţă". O fetiţă întreba disperată pe net de unde poate downloada "Metamorfoza" de Adina Popescu - "O am ca temă şi n-o găsesc nicăieri!!!", iar un alt copil scria că "Planeta pitică" este "cea mai tare poveste cu planete, ever". Toate aceste ecouri şi reacţii, mai ales dacă vin din partea copiilor, continuă să dea un sens poveştilor şi personajelor mele. Şi mă mai bucur atunci cînd copiii care publică constant în Dilematix se iau în serios şi scriu mai bine decît mulţi dintre "oamenii mari" care se consideră scriitori sau jurnalişti. Unii dintre ei şi-au terminat deja primele romane, îmi cer sfaturi pe e-mail şi mă întreabă, la modul cel mai serios, unde ar putea să şi le publice. Ce-ar trebui să le răspund?


***

O poveste cu un punct şi o virgulă

În caietul de limba română, Punctul nu ducea o viaţă tocmai uşoară. Trudea din zori şi pînă în seară pentru a pune capăt propoziţiilor şi frazelor, însă nimeni nu-l aprecia cum se cuvine. Ba dimpotrivă, din cauza mărimii (sau mai exact a micimii) sale era mereu ţinta batjocurii unor semne ortografice impozante, ce îşi dădeau importanţă.
- Nu te uiţi la tine cum arăţi, Punctule? îl lua peste picior Semnul de Întrebare care le punea întrebări altora, însă niciodată nu aştepta un răspuns, într-atît era de înfumurat. Nu vezi că eşti atît de mic şi de pricăjit încît aproape că nu exişti?
- Eşti ca o pată! exclama Semnul de Exclamare care îşi petrecea toată ziua mirîndu-se, chiar şi atunci cînd nu era cazul. O pată de ruşine pe obrazul preacinstitului nostru caiet de română!
- Ca să-l citez pe stimabilul domn Semn de Exclamare, eşti "o pată de ruşine" şi nimic altceva, se băga în seamă o ghilimea care vorbea mereu în citate, fiindcă era total lipsită de personalitate.
- Ca să fac o paranteză, ne-am putea lipsi bucuroşi de tine! intervenea o paranteză. Mai mult încurci decît descurci frazele, iar atunci cînd ele curg mai frumos, tu, în loc să stai liniştit în banca ta, faci exces de zel şi le pui punct! Închid paranteza.
- Ai pus punctul pe i, draga mea! îi dădea dreptate o Liniuţă de Unire, care încerca să se pună bine cu toată lumea, căci nu se ştia cînd o să-i iasă lipeala cu o persoană influentă. Aş mai spune şi eu cîteva la adresa Punctului, însă trebuie să plec ca să despart în silabe cuvîntul punct-u-a-ţi-e!
Bietul Punct îndura toate aceste vorbe de ocară, aşteptînd în zadar o încurajare măcar din partea cuvintelor, însă acestea erau mereu tăcute. Singura sa prietenă era Virgula, aproape la fel de oropsită ca şi el, căci de multe ori Semnele ortografice îi reproşau că se amestecă aiurea printre cuvinte şi rîdeau de ea că semăna cu o rîmă.
- Aşadar, sfatul meu este să pleci de aici! îi spuse ea Punctului şi, ca aproape de fiecare dată, îşi începu discursul cu un cuvînt urmat de o virgulă, pentru a-i da propoziţiei o anumită intonaţie. În caietul de română, nimeni nu-ţi recunoaşte valoarea.
- Asta aşa e! Dar n-am unde să mă duc într-altă parte. Punct.
Punctului aproape că-i venea să plîngă.
- Fraiere, ghiozdanul e mare! Iar dacă nu ai curajul să pleci de unul singur, aş putea să vin cu tine.
Virgula visa de mult să plece într-un alt loc, unde ar fi avut un cuvînt important de spus. Cînd şi-a dat seama că va avea un tovarăş de drum, Punctul s-a mai înseninat şi şi-a adunat repede catrafusele.
Într-o noapte în care toate Semnele dormeau, fiecare în propoziţia lui, Punctul şi Virgula au părăsit fără regrete caietul de română, lăsînd în urma lor doar două mici dîre de cerneală.
Au mers zile întregi prin pustiul alb al unui caiet nou pe care nu era scris nimic şi, în cele din urmă, au bătut la poarta caietului de aritmetică. Le-a deschis un Plus destul de amabil, însă grăbit, căci trebuia să termine o adunare căreia nu-i dădea de capăt.
- Cine sînteţi voi şi ce poftiţi? i-a întrebat Plusul.
- Eu sînt Punctul, iar ea e Virgula. Venim tocmai din caietul de română şi ne căutăm un nou cămin. Acolo nu mai e de stat, cel puţin nu pentru unii ca noi! l-a lămurit Punctul.
- Nici aici viaţa nu e prea bună! li s-a plîns Plusul. Toată ziua numai adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri. În plus, ne înţelegem prost cu cifrele, care sînt pline de fiţe şi nu vor să asculte de nimeni. Mai nou au apărut şi nişte arătări ciudate, un soi de jumătăţi de numere care îşi zic fracţii. Nu prea ştim ce să facem cu ele. Însă dacă vreţi să rămîneţi la noi, mă rog, sînteţi bineveniţi!
Cum au trecut pragul caietului de aritmetică, Punctul şi Virgula au început să se mire. Ceea ce au văzut acolo nu era nici pe departe ordonat şi articulat ca în caietul de română. Era o adevărată junglă de paranteze şi acolade, hăţişuri pline de cifre, mîzgăleli şi ştersături.
- Ori treceţi la treabă, ori plecaţi! le spuse bombănind un Ori care trecea pe acolo.
- Sincer să fiu, eu nu pricep nimic din ce se întîmplă aici, i-a şoptit înspăimîntat Punctul, Virgulei.
- Nici eu, dar cel puţin mă străduiesc! i-o întoarse Virgula care, din cînd în cînd, folosea cîte un "dar" pentru a avea un prilej de a mai pune o virgulă. Uite, ce zici de arătarea aia care parcă e ruptă în două!? Ce-o fi cu ea?
- Nici noi nu ştim ce-i cu ea! suspină un Minus necăjit. Cică o cheamă Unu pe Doi! Adică doi contra unul singur... nu-i cinstit!
Dintr-odată mintea Virgulei se limpezi, ca şi cum ar fi fost făcută pentru aritmetică.
- Deci, unu împărţit la doi... adică zero virgulă cinci! Tocmai aţi trecut la numerele cu zecimale şi, în acest caz, eu chiar vă pot fi de folos.
Semnele din caietul de aritmetică o adoptară cu bucurie pe Virgulă pentru că ştia cum să procedeze cu fracţiile. În scurtă vreme, ajunse o persoană cît se poate de respectată şi se simţea împlinită. În schimb, Punctul îşi dădea seama că locul său nu era acolo.
- Draga mea, mă simt total inutil şi mă doare capul de atîta matematică! îi spuse Virgulei. Cred că voi pleca mai departe, ca să-mi încerc norocul.
- Prin urmare, drum bun şi mă bucur că te-am însoţit pînă aici! îi zise Virgula, ocupată să transforme fracţiile în numere cu zecimale.
Punctul îşi continuă de unul singur călătoria. Rătăci un timp printr-o călimară cu cerneală, de unde ieşi într-o stare de spirit cam albastră. Îi era dor de casă şi se lăsă cuprins de nostalgie. "Oare n-ar fi mai bine să-i pun punct acestei aventuri fără rost şi să mă întorc de unde am venit?", se tot întreba el oftînd. Însă mai merse o vreme, pînă cînd ajunse la poarta unui nou caiet. Bătu, dar nu-i răspunse nimeni. Atunci împinse poarta şi descoperi că era deschisă. Intră timid şi se pomeni dintr-odată într-o lume fabuloasă. Era plină de culori şi nu existau Semne, doar desene.
Prima dată, se întîlni cu un elefant roz cu picăţele verzi, apoi se plimbă pe aleile unei grădini cu flori mai înalte decît copacii. Aproape că se ciocni de un om de zăpadă şi observă că începuse să ningă, aşa că se adăposti într-o casă un pic şui, din hornul căreia ieşea un fir cîrlionţat de fum. Aici găsi un brad de Crăciun şi, sub el, nenumărate cadouri legate cu funde pe care, oricît se strădui, nu reuşi să le deschidă. Ieşi pe o altă uşă şi ajunse pe o plajă cu palmieri şi cu un soare mare, roşu. Înotă în valurile mării, apoi lîncezi pe plajă, la soare, privind spre un vapor încremenit la orizont.
După cum v-aţi dat seama, Punctul ajunsese în caietul de desen.
- Aici pot să fiu orice! se bucură el. Fiecare desen pare alcătuit dintr-o sumedenie de puncte. Pot fi un ochi de arici sau o pasăre pe cer, în zare. Pot fi negru, galben, albastru sau orice altă culoare. E un tărîm al libertăţii absolute.
Punctul era pentru prima oară în viaţa sa fericit. În fiecare zi găsea alte modalităţi de a se juca, trecînd dintr-un desen în altul, într-o lume plină de tăceri misterioase. Însă, după o vreme, realiză că se simţea cumplit de singur.
În tot acest timp, în caietul de română domnea haosul. După plecarea Punctului şi a Virgulei, propoziţiile nu se mai sfîrşeau şi nu mai aveau nici un fel de coerenţă, doar se lăbărţau pe pagini întregi şi uneori se transformau în mod inutil în interogaţii şi exclamaţii. De pildă, bunica nu mai putea să meargă la piaţă, pur şi simplu, ci doar să aştepte răspunsul la întrebarea "Bunica merge la piaţă?" sau să se mire în permanenţă - "Bunica merge la piaţă!", de parcă mersul la piaţă ar fi fost ceva spectaculos.
- Să vină înapoi Punctul şi Virgula! strigă Semnul de Exclamare. Eu unul nu mai suport să mă mir toată ziua degeaba!
- Oare pe unde or fi umblînd? se întreba Semnul de Întrebare. Cît timp trebuie să mă mai întreb fără rost?
- Ca să le citez pe Măriile Voastre, să vină! spuse Ghilimeaua. E rău de tot fără ei...
- Ca să fac o paranteză, e un dezastru! trîmbiţă Paranteza.
- De-zas-tru! silabisi Liniuţa de Unire. Ai pus punctul pe i, dragă!
Se hotărîră să o trimită ca mesager pe Liniuţa de Dialog. Nici pînă în ziua de astăzi nu se ştie cum a reuşit aceasta s-o convingă pe Virgulă să părăsească caietul de aritmetică. Poate că între timp cei de-acolo se lămuriseră cum era cu fracţiile şi cu zecimalele, iar Virgula se simţea deja în plus. Nu se ştie nici cum Liniuţa de Dialog l-a lămurit pe Punct să renunţe la contemplarea desenelor şi a culorilor, însă adevărul este că în viaţa oricui un moment de fericire are un final. Adică este indicat să ştii cînd să-i punct punct, ca să nu se transforme într-unul de nefericire.
Cert este că Punctul şi Virgula au fost primiţi înapoi cu onoruri şi, din acea zi, toată suflarea caietului de limba română i-a respectat. Curînd s-au căsătorit şi au format un cuplu cunoscut drept Punct şi Virgulă. Unii spun că ar fi avut doi copii gemeni care se numeau Două Puncte. Şi atît despre ei.
Punct.

de Adina POPESCU

______
Adina Popescu este redactor la Dilema veche şi gestionează suplimentul acestei reviste, Dilematix, adresat celor mici. A publicat mai multe cărţi de literatură pentru copii şi tineret: Doar un zbor în jurul lumii (Editura Compania, 1999), Ghidul adolescentului (Editura Cartea de buzunar, 2004), Miriapodul hoinar şi alte poveşti (Editura CD Press, 2007), Aventurile lui Doxi, în benzi desenate (în colaborare cu Alexandru Ciubotariu; Editura CD Press, 2007), Mari poveşti româneşti, pe înţelesul celor mici (Editura CD Press, 2008).

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

Submarinul nuclear Belgorod FOTO Profimedia
Ce ştim cu siguranţă despre un eventual atac rusesc cu așa-zisa „Armă a apocalipsei”
Mobilizarea submarinului rus Belgorod şi riscul ca acesta să poarte arma nucleară „Poseidon” au provocat reacţii alarmiste în mass-media şi pe reţelele de socializare asupra unui posibil atac.
Coronavirus covid virus FOTO Shutterstock
Judeţele care au înregistrat, vineri, cele mai multe infectări cu SARS-CoV-2
Municipiul Bucureşti se află, vineri, pe primul loc în topul negativ al judeţelor cu cele mai multe cazuri noi de infectări cu noul coronavirus.
Soldati armeni in Nagorno Karabah FOTO EPA-EFE
Conflictul armeano-azer: UE va trimite o misiune civilă pentru demarcarea frontierei între cele două țări
Uniunea Europeană va trimite o misiune civilă pentru a contribui la demarcarea frontierei dintre Armenia și Azerbaidjan și la construirea încrederii între cele două țări din Caucaz aflate în conflict deschis.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.