Leon Volovici, "rabinul laic" de la Ierusalim

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)
 

Studiile lui Leon Volovici - de la Apariţia scriitorului în cultura română sau controversatul eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor '30, şi pînă la recentul eseu despre Mihail Sebastian ("Insula lui Mihail Sebastian" din volumul Mihail Sebastian. Dilemele identităţii) - pornesc mereu de la o cunoaştere a naturii umane şi a excepţiilor literaturii. O cunoaştere interioară asumată şi edificată de-a lungul timpului, dublată însă mereu de autoironie şi umor, însuşiri care fac din stilul critic al lui Leon Volovici o metodă trăită de căutare a adevărului. Adevărul despre oamenii cunoscuţi într-o viaţă şi despre mobilurile lor (adesea) inconştiente, adevărul despre prietenie şi cruzime, adevărurile literaturii, dar şi limitele ei - sînt doar cîteva dintre lucrurile de care scriitorul s-a apropiat aproape cu sfială în volumul său de memorii, De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. Despre aceste adevăruri şi, mai ales, despre bunătatea şi înţelepciunea "rabinul laic" de la Ierusalim (cum l-a numit Norman Manea) va fi vorba în acest grupaj evocator. (S. S.)

Suflul unei umanităţi inteligente şi calme

de Mircea ANGHELESCU

Ştiam de mult că Leon e bolnav şi că trecea prin perioade grele într-un tratament care în general îi făcea bine. El însuşi surîdea cu melancolie, spunînd că a devenit un "bolnav de profesie", şi ne făceam iluzia, noi cel puţin, că era un bun profesionist, cum era în tot ce făcea, că boala îl va îngădui încă mult. N-a fost să fie aşa şi a murit cum scria că ar fi vrut să moară, la Ierusalim, pe pămîntul încălzit de soarele oriental pe care îl descoperise la prima lui venire în Israel. Prietenii, chiar şi cei care l-au cunoscut oricît de puţin, înţeleg fără cuvinte ce pierdere este pentru noi toţi moartea lui Leon, dar pentru cei care nu au avut privilegiul de a-l întîlni sau de a-l citi măcar, va fi necesară o schiţă de portret - una din primele schiţe postume, pe care aş fi vrut să nu fiu eu cel care s-o scrie.

S-a format la Iaşi, unde şi-a făcut studiile la şcoli cu tradiţie: Liceul Naţional şi Facultatea de filologie a Universităţii "Al.I. Cuza". După obişnuitul stagiu "la ţară", de care îşi aminteşte cu o anumită nostalgie, a lucrat douăzeci de ani în cadrul unui institut, şi el cu vechime şi cu renume (astăzi, Institutul de filologie "Al. Philippide"), şi s-a specializat în literatura română din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este perioada lui de formaţie şi de afirmare, peste care nu trebuie trecut uşor, pentru că, în 1984, cînd pleacă în Israel (n-a fost o decizie uşoară, nici pripită), era un cercetător matur, cu foarte bună imagine între specialişti. Publicase deja teza de doctorat despre formarea scriitorului român la începutul secolului al XIX-lea şi mai multe studii temeinice, exersînd un instrumentar critic din ce în ce mai rafinat asupra unor autori cu impact asupra spaţiului literar şi cultural în genere.
Cartea sa despre Apariţia scriitorului în cultura română, reeditată în 2006, este mai cunoscută. Importante sînt însă şi studiile sintetice elaborate la tinereţe pentru foarte preţuitul Dicţionar al literaturii de la origini pînă la 1900; ele dezvăluie cîteva dintre preocupările şi caracteristicile viziunii sale critice în jurul vîrstei de 30 de ani, care nu sînt fără ecouri în opera ulterioară (el îşi mărturiseşte de altfel, în amintirile din 2007, şi o anumită predispoziţie romantică în tinereţe, iar un model admirat încă de atunci este Alexandru Zub). Semnificativă este chiar preferinţa pe care o arată pentru autori de mare forţă vizionară, pentru scriitori romantici precum Bălcescu şi Heliade Rădulescu cărora, în condiţiile unei constrîngeri ideologice foarte stricte, reuşeşte să le schiţeze portrete de un relief cu mult peste ceea ce era permis în epocă. Nicolae Bălcescu este astfel văzut ca un istoric romantic tipic, pentru care istoria este o imagine a progresului general: "Odată cu apariţia creştinismului, omenirea a intrat într-o fază de dezvoltare progresivă, sub imperiul raţiunii. Rolul istoriei este de a dezvălui şi demonstra această mişcare, a cărei ţintă finală ar fi contopirea fiinţei umane cu esenţa divină. Naţiunile au un destin şi o "misie" (ca şi indivizii) şi, prin specificul şi menirea lor, participă la unitatea şi armonia lumii." De aici şi capacitatea autorului de a învesti reconstituirea istorică, pregătită cu o metodă critică foarte modernă, cu o aură aproape mitologică, care o proiectează într-un spaţiu al epopeii, adică al literaturii: "În limitele exactităţii faptelor, scriitorul reuşeşte, printr-o optică particulară, să dea o aură mitologică bătăliei, la care participă parcă întreaga natură" etc. La fel pentru Heliade, a cărui poezie "exprimă în gradul cel mai înalt structura complexă a unui scriitor... cu o bogăţie tematică fără pereche", apoi pentru alţi autori de viziuni mitologice mai modeşti, precum fantastul N. Densusianu ş.a. Surprinzător, textul dedicat lui Dobrogeanu-Gherea, estetician "care a conferit criticii literare româneşti un prestigiu rar întîlnit pînă atunci", este mai sec şi concede - parcă cu oarecare reţinere - că scrierile sale "au inaugurat totuşi un nou mod de a scrie despre autori şi opere."

Cercetarea temeinică aflată la baza acestor studii i-a oferit, cred, un exerciţiu şi poate chiar un temei istoric pentru cartea sa, fundamentală, consacrată "ideologiei naţionale şi problemei evreieşti în România anilor treizeci", pe care o publică după mai mulţi ani de studiu, în 1991: Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s (Pergamon Press). Că el era, firesc, preocupat de cînd era în ţară de situaţia scriitorilor şi intelectualilor evrei în România interbelică reiese din amintiri pe care mi le confirmă Sorin Antohi în cartea de dialoguri cu Moshe Idel (Ceea ce ne uneşte, Polirom, 2006, p. 137), aşa cum ştim astăzi, şi din preţioasa corespondenţă purtată cu Norman Manea la începutul anilor '80, din interesul său pentru ambiguităţile inevitabile ale situaţiei de scriitor evreu în România - precum la Fundoianu care, adolescent, "scria (şi trimitea la Viaţa românească), poezii patriotice despre daci şi romani." Acum, cu cartea în faţă, este evident că el vede preistoria şi istoria mişcării legionare din România anilor '30 şi ca o prelungire reziduală a vechiului romantism ideologic. Acestuia şi forţei cu care s-au instalat în sistemul reprezentărilor naţionale cîteva mituri productive la mijlocul secolului al XIX-lea, cel mesianic mai ales, i se datorează prelungirea unor imagini despre noi înşine, mai degrabă proiective decît sintetice, de natură să genereze viziunea ataractică şi anti-istorizantă care a produs şi semănătorismul, şi viziunea statului etnic, corporatist şi autarhic, imagini fără legătură cu realitatea, cum doctrinar accepta lucrurile un scriitor emblematic precum Cioran, pe care Leon îl citează cu un articol din 1935: "Miturile unei naţiuni sînt adevărurile ei vitale. Acestea pot să nu corespundă adevărului; faptul n-are nici o importanţă..."
Importanta discuţie a cazului Mircea Eliade, despre a cărui apropiere de legionari s-a discutat mult în anii '80 (în străinătate) şi '90 (la noi), este văzută în acest context şi integrată în istoria intelectuală a unui secol plin de erori, renegări şi neînţelegeri (secolul care a urmat Revoluţiei de la 1848). Textele lui Eliade, care încearcă să facă o echilibristică imposibilă într-un moment de maximă responsabilitate, nici nu sînt partea care i se poate imputa cel mai mult, ci ocultarea lor sistematică în cei aproape cincizeci de ani care au urmat. Cum spune Leon într-un paragraf conclusiv: "păcatul de a nu-şi mărturisi trecutul, opţiunea politică compromiţătoare - de dreapta sau de stînga - e văzută de noua generaţie de intelectuali ca o greşeală încă mai mare decît opţiunea însăşi." (p. 150)
În orice caz, este o carte plină de informaţie, de multiple corelări şi de judecăţi cumpănite; cum spune în cartea menţionată Moshe Idel, care a fost mult timp şi el preocupat de această problemă, "Volovici lămurise treaba, ba chiar într-un mod foarte documentat şi echilibrat."

Epoca de studiu al romantismului românesc îşi spune cuvîntul, cred, şi în formaţia sa "neopaşoptistă", pe care o afirmă într-un eseu consacrat lui Adrian Marino, amestec de generozitate, entuziasm şi spirit critic, căruia i se datorează o eseistică de foarte bună calitate, cu multă priză la cititorii din ţară (în Dilema, 22, România literară), axată în general pe problemele emigrantului român în Israel; ele sînt în bună parte cele restante din trecuta "epocă de aur", cele ale cenzurii suspicioase în faţa oricăror discuţii libere pe tema minorităţilor, de orice fel ar fi ele. Interesat în general de problemele identitare, el are şi aici, în aceste chestiuni delicate, o poziţie fără ezitări, care aminteşte în multe privinţe de Sebastian: la fel ca în cazul acestuia, sentimentul evreităţii şi al apartenenţei la comunitatea respectivă se activează şi devine hotărîtor în momentul cînd este motiv pentru discriminări. Ceea ce sugerează el în mai multe texte pe această problemă mi se pare perfect justificat. Poziţia scriitorilor evrei în societatea românească, persecuţiile sau antisemitismul (uneori latent, alteori de-a dreptul agresiv) care marchează participarea lor la viaţa publică - şi scrisul lor, în ultimă analiză - sînt subiecte care fac parte din marele contencios al spiritului public românesc, şi nu din acela al minorităţii evreieşti, fac parte din gîlceava sufletului cu trupul românilor din ultima sută şi ceva de ani. Cunoaşterea şi analiza acestui trecut, spune el, este o datorie a istoricilor (sociologilor, politologilor, istoricilor literari) români, care trebuie să iasă din epoca mitologiei, pentru a intra în aceea a normalităţii. Apropiat astfel de poziţia lui Norman Manea, Virgil Duda şi a altor intelectuali români "de origine evreiască", dar care s-au considerat tot timpul "scriitori români în exil", Leon Volovici ne cere, fără încrîncenare, dar fără echivoc, să ridicăm preşul de pe praful istoric adunat de atîta vreme şi să-l cernem cu atenţie: nimeni altcineva decît noi nu poate face curat în casa noastră.

Odată ajuns în Israel, Leon şi-a dezvăluit şi încercările literare, probabil mult mai vechi, la care nu ştiu să se fi referit altcineva în afară de Virgil Duda, acum cîţiva ani. Lăsînd la o parte destul de numeroasele referiri la personajul venerat al mamei de care vorbea Virgil Duda, el a mai publicat cîteva texte care, în chip inexplicabil, n-au dat loc nici unui comentariu: mica utopie sarcastică, în stil macedonskian, a unei Românii ieşite dintr-o epocă de decădere şi rinocerizare ("becalizare"), sau emoţionantul poem în proză dedicat tatălui, "doar un sac de oase ce poartă numele meu", scris poate la moartea tatălui său şi pe care, acum, nu-l pot citi fără să mi se strîngă inima. Ajuns şi el la o vîrstă a înţelepciunii, fiul mărturiseşte o tîrzie, dar tandră şi bărbătească identificare cu părintele ocultat în copilărie: "eu copilul de patruzeci de ani. eu mortul de ieri. în mine moartea mai adîncă decît în pieptul tatei. iubirea tîrzie cum cîntul îngheţat pe ram" (în România literară, în 2006).
Nu pot încheia tabloul sumar al moştenirii pe care ne-o lasă Leon, fără să mai pomenesc generozitatea, disponibilitatea discretă, dar totală pentru marile cauze, spiritul de libertate care îi guverna existenţa şi îi întemeia scrisul, înainte de a pomeni o serie de lucrări pretenţioase, dificile, puţin apreciate, deşi înalt calificate şi absolut necesare: ediţiile din scrierile autorilor dispăruţi (Sebastian, Fundoianu, A. Schwefelberg, Eugen Relgis) şi discuţiile cu marii autori ai epocii noastre (volumul de dialoguri cu Norman Manea, interviul cu Virgil Duda, care mă exprimă total şi pe mine cînd îi spune, la un moment dat: "Îmi plac întrebările tale..."), toate acestea izvorînd din nevoia de a se plasa, ca pe vremea dicţionarului de la Iaşi, într-o familie, de a circumscrie şi însufleţi o lume în care se regăseşte şi cu care se identifică. Şi în care, cu toată modestia înnăscută, se distinge prin suflul unei umanităţi inteligente şi calme, care pare coborîtă din altă realitate. Din realitatea literaturii şi a utopiei ei.

* * *

Povestiri hasidice

de Paul CORNEA

Aprilie 2000. Mă aflam pentru prima dată la Ierusalim, avînd privilegiul de a fi călăuzit, în periplul meu de lectură simbolică a oraşului încărcat de istorie şi mituri, de bunul meu prieten Leon Volovici. Stăteam amîndoi de vorbă pe o bancă săpată în stîncă a amfiteatrului de pe muntele Scopus, acolo unde, în 1924, fusese inaugurată, în prezenţa lui Einstein, Universitatea Ebraică. Eram obosiţi fiindcă ne începusem itinerarul zilei prin cutreierarea pitorescului bazar din cartierul arab, rătăcind pe străzi înguste, înţesate de tarabe şi butici, în faţa cărora mişunau negustori cu alură mieroasă, ştiind cîteva vorbe în toate limbile de circulaţie pentru a te ademeni mai lesne să le treci pragul. Poposisem apoi la Biserica Sfîntului Mormînt, sufocată de clădirile din vecinătate şi fără perspectivă, dar impresionantă prin dimensiuni, sobrietatea decorului, atmosfera de reculegere şi pietate, atît de contrastantă cu forfota şi agitaţia zgomotoasă de afară. Apoi vizitasem universitatea, rămasă arabilor după partajul din 1948, redobîndită, reconstruită şi mult amplificată în urma războiului din 1967: un complex de clădiri spaţioase, cu utilităţi şi servicii bine gîndite, cu săli de curs luminoase şi birouri individuale pentru profesori, cu o bibliotecă modernă, permiţînd utilizatorilor accesul la raft. Acum ne refugiasem într-un colţ de umbră al vechiului amfiteatru în aer liber, cuprinzînd cu privirea, vultureşte, o parte a oraşului mîngîiat de soarele dogoritor al amiezii.
Leon îmi împărtăşea, cu voce domoală, sinceritate şi acea căldură a convivialităţii ce-i era proprie, drumul dificil al integrării în societatea unui exil asumat cu anxietate şi îndoială, dar transformat în cîţiva ani într-o locuire veritabilă, care-i redăduse sentimentul de a se simţi "acasă". Un acasă cel puţin bizar, de vreme ce constatasem cu stupoare cît de ameninţată îi era liniştea căminului. Vizitîndu-i doar cu o zi înainte apartamentul, mă mirasem de tăblia metalică dispusă peste ferestrele uneia dintre camere, spre a o izola astfel deplin de exterior. Cu o mare simplicitate îmi explicase că e vorba de un paravan protector împotriva gloanţelor trase din cînd în cînd dintr-un sat arab din vale, situat în apropierea liniei de demarcare a celor două comunităţi. "Şi nu vă e teamă să trăiţi aşa?" îl întrebasem. "Păi - mi-a răspuns, cu un umor negru -, pînă la proba contrarie, noi sîntem imunizaţi împotriva fricii. De altfel, trăgătorii de jos mai degrabă îşi exersează puştile decît să comită acte de război."
Deprinderea de a trăi senin şi relaxat, în pofida unui climat de permanentă insecuritate, nu constituia singura trăsătură cîştigată de Leon în cursul existenţei sale israeliene. După eforturi tenace de a stăpîni satisfăcător ebraica, el ajunsese în cîţiva ani să desfăşoare o activitate intelectuală performantă, mai întîi la Yad Vashem, apoi la Centrul de studiere a antisemitismului de pe lîngă Universitatea din Ierusalim. În prima instituţie - de reputaţie mondială, loc al memoriei, dar şi al cinstirii celor puţini care au rezistat infamiei, drepţii popoarelor - a primit, la un moment dat, însărcinarea de a sta de vorbă cu supravieţuitorii Holocaustului şi a le înregistra mărturia. A fost - îmi spunea el - o experienţă dramatică, dintre cele mai zguduitoare pe care le trăise. Căci una e să citeşti în cărţile de istorie despre cele întîmplate şi cu totul altceva să iei contact direct cu cei ce au îndurat pe propria piele chinurile şi suferinţele impuse, cu o ferocitate fără pereche, de călăi aparţinînd totuşi uneia dintre cele mai instruite şi civilizate naţiuni ale lumii. Spectacolul ororilor îl covîrşise într-atît încît a cerut şi a obţinut transferul la Centrul pentru studierea antisemitismului. Aici, deşi viziunea asupra umanităţii nu devenea cu mult mai promiţătoare, avea totuşi, personal, avantajul de a se mişca pe un teren prielnic: istoria ideilor. S-a ocupat şi a reuşit să dea la iveală o carte mai întîi în engleză, la Pergamon Press, despre abordarea "chestiunii evreieşti" de către intelectualii români (1991), tradusă apoi, în 1996, şi la noi. "Documentarea ţi-a fost dificilă?" l-am întrebat. "Cu documentarea m-am descurcat, am lucrat la BAR în 1990, adăugînd datelor mai vechi, de care dispuneam încă din ţară, un bogat material rezultat din parcurgerea îndeosebi a publicaţiilor din interbelic, dar nu numai... Cel mai anevoie, din punct de vedere sufletesc, mi-a fost să constat cît de răspîndit a fost antisemitismul în România, cum într-o anumită perioadă a izbutit să acapareze un mare număr de intelectuali de vîrf. Ca şi Sebastian în cazul lui Mircea Eliade, am suferit decepţii imense văzînd cum oameni de valoare, autori de care mă ataşasem, cărora chiar le consacrasem articole laudative (un exemplu mai vechi îl constituie Kogălniceanu, interpretat într-o grilă de paşoptism liberal) căzuseră la un moment dat, probabil sub presiunea curentului de opinie dominant, într-un clar derapaj antisemit... După cum ştii foarte bine, iubesc poporul român, iar cultura românească e matricea mea formativă, care mi-a dăruit principalele repere ale viziunii despre lume, cel puţin pînă într-a doua mea existenţă, începută în 1984, odată cu emigrarea în Israel. Iar eu trăiesc foarte bine, non-conflictual, în cele două spaţii imaginare şi culturale..."
Nu eram chiar un neofit, îl înţelegeam bine, prea bine, de aceea nu-l întrerupsesem şi nu vedeam motive să continui conversaţia. Ce era să-i spun? Să-i nuanţez discursul? Să-l contrazic? Să-l aprob? Am tăcut, a tăcut şi el, am tăcut amîndoi. Adesea, tăcerea e stînjenitoare cînd partenerii au multe lucruri să-şi spună, dar nu-şi găsesc cuvintele. Alteori însă, oamenii nu mai au nevoie de vorbe spre a comunica. Aşa se întîmpla atunci, în acel ceas de reculegere, sub cerul necuprins şi generos al Ierusalimului. Mă aşteptam ca Leon să dea semnalul plecării, cînd deodată se răsuci către mine: "Mai ai răbdare să asculţi ceva, o mică parabolă hasidică?" Da, de-abia aşteptam, mi-am ciulit urechile. "Unui evreu - a început Leon - i-a trebuit odată un material din care să-şi facă o tabacheră. Şi, spre norocul său, a văzut într-o pajişte un cerb minunat, cu coarne ramificate şi superbe, care atingeau stelele. Omul l-a convins pe cerb să-şi coboare capul şi să-i permită să-şi taie o mică bucată din coarne cu care să-şi confecţioneze o frumoasă tabacheră Cînd a venit în casa de studiu, oamenii i-au admirat tabachera şi l-au întrebat de unde şi-a luat materia primă. El le-a destăinuit întîlnirea cu cerbul cel generos şi atunci toţi s-au grăbit să meargă în pajişte ca să-l găsească pe cerb şi să-l roage să le dea şi lor bucăţi din coarne, ca să-şi facă şi ei tabachere. Cerbul cu inimă bună n-a fost în stare să refuze pe nimeni şi astfel toţi şi-au putut împlini dorinţa. Pînă la urmă, fiecare se mîndrea cu frumoasa lui tabacheră, dar cerbul îşi pierduse coarnele care ajungeau la stele." "Excelent - am declarat -, ar merita ca apologuri de felul ăsta să fie publicate." Leon a zîmbit: "Au fost deja publicate, eu nu fac decît să le repovestesc... Dar fiindcă văd că-ţi plac, am să-ţi mai spun o parabolă. Se povesteşte că Baal Şem Tov (unul dintre fondatorii hasidismului) se retrăgea într-un loc tainic din pădure, ori de cîte ori poporul era ameninţat de o primejdie. Acolo el medita în linişte, aprindea un foc şi rostea o rugăciune. După moartea sa, un discipol a descoperit locul în care se refugia marele om, însă, deşi şi-a dat toată silinţa, n-a mai reuşit să aprindă focul. S-a mărginit atunci să spună rugăciunea. Pietatea sa a fost atît de plăcută Domnului, încît cererea de salvare a poporului i-a fost totuşi împlinită. Mai tîrziu, un alt discipol a căutat locul sacru, într-un ceas de primejdie. Însă el nu ştia să facă focul şi nici nu-şi mai amintea rugăciunea. A reuşit totuşi să găsească locul tainic din inima pădurii, iar Domnul, în marea sa bunătate, a socotit că e destul şi din nou a intervenit salvator. În fine, mult timp după toate acestea, un alt discipol, incapabil să se orienteze în pădure, i s-a adresat direct Domnului: "Nu sînt în stare să găsesc locul sacru din pădure, nu ştiu să aprind focul şi am uitat cuvintele rugăciunii. Tot ce pot e să povestesc cele întîmplate. E oare de ajuns?" Ce crezi - m-a întrebat Leon - a fost de ajuns?" Şi, fără a-mi aştepta răspunsul, mi-a zis, cu un zîmbet de şagă: "Da, a fost de ajuns, pentru că Dumnezeu i-a făcut pe oameni fiindcă îi plac poveştile."
Acesta a fost Leon Volovici, un om echilibrat, înţelept, cu cultul prieteniei, "un rabin laic", după expresia nimerită a lui Norman Manea, cineva care a reuşit, pe cît e posibil în lumea noastră imperfectă, să armonizeze contrariile.

* * *

De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi

de Camelia CRĂCIUN

De la Leon Volovici, călător neobosit între Iaşi şi Ierusalim, ne-au rămas multe lucruri. Spre exemplu, echilibrul întrebării şi onestitatea răspunsului, curajul de a "discuta deschis despre oricine şi orice". Ne-a mai rămas şi lecţia prieteniei, dincolo de geografie şi de fus orar. Şi ne-au mai rămas multe cărţi. Şi multe idei. Şi tensiunea plină de inspiraţie a existenţei "între Iaşi şi Ierusalim" şi a cercetării a două spaţii culturale întrepătrunse: de o parte - lumea evreiască, de cealaltă parte - cultura română.

"Chestiunea dublei rădăcini spirituale"

Într-un interviu acordat Roxanei Sorescu în 1995, Leon Volovici declara că tema sa predilectă de lucru era reprezentată de "relaţiile intelectuale româno-evreieşti, de intelectualii evrei şi felul lor de a se defini în spaţiul cultural românesc, de relaţia lor cu identitatea culturală evreiască (...) de fapt, de reflexele intelectuale ale întîlnirii dintre lumea evreiască şi lumea românească." Tot atunci conchidea şi că atît istoria intelectualilor evrei din România, cît şi istoria evreilor din România, în general erau domenii prea puţin studiate atît aici, cît şi în Israel. Într-adevăr, în domeniul istoriografiei evreilor din România, în special în zona de istorie intelectuală şi culturală, Leon Volovici a realizat o adevărată muncă de pionierat. În cadrul acestei arii de interes, "chestiunea dublei rădăcini spirituale" a intelectualului evreu-român, temă centrală în istoria intelectuală evreiască în general, l-a preocupat întotdeauna.
Cu o strategie intelectuală fără greş, Leon Volovici a reuşit să marcheze punctele de reper ale acestui domeniu prea puţin cunoscut la noi. Într-adevăr, efortul necesar de a alcătui un corpus coerent de texte, de a identifica, edita şi pune în circulaţie pentru publicul larg documente inedite sau lucrări uitate, de a reedita scriitori importanţi, de a lansa dezbateri publice sau de a coordona lucrări de referinţă în domeniu conturează un adevărat plan intelectual de cartografiere a unei zone relativ neexplorate pînă atunci. La fel, analiza şi interpretarea fenomenului cultural al intelectualităţii evreieşti din România şi al "identităţii sale intelectuale duble", prezentate în articole analitice care surprind comprehensiv dinamica social-culturală.
Cu acest proiect limpede în minte a editat, împreună cu Remus Zăstroiu, volumul Iudaism şi elenism, culegerea de articole şi eseuri publicate de Beniamin Fundoianu înainte de plecarea sa definitivă în Franţa sau a prezentat pentru prima oară publicului un remarcabil text-document privind istoria culturală şi socială a evreimii româneşti, Amintirile unui intelectual evreu din România al lui Arnold Schwefelberg; în aceeaşi linie se înscrie şi ultimul său volum, reeditarea Eseurilor despre iudaism şi a altor texte inedite ale lui Eugen Relgis, la care am lucrat împreună.
Recuperarea Jurnalului lui Mihail Sebastian a reprezentat însă nu numai un nou volum din bibliografia intelectualităţii evreieşti din România, ci şi un episod important în viaţa intelectuală românească de după 1989 şi, totodată, începutul unui proces critic de reevaluare a unei istoriografii trunchiate, stîrnind polemici şi dezbateri aprinse şi obligînd memoria publică să îşi redefinească întreaga paradigmă culturală de pînă atunci. "Efectul Sebastian" - după cum numeşte Leon Volovici acest moment - s-a resimţit multă vreme şi a fost readus în atenţia publică printr-o conferinţă memorabilă care a marcat centenarul naşterii scriitorului şi care s-a desfăşurat la Universitatea Ebraică din Ierusalim în 2007. Dezbaterile şi intervenţiile de atunci s-au concretizat apoi prin apariţia volumului Mihail Sebastian. Dilemele identităţii, editat de Leon Volovici la Biblioteca Apostrof, ca un punct de reevaluare a dezbaterii şi a schimbărilor de perspectivă asupra istoriei relativ recente, la mai bine de un deceniu de la publicarea Jurnalului (al cărui text a fost îngrijit de Gabriela Omăt, cu notele şi prefaţa lui Leon Volovici).
Însă centrul activităţii lui Leon Volovici l-a constituit analiza dinamicii identitare a intelectualilor evrei români în secolul al XX-lea. Numeroasele articole şi studii publicate în reviste internaţionale de prestigiu şi în lucrarea esenţială - a cărei secţiune românească a coordonat-o - YIVO Encyclopedia of Jews from Eastern Europe, dar şi prelegerile şi cursurile susţinute la Universităţile din Bucureşti şi Cluj au lămurit comprehensiv originala sa perspectivă asupra temei. Chiar dacă interbelicul a fost perioada care l-a fascinat cu precădere, astfel că interesul său s-a concentrat frecvent asupra personalităţilor acelei perioade (Mihail Sebastian, A.L. Zissu, Beniamin Fundoianu, Eugen Relgis, Emil Dorian ş.a.) şi asupra vieţii intelectuale de atunci (revista Adam, direcţii ideologice şi politice în rîndul intelectualilor etc.), efortul său a fost unul amplu, care a integrat această perioadă în procesul dinamicii identitare mai largi a intelectualilor evrei de limbă română începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi pînă în perioada de după 1989, despre care a scris de multe ori. Şi asta pentru că, de fapt, "chestiunea dublei rădăcini spirituale, evreieşti şi româneşti, mai ales în cazul scriitorilor, dar nu numai, revine la fiecare nouă generaţie, dar de fiecare dată altfel, în funcţie de împrejurările istorice şi de situarea acestor intelectuali în raport cu societatea românească, provocînd dileme şi răspunsuri diferite."

"...trăiesc simultan în două spaţii imaginare şi culturale..."

Vorbind despre relaţia sa personală cu România şi cu lumea culturală românească văzute din perspectivă israeliană, Leon Volovici declara, într-un interviu, că în Israel reperează "o lume nouă care, însă, pe toate căile, îţi transmite acelaşi mesaj: eşti acasă, aici e locul tău, aceasta e cultura ta, chiar dacă ţi-a fost pînă acum necunoscută sau indiferentă. La care poţi acum răspunde: da, aşa pare să fie, dar mai am o lume a mea lăsată în urmă, la care nu vreau să renunţ, pentru că numai astfel sînt un om întreg." Emoţionant definită, România ca "lume a mea lăsată în urmă" a reprezentat în acelaşi timp şi acea lume la care se întorcea mereu cu multă dragoste. Nostalgia, legăturile afective, dar şi apartenenţa intelectuală, susţinîndu-se reciproc şi potenţîndu-se fericit, l-au făcut pe Leon Volovici să trăiască permanent între două lumi - cele două lumi despre care vorbea atît de frumos.
Confesiunea cuprinsă în volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi revine asupra acestui lucru. Cu multă discreţie, Leon Volovici îşi aminteşte de copilărie şi de tinereţea din România, dar vorbeşte şi despre "experienţa poloneză" a marii iubiri de-o viaţă, despre copiii săi şi despre profesie, despre oamenii pe care îi iubeşte, despre prieteni. Şi, în fundal, despre relaţia sa esenţială cu lumea românească şi cu cea israeliană, despre alternanţa limbilor şi culturilor, despre adaptare şi, în cele din urmă, despre "eterna reîntoarcere" acasă. Despre sensurile multiple ale acestui cuvînt şi despre teama de pierderea legăturii cu spaţiul familiar fracturat între două ţări, două limbi, două culturi, dar care în interiorul sufletului se îmbină perfect...
Relaţia afectivă profundă cu locurile natale revine deseori în confesiune; este vorba, în primul rînd, de un ataşament aproape genetic de Iaşi şi de colinele sale pe care, din fericire, le va regăsi la Ierusalim - detaliu care va face adaptarea mai uşoară: "Eu, cum ţi-am spus, am o mare dificultate în a-mi schimba locul, una din puţinele trăsături moştenite de la tatăl meu. Nici din Iaşi nu m-aş fi mutat vreodată. Eram foarte legat de Iaşi, nu m-a încîntat niciodată gîndul de a mă muta la Bucureşti (...) eu fiind obişnuit cu Iaşiul şi cu colinele lui. Dacă mă uitam pe fereastră şi nu vedeam o colină, cum era întotdeauna la Iaşi, nu mă simţeam în elementul meu. Probabil de asta m-am adaptat mai uşor la Ierusalim. Dacă mă uit pe fereastră, am în faţă Dealul Repedea sau Dealul Buciumului din Iaşi. Într-adevăr, ăsta e relieful care îmi prieşte."
Cel mai dificil moment a fost reprezentat însă de ruptura de cultura română; acest proces este unul general, al unei întregi generaţii, fiindcă "mulţi au optat, ca şi mine, pentru plecarea în Israel, chiar dacă erau, tot ca şi mine, foarte integraţi în cultura română şi au suportat foarte greu ruptura", cu atît mai mult cu cît veneau "nu dintr-o echipă de electricieni, ci... din literatura română... Nimeni nu are nevoie de această meserie a ta şi tot bagajul tău dintr-odată pare inutil."
Cu toate acestea, în timp, adaptarea se produce, fără însă a estompa nostalgia din care "s-a născut un lucru pozitiv şi real: împreună cu cîţiva prieteni, în primul rînd cu un critic de film originar din Bucureşti, Cornel Safirman, acum la Cinemateca din Ierusalim, am creat un cerc cultural al intelectualilor originari din România (...) pentru a ne întîlni (...) cu scriitori şi artişti din România (sau din exilul românesc) aflaţi în vizită aici." De fapt, aşa se ajunge la o normalizare a relaţiilor cu locurile natale, acest gest fiind perceput ca "un fel de restabilire a circuitului: acum noi sîntem de aici, dar avem o relaţie permanentă cu această cultură. Ca în vis, am adus aici, pentru restabilirea punţilor, nu numai cărţile, tablourile şi filmele, ci şi pe creatorii lor." Întîlnirile şi dezbaterile din acest cadru s-au concretizat şi în apariţia a două volume cuprinzînd remarcabile interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti, Întîlniri la Ierusalim şi Noi întîlniri la Ierusalim.
Dar şi reîntoarcerea se produce la fel de treptat, firesc şi continuu. Mai întîi, scriind pentru publicaţii din România, fapt ce "mi-a dat o senzaţie nemaipomenită de "întoarcere" la traseele mele, dar venind şi privind de la Ierusalim, adică din perspectiva unei identităţi evreieşti asumate, aflată în "coabitare" cu identitatea românească." De aici încolo, efortul de a îmbina existenţa simultană în două lumi şi de a evita "teama schizofrenică" a confuziei acestora dispare: "dimpotrivă, am descoperit că viaţa dublă te îmbogăţeşte, te împlineşte, nu este un ghetou, ci două trasee paralele - unul israelian şi unul românesc, cu tot mai multe punţi între ele."
 

______
Leon Volovici (1938-2011), istoric şi literat israelian, originar din România. S-a stabilit în Israel în 1984. A absolvit Liceul Naţional din Iaşi, iar în 1962 - Facultatea de Litere a Universităţii "Al.I. Cuza", specialitatea Limba şi literatură română. A debutat la revista Iaşul literar în 1964. Între 1964-1984 a fost cercetător la secţia de istorie literară a Institutului de filologie "Alexandru Philippide" din Iaşi. În 1975 şi-a susţinut doctoratul în filologie română la Universitatea ieşeană, volumul Apariţia scriitorului în cultura română (1976) reluînd cu unele modificări lucrarea sa de doctorat Scriitorul. Apariţia şi evoluţia lui în perioada de constituire a literaturii române moderne, una din primele lucrări în această direcţie din cercetarea românească. Este coautor al Dicţionarului literaturii române de la origini pînă la 1900, apărut în 1979 la Editura Academiei, iar în 1981 a editat şi prefaţat opera lui Dimitrie Teleor. După plecarea din România, a fost, în perioada 1984-1989, cercetător la Institutul "Yad Vashem" pentru studierea Holocaustului. Din 1989 a fost cercetător principal şi conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Institutul de Iudaism Contemporan şi Centrul Internaţional pentru Studierea Antisemitismului. Este editor al secţiunilor dedicate istoriei evreilor din România în The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe (2 volume apărute la Yale University Press în 2008), lucrare deja de referinţă în domeniu. A predat anual cursuri intensive la centrele de studii iudaice ale universităţilor din Cluj, Bucureşti şi Iaşi. A publicat studii (în română, ebraică, engleză şi franceză) privitoare la istoria vieţii intelectuale evreieşti din România, evoluţia antisemitismului în România şi în ţările est-europene, interferenţe culturale şi literare româno-evreieşti, eseuri despre scriitori români. A condus, împreună cu criticul de film Costel Safirman, Cercul Cultural de la Ierusalim, dedicat întîlnirilor cu scriitori şi artişti români. Este unul dintre iniţiatorii Societăţii de Studii Benjamin Fondane (Paris şi Ierusalim) şi membru în comitetul de redacţie al revistei Cahiers Benjamin Fondane.
Opere publicate: Apariţia scriitorului în cultura română (Junimea, 1976; ediţie revăzută, Curtea Veche, 2005); D. Teleor, Sonete patriarhale (Minerva, 1981); Ideologia naţionalistă şi "problema evreiască" (Humanitas, 1995, prima ediţie fiind în engleză - Oxford, Pergamon, 1991) - Premiul Arcadia; Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944. prefaţă şi note (text îngrijit de Gabriela Omăt), Humanitas, 1996 - Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cea mai bună ediţie a anului şi Premiul Arcadia (ediţia ebraică: Nimrod, Tel Aviv, 2003); B. Fundoianu, Iudaism şi elenism, ediţie îngrijită cu Remus Zăstroiu (Hasefer, 1999); Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, ediţie, prefaţă şi note (Hasefer, 2000); Întîlniri la Ierusalim, în colaborare cu C. Safirman (Fundaţia Culturală Română, 2001); Noi întîlniri la Ierusalim, în colaborare cu C. Safirman (Institutul Cultural Român, 2007); De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Ideea Europeană, 2007); Mircea Săucan, Colivia caută pasărea, ediţie şi prefaţă (Institutul Cultural Român, 2008); The Yivo Encyclopedia of Jews in Eastern Europe, editor (Yale University Press, 2008).