„Literatura de calitate stîrneşte în chip natural dezbateri“

Tatiana Niculescu Bran
25 iulie 2012
„Literatura de calitate stîrneşte în chip natural dezbateri“ jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)

A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Între 1995 şi 2004, Tatiana Niculescu Bran (n. 1962) a fost redactor la Radio BBC World Service, secţia română de la Londra. Între 2004 şi 2008, a condus biroul BBC World Service de la Bucureşti. În 2006, a publicat primul roman non-fiction din literatura română, Spovedanie la Tanacu, urmat, în 2007, de Cartea Judecătorilor. Cele două romane au inspirat filmul După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes, din 2012. În 2007, în dramatizarea autoarei, cărţile au devenit piesă de teatru. Spovedanie la Tanacu a avut premiera la New York, în 2007, în regia lui Andrei Şerban. În 2010, LiterNet.ro i-a publicat piesa de teatru Brâncuşi contra SUA, o abordare inedită a celebrului proces intentat de Brâncuşi statului american, în 1926. La Editura Polirom, Tatiana Niculescu Bran a mai publicat romanele Nopţile Patriarhului (2011) şi În Ţara lui Dumnezeu (2012).


Regizorul Pedro Almodóvar a scris scenariul la Hable con ella, inspirat de un caz petrecut în România şi care a făcut presă în toată Europa. Dumneavoastră cum v-aţi decis să scrieţi o carte despre cazul Tanacu?
Am scris, de fapt, două cărţi despre cazul Tanacu, ambele din dorinţa de a înţelege ce s-a petrecut în realitate şi pentru că mi-am dat seama că faptele erau prea complicate ca să fie expediate într-o scriitură de presă. Cele două romane reprezintă versiunea mea despre cazul cu pricina, o versiune pe care o consider a fi cea mai apropiată de adevăr.

Apropo, de ce credeţi că scriitorii români se inspiră atît de rar din faptul divers?
Presupun că există scriitori care se tem de faptul divers sau cărora nu li se pare că viaţa altora ar putea fi la fel de interesantă ca aceea a unui personaj imaginar. Dar generalizările sînt riscante. Efectul direct al acestei stări de lucruri este însă că literatura noastră contemporană pare lipsită de forţa şi rigoarea impersonalităţii. Temele şi subiectele rămîn foarte personale. Scriem mult despre "eu", ce simt, ce trăiesc, ce iubesc, ce detest, într-un fel de nombrilism în care explorăm mereu aceleaşi şi aceleaşi abisuri personale, pînă la saţietate, păstrînd o distanţă adesea ironică de "celălalt", diferit de noi, altfel decît noi. Cred că aceasta e o capcană periculoasă pentru un scriitor: să rescrie, în formule stilistice variate, acelaşi jurnal al vieţii sale interioare.

Vă alegeţi în mod deliberat cazuri/situaţii/personalităţi controversate pentru a scrie ficţiune?
Îmi aleg cazuri şi situaţii care îmi stîrnesc curiozitatea. "Controversa" apare adesea din confruntarea unor versiuni ale adevărului foarte diferite despre acelaşi caz sau personalitate. Şi atunci mă pun în pielea acelui caz sau a acelei personalităţi şi privesc lucrurile dintr-o perspectivă proaspătă. În cazul Tanacu, ancheta mea a pornit de la două observaţii: ce se scria în presă era "prea frumos" ca să fie şi adevărat, şi teoriile despre caz vehiculate atunci aveau nevoie de ceea ce se cheamă proba realităţii, un test de realitate. Vedeţi, eu n-am suficientă imaginaţie şi mă aflu în stare de uimire în faţa inventivităţii de care dă dovadă viaţa de fiecare zi! Deci mă bazez mai curînd pe lucruri întîmplate în realitate, decît pe proiecţiile mele - ce aş dori eu să se întîmple.

Credeţi, prin urmare, că există un deficit de provocare în literatura română contemporană?
Nu ştiu dacă rostul literaturii este să provoace publicul sau dacă literatura trebuie provocată de viaţă. Dar literatura de calitate stîrneşte în chip natural dezbateri, pune întrebări, îl nelinişteşte, îl tulbură pe cititor. O literatură preocupată excesiv de părerile şi trăirile celui care o scrie devine previzibilă şi nu mai reuşeşte să stîrnească emoţia nimănui. Or, faptul divers, cum atît de bine înţelegea Caragiale, e un izvor nesecat de vigoare. De altfel, aşa cum nu există om "simplu", nu există nici fapt "divers". Toţi oamenii sînt complicaţi şi toate faptele sînt, pînă la urmă, existenţiale. Depinde de cum le privim şi cum ne raportăm la ele.

Tanacu - dramatizări & scenarizări

V-aţi dramatizat singură primele romane; de ce? E vorba de neîncredere în forma de expresie iniţială, de explorarea temei cu alte instrumente, de căutarea unui impact mai mare?
Am dramatizat romanele despre cazul Tanacu la cererea lui Andrei Şerban care voia să facă un spectacol după cartea mea, Spovedanie la Tanacu. La cealaltă, Cartea Judecătorilor, încă lucram. Am dramatizat-o înainte de a o fi publicat. Nu a fost o iniţiativă proprie, dar a fost o experienţă unică. Îmi pare rău că Andrei Şerban nu a făcut el un film atunci, aşa cum se gîndise iniţial. Marii regizori, ca el, sînt rari şi îi recunoşti după splendoarea şi curajul ezitărilor. Niciodată nu sînt siguri de ei şi suficienţi. Trăiesc viaţa, ca şi arta, ca pe o explorare continuă a sufletului omenesc, mergînd pe sîrmă. În plus, cu Andrei Şerban alături, nu te simţi singur contra curentului; el are un fel de bucurie temerară să demoleze clişee şi să dinamiteze confortul gîndirii comune. În 2007, cînd mi-a cerut să dramatizez textul, versiunea mea asupra cazului Tanacu contrazicea toate clişeele şi versiunile la modă.

Acum Cristi Mungiu a scris un scenariu, deja premiat la Cannes, dar nu-mi dau seama cît e inspirat din cartea dvs., şi cît din cazul în sine.
Pe generic şi pe toate materialele de promovare a filmului scrie "inspirat de romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran". Cristi Mungiu a citit romanele mele despre cazul Tanacu, a văzut spectacolul pus în scenă de Andrei Şerban şi filmul documentar prezentat la Festivalul Astra, în 2008, şi a scris un scenariu de film. Textul lui nu are la bază cazul în sine, aşadar, ci versiunea mea asupra celor întîmplate. În vria declaraţiilor de presă, regizorul a transmis, poate, semnale contradictorii despre raportul scenariului cu cărţile. La ceremonia de la Cannes însă, a fost frumos că l-a lăsat pe crainicul francez să spună că scenariul premiat e inspirat din cărţile scriitoarei etc., în loc s-o spună el. În schimb, a spus ceva despre nişte oameni reali din spatele filmului şi suferinţele lor, pentru ca apoi, în alte interviuri, să declare că a făcut un film de ficţiune. Sigur că acest tip de mesaje a indus o oarecare nedumerire prezentă şi în cronicile despre film.

Care a fost, de fapt, versiunea oficială a cazului Tanacu?
Versiunea mediatică dominantă a cazului ne spune că, în 2005, într-o mănăstire retrasă, un popă habotnic ar fi ucis o călugăriţă, răstignind-o pe cruce ca pe Iisus Hristos. El şi patru călugăriţe, timp de trei zile, ar fi refuzat să-i dea să bea şi să mănînce şi ar fi supus-o unui ritual de exorcizare vrednic de Evul Mediu. Asta este ceea ce s-a numit cazul "real". Versiunea rămasă marginală, a cărţilor mele, este următoarea: o tînără crescută la orfelinat, cu tulburări de comportament şi predispoziţie la violenţă, îşi regăseşte prietena care, şi ea copil abandonat, s-a aciuit la o mănăstire. Bucuria revederii este curînd întunecată de o criză violentă a vizitatoarei. Preotul şi călugăriţele o duc la spital în stare de agitaţie maximă. Este legată şi i se administrează neuroleptice severe cu efecte secundare incontrolabile. Se stabileşte un diagnostic de schizofrenie, dar fata e încredinţată mănăstirii. Comunitatea respectivă îşi asumă îngrijirea ei, fără să fie conştientă de riscurile la care se expune. Fata face noi crize de violenţă, este legată orizontal pe o targă improvizată, ca să poată fi transportată în biserica mănăstirii, unde i se citesc rugăciuni de alungare a duhurilor rele. După două zile se linişteşte, dar este epuizată. Preotul cheamă Salvarea, fata moare în drum spre spital, unde este declarată decedată. Preotul şi cele patru călugăriţe sînt învinuiţi de omor şi arestaţi.

Ce contribuţie aveţi, în concluzie, la filmul lui Mungiu?
Eu am reconstituit această poveste din mărturii directe de la toţi cei implicaţi - medici, poliţişti, prieteni, angajatori, acuzaţi, foşti colegi şi profesori ai victimei -, din scrisori, documente, fotografii, înregistrări video şi din voluminosul dosar penal al cazului. Scenariul filmului urmăreşte succesiunea scenelor din Spovedanie la Tanacu, la care adaugă cîteva scene noi, plauzibile, cum ar fi, de pildă, o scenă în care fata intră în altarul bisericii, ia o icoană făcătoare de minuni şi dă cu ea de pămînt în faţa preotului.
Trebuie spus că, rescriind povestea în limbaj cinematografic, regizorul a schimbat diverse accente, potrivit viziunii sale artistice. Altminteri, ar fi făcut o ecranizare fidelă a cărţilor. De exemplu, în film, Alina vine la mănăstire să-şi convingă prietena să meargă cu ea în Germania. În roman, fata vine să-şi ia rămas bun fiindcă doar vrea să plece în Germania. În roman, ataşamentul Irinei faţă de prietena ei e disperat-nevrotic, în film este prezentat ca o iubire interzisă, dar sugestia există ca atare şi în roman, căci este miezul poveştii.
Aici însă mă despart de viziunea lui Cristian Mungiu care comentează filmul ca pe o poveste despre dragoste, liberul arbitru şi constrîngerile religiei. Sigur, această interpretare poate fi mai atractivă pentru un public anticlerical, cu vederi pro-gay eventual, şi mai uşor de înţeles, dar este discutabilă în raport cu biografia personajelor (aceeaşi în carte şi în film). În carte, ca şi în film, relaţia dintre cele două fete nu este nici explicită, nici liberă, ci este condiţionată de trecutul lor comun, de abuzurile şi chinurile vieţii de orfelinat, de reflexele de fiinţe singure, speriate, cu identitate socială şi sexuală confuză. Nu e vorba de două libertăţi care înfruntă, cu forţa dragostei, prejudecăţi religioase anacronice, ci de doi copii mari care încearcă disperaţi, în tot ceea ce fac, să-şi depăşească spaima de abandon. Mă întîlnesc însă cu regizorul în realitatea faptului că, fără cele două romane, povestea din După dealuri n-ar fi existat.

„Ortodoxia, o forţă subterană a României“

Dat fiind că deja scriseserăţi un roman inspirat de mediul ortodox, ce v-a determinat să reveniţi cu Nopţile Patriarhului? Vă preocupă îndeosebi zona tabuizată a religiosului, aţi considerat că filonul ortodoxist merită explorat în continuare sau, poate, v-a fascinat personajul, din nou, destul de controversat?
Într-adevăr, m-a fascinat personajul care-mi permitea o meditaţie despre bătrîneţe şi putere. Cît despre ortodoxie - instituţională şi rituală -, cred că reprezintă o forţă subterană a României contemporane, neluată suficient în seamă şi care va produce pe termen lung surprize şi mutaţii sociale şi de mentalitate dintre cele mai puţin aşteptate. Ceea ce numiţi filonul ortodoxist este o lume timid explorată de scriitori şi care, după părerea mea, merită mult mai multă atenţie decît i se acordă, mai ales în contextul crizelor diverse, financiare, instituţionale, de valori, care traversează lumea întreagă.

Aţi primit reacţii, oficiale sau nu, din partea Bisericii Ortodoxe, după aceste două romane: le-aţi aşteptat, le-aţi dorit?
Poate că nu le-am aşteptat, dar m-am aşteptat la reacţii. După cărţile despre cazul Tanacu, am primit reacţii oficiale şi neoficiale surprinzător de pozitive din partea Bisericii Ortodoxe, deşi acelaşi gen de reacţii l-am primit şi dinspre cititorii combativi, eventual antireligioşi şi, în orice caz, anticlericali. Am dedus, de aici, că am reuşit să scriu o carte echilibrată. Mă refer la Spovedanie la Tanacu, întrucît Cartea Judecătorilor n-a prea fost luată în seamă nici de unii, nici de alţii. La Nopţile Patriarhului reacţiile au fost mai discrete, dar şi mai violente: anumitor ierarhi şi preoţi, romanul le-a plăcut şi au considerat personajul principal ca fiind foarte autentic, iar alţii au detestat cartea, considerînd, cu un cuvînt de tristă amintire, că "întinează" memoria fostului ierarh.

După două romane de inspiraţie ortodoxistă, nu v-ar interesa şi un roman cu subiect provocator din mediul catolic?
Ba da, mă gîndesc de un timp bun la un subiect din mediul catolic şi probabil că îl voi aborda cînd îmi voi fi încheiat documentarea. Într-un fel, nenumăratele ştiri, controverse, dezbateri, scandaluri din lumea catolică sînt mai uşor de abordat, fiindcă, în ultimii ani, au fost "la vedere" şi s-a scris enorm despre ele. Pe de altă parte, tocmai bogăţia surselor face dificilă alegerea unei poveşti care să fie cu adevărat interesante şi "provocatoare", cum ziceţi. Deocamdată, adun fişe de lucru.

În ţara lui Dumnezeu propune un subiect exotic, în spaţiul românesc. Unii ar putea spune că aţi înlocuit exorcizarea cu excizia, rămînînd tot în zona subiectelor "tari", şocante, controversabile. Ce motivaţie aţi avut şi, mai ales, ce legături/cunoştinţe aveţi despre acea parte a lumii şi cultura ei?
Scriu despre ceea ce mă tulbură, mă impresionează, mă pune pe gînduri. În general, nu-mi propun teme pentru care să caut apoi ilustrări în realitate, ci invers. Mă trezesc în faţa unor situaţii care mă uimesc şi, încercînd să mă dumiresc, scriu o carte. Nu ştiam, cînd am plecat în vacanţă în Cornul Africii, că voi scrie În Ţara lui Dumnezeu. Am răspuns invitaţiei unui prieten care trăieşte acolo de ani de zile. Ulterior, el mi l-a inspirat pe doctorul Bertrand din roman. Despre Cornul Africii ştiam ceea ce ştie orice ziarist informat şi curios. Dar una e să citeşti de-a lungul anilor depeşe de presă ori reportaje despre un loc, şi alta e să trăieşti în locul respectiv, fie şi numai cîteva săptămîni. Nu eram, aşadar, complet ageamie în ceea ce priveşte realitatea politică şi problemele umanitare din Cornul Africii, dar experienţa la faţa locului şi şansa de a avea o "călăuză" pricepută m-au luminat mult în privinţa lumii pe care am încercat apoi s-o descriu în roman.

Este un roman mai documentat decît cele cu subiecte româneşti?
Este un roman documentat, da. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decît celelalte. Am îmbrăcat însă documentarea în haina misticii sufite, care e foarte prezentă în tradiţia locului şi care se poate rezuma prin celebra vorbă a lui Rimbaud: "Eu sînt un altul".

Galezul Patrick McGuiness a scris un roman despre Ultimele o sută de zile ale lui Ceauşescu, iar dvs. scrieţi despre "revoluţiile" din Cornul Africii. Cît de îndreptăţită ar fi întrebarea de ce nu scriem despre ce ni s-a întîmplat/se întîmplă nouă în mod direct?
Revoluţiile din lumea arabă reprezintă, în romanul meu, doar un fundal discret al întîmplărilor. Iar Africa mi s-a întîmplat în mod direct, în sensul că am fost acolo şi i-am cunoscut pe oamenii care au inspirat apoi personajele cărţii. Cît am stat cu ei, am încercat să trăiesc viaţa lor. Apoi mi s-a părut mai interesant să scriu despre ei, decît despre mine.

Scriitorul ca detectiv particular

Toate subiectele romanelor dvs. sînt actuale, le-aţi preluat din presa şi realitatea acestor ani; nu v-ar tenta să "dezgropaţi" şi subiecte/cazuri/personaje fascinante din trecut?
Ba da, mă gîndesc, de o bună bucată de vreme, la un personaj din trecut, dar întotdeauna, pînă acum, cîte un subiect contemporan a năvălit peste mine şi a trebuit să amîn tentativa de a mă întoarce în trecut, deşi am continuat să mă documentez. Am făcut un timid început în acest sens cu Arthur Rimbaud din În Ţara lui Dumnezeu.

Cum v-aţi documentat pentru romanele dvs.: de pe Internet, din arhive juridice, de la faţa locului?
Documentarea începe, de obicei, cu întîlniri şi interviuri cu oameni implicaţi într-o anume poveste. Ascult cu atenţie ce spun cei pe care-i întîlnesc. Asta e probabil o deformaţie profesională, fiindcă am lucrat atîţia ani la Radio. Apoi, transcriind interviurile, îmi pun noi întrebări cărora le caut răspuns în arhive sau studii legate de povestea respectivă. Caut informaţii şi pe Internet, în general, de pe site-uri cît de cît credibile. Fac rost de poze, scrisori sau mărturii mai vechi care-mi pot spune ceva despre biografia personajelor. Şi pe urmă confrunt tot ce am adunat, ca să văd ce "desen" rezultă din tot acest puzzle. Înainte de a scrie, pun totul deoparte şi mă fac că uit tot ce am adunat şi citit. Paul Auster scria undeva că, după moartea cuiva apropiat, cînd te apuci să-i triezi lucrurile, te trezeşti deodată în faţa unei fiinţe necunoscute, care ascunde secrete neaşteptate, aşa încît eşti silit să devii un fel de detectiv particular. Cam aşa mi se întîmplă mie.

Chiar aşa, în ce măsură contează felul în care percepeţi şi abordaţi literatura dinspre faptul divers, formaţia dvs. jurnalistică? Vă revendicaţi în vreun fel de la şcoala literară a noului jurnalism nord-american?
Experienţa presei profesioniste mi-a dat un soi de fler în identificarea subiectelor interesante. Cînd citesc sau aud vorbindu-se despre o întîmplare, ştiu imediat dacă respectiva întîmplare poate deveni o poveste sau o carte vrednice de a fi împărtăşite şi altora. Habar n-am de unde mă revendic. Las posterităţii mele critice misiunea de a mă încadra undeva. Eu scriu şi-atît.

Pînă în 2008 aţi condus biroul BBC World Service de la Bucureşti; ce aţi făcut, în afară de literatură, de atunci încoace şi cu ce vă (mai) ocupaţi în prezent?
De atunci am scăpat de povara de a mă uita la televizor, mă ocup, mai bine decît reuşeam înainte, de băieţelul meu, îi citesc poveşti sau le inventez la cerere, gătesc, mă duc la piaţă, calc rufe, citesc şi scriu cu iluzia că, la un moment dat, poate voi reuşi să şi trăiesc din ce scriu.

Dacă acum nu vă mai uitaţi la televizor, vă amintiţi primul televizor din familie sau prima istorioară legată de acel aparat?
Nu mai ştiu ce marcă era primul televizor din casă, dar era, desigur, un televizor alb-negru, un aparat greoi, cu lămpi şi cu un ecran bulbucat. Eram fascinată de serialul Lost in Space, în care o familie de americani fusese aleasă să exploreze Universul, la bordul unei navete spaţiale şi, din pricina unei defecţiuni tehnice, eşuează pe o planetă necunoscută unde se întîmplă tot felul de aventuri, timp de cîteva zeci de episoade.

Ce tabieturi şi ce superstiţii aveţi legate de scris?
N-am nici tabieturi, nici superstiţii legate de scris. Dacă am o poveste bine conturată în minte, scriu oricînd am răgaz, mai ales în timpul în care fiul meu e la şcoală.

Ce citiţi cînd nu scrieţi, literatură, non-fiction? Ce scriitori contemporani, români şi străini, urmăriţi sau v-au atras atenţia în ultimii ani?
Citesc de-a valma. Îi citesc cu aceeaşi plăcere pe Amin Maalouf, pe Gore Vidal, pe Julian Barnes, ca şi pe Paul Auster, Leonora Carrington, Lady Montagu, Caragiale ori Dimitrie Cantemir. E drept că romanul istoric mă atrage adesea. Ca şi studiile de antropologie istorică ale unor autori români precum Andrei Oişteanu sau Violeta Barbu.

Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?
Deşi nu mai lucrez în presă de patru ani, am păstrat reflexul de a citi zilnic ziarele. Mă interesează ştirile şi dezbaterile politice şi aştept momentul de graţie cînd ziarele româneşti şi oamenii noştri politici vor începe să-şi pună problema interesului public. Dar, ca să vă răspund la întrebare, cititul ziarelor româneşti şi britanice e, dimineaţa, o mare plăcere. Nu ştiu cît de vinovată sau de nevinovată. Şi e însoţită de o altă plăcere: o cafea mare şi amară. Pe urmă, pe lista plăcerilor mai trebuie trecute filmele sud-coreene şi iraniene, spectacolele lui Andrei Şerban, ploaia mocănească, romanele poliţiste şi muzica africană.

interviu realizat de Marius CHIVU

fotografii de
Mirel BRAN

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.